PILDELE ÎMPĂRĂȚIEI

(partea I)

de Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Venirea încheietoare de veac a împărăției lui Dumnezeu care are loc după evenimentele inițiale Cruce/Rusalii, este clarificată mai departe prin pildele împărăției rostite de Christos. Deși Christos întotdeauna a ținut iminența împărăției în fața ucenicilor El a avut grijă ca să prevină echivalarea aspectului „aproape” al împărăției cu viitoarea ei consumare (încheiere). Avea să existe un interval de timp între început și sfârșit pe care ucenicii trebuiau să-l priceapă și să fie pregătiți pentru el. Aceste pilde, prin urmare, au fost concepute să arate de ce împărăția lui Dumnezeu în întregul cadru al venirii ei, trebuia să aibă un viitor care este mai îndepărtat în timp decât iminența anterioară Crucii. Teoria cum că Christos a comutat de la o „perspectivă a iminenței” (pe care unii o atribuie lucrării Lui timpuri) la perspectiva unei „viitoare veniri amânate” (care se atribuie lucrării Lui târzii) este clar respinsă de pildele Sale referitoare la împărăție, în care ambele perspective, nu doar că sunt prezentate împreună alături, ele sunt în esență însăși miezul mesajului.

Orice încercare de a explica aceste afirmații temporale corelate ale împărăției prin eliminarea uneia dintre ele sau divizându-le în două programe ale împărăției sau două cadre temporale istorice, demască o neînțelegere a împărăției și a cadrului istoric pentru încheierea venirii ei. Scopul lui Christos din aceste pilde a fost nu să abandoneze iminența împărăției în favoarea unei perspective exclusiv viitoriste, ci să arate relația lor indivizibilă. Nu poate fi ales unul din aceste aspecte cu neglijarea sau eliminarea celuilalt. Ele sunt două aspecte ale unui singur proces indivizibil în realizarea „înnoirii tuturor lucrurilor despre care au vorbit profeții.” Cadrului temporal și catalogului evenimentelor implicate în această „restaurare” sau venire a împărăției lui Dumnezeu cu putere,” nu i se pot pune restricții care să elimine vreo parte din revelația „zilelor din urmă” anterioară, sau de după evenimentul decisiv al morții și învierii lui Christos. Această întreagă plajă a vremii și lucrării escatologice a zilelor din urmă se întinde de la Matei la Apocalipsa. Începutul (evenimentele Crucea/Rusalii) nu atinge desăvârșirea escatologică decât în evenimentele de la sfârșitul din AD 70 (parousia lui Christos, sau sfârșitul veacului).

Pilda neghinei

Ceea ce s-a afirmat mai sus devine evident în pilda neghinei (Matei 13: 24-30; 36: 43). Punctul principal al pildei este că „venirea împărăției” începe înainte de a fi atins sfârșitul veacului și separarea celor răi de cei neprihăniți. Această penetrare în avans a împărăției în vechiul veac înainte de încheierea (consumarea) lui este în esență „taina” împărăției, taină care este înrădăcinată în Cruce. În așteptarea Iudaică, așa cum este ea dezvoltată din profeția Vechiului Testament și cum își găsește expresia în scrierile apocaliptice inter-testamentare, venirea împărăției a însemnat sfârșitul vechiului veac și sosirea veacului care avea să vină. În înțelegerea lor privitoare la vremea sfârșitului nu a fost loc pentru un eschaton determinat de Cruce. Ei nu au anticipat un interval de timp între veacuri, care de fapt avea să fie o perioadă de suprapunere a veacului nou cu cel vechi când „fii împărăției” aveau să existe alături de „fii întunericului.” Noua înțelegere din învățătura lui Christos a fost că nu avea să existe o ruptură imediată, instantanee între veacuri. Împărăția vine în vechiul veac, dar într-un așa mod încât ruptura nu are loc imediat. „Fii împărăției” au primit domnia lui Dumnezeu și au intrat în binecuvântările ei. Cu toate acestea ei trebuiau să continue să trăiască în „veacul acesta,” amestecați printre cei răi întro societate mixtă. Abia la venirea escatologică a împărăției cu putere și slavă va avea loc separarea.”

Prezența împărăției înainte de sfârșitul veacului este clar arătată. Isus a spus, că „sămânța bună” sunt fii împărăției (13: 38). Ei sunt semănați de „Fiul omului” (v. 37). Semănatul și creșterea „seminței bune” nu pot fi izolate de „împărăția lui Dumnezeu” fiindcă fii împărăției sunt „sămânța bună.” Împărăția era deja prezentă și scopul pildei a fost să arate viitorul ei escatologic. Alături de fii împărăției este neghina, fii celui rău. Această coabitare are loc „în lume” (v. 38), și va continua până la seceriș, despre care Isus spune că este sfârșitul veacului (v. 39). La sfârșitul veacului are loc separarea grâului de neghină (vv. 40-43).

Versetul 43 indică înspre venirea escatologică a împărăției de la „sfârșitul veacului,” însemnând sfârșitul veacului Vechiului Legământ, care era atunci prezent, veac în care a intrat împărăția prin domnia lui Christos înainte de încheierea acelui veac. La sfârșit grâul și neghina vor fi separate. Isus a spus, „Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Vremea semănatului împărăției își pierde sensul temporar (provizoriu) dacă, printr-o interpretare unilaterală a prezenței ei „în lume” (vechiul eon), se pierde din vedere secerișul și despărțirea care are loc la sfârșitul acelui veac. După cum observă Ridderbos, „Secerișul este imaginea permanentă a manifestării finale a împărăției (conf. Matei 13: 39).” Venirea împărăției lui Dumnezeu, pe care a predicat-o Christos, nu este completă decât la sfârșitul veacului, pe care, în Matei 24: 3, El l-a asociat cu venirea Lui și cu distrugerea Templului. Aceasta a fost încheierea sau sfârșitul istoric care a realizat separarea grâului de neghină, confirmând și desăvârșind pe credincioșii răscumpărați prin Cruce ca popor al împărăției lui Dumnezeu în „veacul viitor.” La sfârșitul veacului Vechiului Legământ cei neprihăniți aveau să strălucească ca soarele în împărăția Tatălui lor (v. 43).

În aproape toate pildele pare că scopul principal al lui Isus a fost să îi facă pe ucenici conștienți de vremea în care trăiau ca fiind vremea venirii împărăției deși după aparențele exterioare nu era nimic care să promită o manifestare spontană încheietoare de veac care să transforme lumea în timpul generației lor. Aceste pilde trebuie examinate pe fondul gândirii apocaliptice Iudaice a vremii respective. Din perspectiva politică, naționalistă Iudeii au înțeles venirea împărăției lui Dumnezeu ca însemnând răsturnarea dominației păgâne. Zdrobirea națiunilor din Daniel 2: 44 a creat o imagine a unei viitoare mari cuceriri militare, prin care sfinții Celui Preaînalt vor intra în posesia împărăției (Dan. 7: 27). Prin acest fel de împărăție restaurată s-a crezut că Dumnezeu Își va exercita domnia și puterea peste națiunile pământului. Această imagine pământească a viitoarei împărății a dat naștere la multe mișcări Mesianice înainte și după Christos.

J. Jeremias observă că pilda semănătorului a fost gândită ca un contrast la eforturile Zeloților de a introduce eliberarea mesianică prin răsturnarea jugului Roman. Întrebarea fierbinte a momentului pentru ucenicii lui Christos ar fi putut fi centrată chiar în această chestiune. Poate că mulți au început să se întrebe de ce Isus nu acționează cum făceau Zeloții, când acțiunea era cerința momentului. „De ce nu a întreprins niște măsuri drastice să-i măture pe păcătoși și să întemeieze o comunitate purificată (Matei 13: 24-30)? „De ce nu a dat semnalul pentru eliberarea lui Israel de sub jugul păgân (Marcu 12: 14 paralel cu Ioan 8: 5 cont)? Nu era acest refuz al lui Isus o negare a pretenției Sale mesianice?”

Dar în aceasta a constat taina împărăției. Venirea ei nu poate fi restricționată doar la sfârșitul veacului. Există un început anterior care este ascuns în neobservabil, cum este cazul secerișului. Ce contrast între un seceriș și ceea ce de fapt are loc chiar la început. Semănarea unei semințe infime, nesemnificative care rămâne ascunsă și neobservată pentru multe zile în pământ, nu se poate compara cu ceea ce se vede pe câmp la sfârșitul sezonului. O holdă gata să fie secerată este o priveliște frumoasă, impresionantă; dar trebuie așteptată cu răbdare. Ea vine doar pentru că a fost depusă, cu încredere, o muncă adecvată în vremea decisivă a semănatului.

Ucenicii trebuiau să înțeleagă că „semănarea seminței împărăției” a fost un început decisiv, chiar dacă rezultatele nu apar imediat. Deși ascunsă și neobservată, vremea lor era vremea venirii împărăției. Ei trebuiau să privească la viitorul împărăției prin recunoașterea „deja-ului” în acel mic și neînsemnat început, să lucreze cu răbdare și să aștepte marea și ultima ei manifestare escatologică la vremea secerișului.

După cum este ilustrat în pilda seminței de muștar, care „este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ” (Marcu 4: 31) și care ajunsă la maturitate este „mai mare decât toate zarzavaturile” (v. 32). La fel, o mică măsură de aluat atunci când este amestecată întro cantitate mare de făină, fără mare tam-tam, în liniște și în secret va dospi întreaga plămădeală (Matei 13: 33). Reiese din aceste pilde că Isus prezintă un contrast între începutul și sfârșitul venirii împărăției pentru a-i ajuta pe ucenici să vadă semnificația decisivă a ceea ce deja avea loc, și influența ei asupra ceea ce avea încă să urmeze la sfârșitul veacului. Micimea relativă și lipsa de semnificație a ceea ce se întâmpla în lucrarea Lui, și în special, a ceea ce avea să se întâmple în curând la Calvar, trebuie privite ca evenimente decisive în raport cu manifestarea ultimă a împărăției cu putere și slavă.

În această legătură, J. Jeremias observă că „Caracteristica comună a celor patru pilde este că ele contrastează începutul cu sfârșitul, și ce contrast! Insignifianța începutului și triumful sfârșitului! Contrastul însă nu este întregul adevăr. Rodul este rezultatul seminței; sfârșitul este implicit în început. Infinitul măreț este activ în micul infinit. În acel prezent, și într-adevăr în taină, evenimentul este deja în mișcare. Natura ascunsă a Basilei este o chestiune de credință întro lume în care nimic nu este încă făcut cunoscut. Cei cărora le-a fost dat să cunoască taina împărăției (Marcu 4: 11) văd deja în începutul ei ascuns și lipsit de importanță venirea slavei lui Dumnezeu. Această certitudine de neclintit că se apropie ceasul lui Dumnezeu este un element important în predicile lui Isus. Ceasul lui Dumnezeu se apropie; ba mai mult, deja a început. În începutul lui sfârșitul este deja implicit.”

Acum a devenit limpede că cele două grupuri de rostiri privitoare la împărăție, iminența și viitorul formează o unitate în raport cu venirea încheiată (consumată) a împărăției lui Dumnezeu. În timp ce rostirile escatologice ale lui Christos sunt în principal concentrate pe venirea ultimă a împărăției, ele nu reprezintă o schimbare sau o deviere de la rostirile Lui referitoare la apropierea împărăției. Diferitele aspecte ale venirii împărăției nu pot fi despărțite; după cum vremea semănatului nu poate fi despărțită de vremea secerișului. Oricum, vremea sfârșitului (secerișul) este în mod natural punctul focal în măsura în care este scopul întregului timp și efort anterior. În această lumină suntem de acord cu Ridderbos care observă că „în cuvântările escatologice ale lui Isus întreaga atenție este direcționată înspre venirea ultimă și definitiva a împărăției cerurilor ... Marea presupunere a proclamării anterioare a lui Isus referitoare la împărăție a fost că împlinirea ei doar a început și de aceea avea un caracter provizoriu sau temporar. Același lucru este valabil și pentru noul veac care a început cu învierea lui Isus.”