PILDA SEMANATORULUI SI A NEGHINEI

Pilda Semănătorului și a Neghinei

Max R. King

original article

trad. Iosif Dragomir

Aceste două pilde au multe puncte asemănătoare, și în multe aspecte slujesc ca bază pentru înțelegerea următoarelor pilde din Matei 13. Există trei stadii în fiecare pildă care au menirea să aducă lumină asupra vremii venirii împărăției, și anume; semănatul, creșterea (dezvoltarea) și secerișul. Interpretarea predominantă este că aceste trei stadii se referă la viitoarea istorie a împărăției lui Dumnezeu în lume de-a lungul timpului, ceea ce înseamnă că sfârșitul sau secerișul încă mai trebuie să vină. În contrast, escatologia consistentă (Albert Schweitzer), vede aceste trei stadii ca fiind restrânse la vremea lucrării lui Christos. În conformitate cu Schweitzer, semănatul este mișcarea de pocăință determinată de Ioan Botezătorul și intensificată de predicarea lui Isus. Recolta era așteptată cândva în timpul lucrării lui Isus, dar nu a mai avut loc. Este clar că în această interpretare nu este loc pentru acele numeroase rostiri ale lui Christos care vorbesc despre vremea de după moartea Sa.

Escatologia realizată a lui Dodd, referitoare la acest aspect, se apropie de escatologia consistentă a lui Schweitzer. Dodd, oricum, este în opoziție cu Schweitzer privind așteptarea venirii împărăției din Evanghelii. Schweitzer vede perspectiva viitoristă din rostirile lui Isus, dar pe care în mod greșit o limitează la moartea lui Christos, în timp ce abordarea non-escatologică a lui Dodd plasează împărăția înainte de moartea lui Christos. Perspectiva lui, conform căreia împărăția a venit deja în timpul lucrării lui Christos, cere o interpretare care ar face ca secerișul (viitorul) să corespundă ca timp cu lucrarea și moartea lui Christos. Oricum, simțind forța perspectivei viitoriste a secerișului și în particular, pilda neghinei, Dodd folosește rostirile lui Isus din Matei 9: 37-38 ca o cheie pentru a înțelege CÂND a avut loc secerișul. Aici, după ce a comentat despre mulțimile care erau împrăștiate ca niște oi fără păstor, Isus a spus ucenicilor Săi, „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui.” În aceasta, Dodd vede o aluzie la recoltă (seceriș), care elimină viitorismul; „prin urmare, este normal să presupunem că Christos a spus același lucru în pilda semănătorului.”

Referindu-se la pildele din Marcu 4: 26-29, Dodd interpretează stadiile semănatului și al creșterii ca referindu-se la vremea Vechiului Testament. El a spus, „Noi știm că Isus Și-a considerat lucrarea ca fiind împlinirea lucrării profeților și a văzut în succesul lui Ioan Botezătorul un semn că puterea lui Dumnezeu era la lucru. Astfel, pilda ar sugera că criza care a sosit este apogeul unui lung proces care a pregătit calea pentru ea.” Slăbiciunea acestei interpretări privind Marcu 4:26-27, pasaj pe care Dodd îl folosește ca o abordare a pildei semănătorului din Matei 13: 3-8, este evidentă. Este adevărat că istoria lui Israel a pregătit calea pentru venirea lui Christos, însă sămânța și semănatul care produc recolta în pildele lui Christos, nu se referă la mesajul și lucrarea profeților din istoria lui Israel, ci la cuvântul evangheliei și lucrarea misionară a lui Christos și a ucenicilor Săi. În pilda neghinei, spre exemplu, semănătorul este identificat cu „Fiul Omului”(Matei 13; 37), nu cu profeții. „Secerişul este sfârşitul veacului” (v. 39). Prin urmare, secerișul în discuție aici, unit, pus în legătură cu venirea finală a împărăției, nu poate fi limitat în timp la lucrarea pământească a lui Christos, ci se extinde chiar până la sfârșitul veacului. Clar că acest sfârșit trece dincolo de lucrarea pământească a lui Christos; totuși nu acoperă secole în șir ci, după cum se vede în Matei 24, este sfârșitul veacului Iudaic și este asociat cu distrugerea templului.

Dodd vede această perspectivă viitoare a secerișului de sfârșit de veac ca pe „escatologia dezvoltată a bisericii,” în loc să o vadă așa cum a fost la început predicată de Isus. El comenta, „Ar trebui să uităm complet această interpretare pe cât posibil.” Escatologia lui contractată nu lasă loc pentru timp escatologic după moartea lui Christos; astfel el este obligat să reconstruiască pildele și alte rostiri viitoriste ale lui Christos, fără să mai vorbim de scrierile post-Cruce ale apostolilor. Dar așa cum am arătat în Diagrama 1, există un început (lucrarea și moartea lui Christos) și o consumare (sfârșitul veacului Iudaic), care furnizează un cadru temporal potrivit pentru pildele lui Christos și rostirile Lui privitoare la „lucrurile din urmă.”

Când escaton-ul este corect identificat în timp și istorie, există loc pentru un viitor atât în rostirile lui Christos cât și în învățăturile apostolilor Săi, un viitor care este inseparabil legat de lucrarea lui Christos, moartea, învierea și înălțarea Lui decisivă. Când Dodd apelează la Matei 9: 36-37 și Ioan 4:34-38, încercând să dovedească că secerișul trebuie limitat în timp la lucrarea pământească a lui Christos, este evident că el nu recunoaște încheierea (consumarea) post-Cruce a veacului Iudaic ca și cadru biblic pentru crucialul seceriș. Secerișul, cât și venirea împărăției, au un început și o încheiere. Punctul focal în Matei 9 și Ioan 4 este începutul în timp ce în pildele din Matei 13 Isus are în vedere sfârșitul sau consumarea. Începutul nu poate fi interpretat ca să excludă sfârșitul, perspectiva viitoristă a secerișului.

Dodd corect a văzut aspectele de început ale secerișului, și mai mult, el a înțeles că ceea ce era deja prezent în Christos nu era de natură să permită întinderea ei de-a lungul secolelor. Crucea a fost atât de decisivă și atât de centrală scopului răscumpărător al lui Dumnezeu încât toate lucrurile despre care au vorbit profeții trebuiau să se realizeze în acel cadru al timpului Mesianic. Chiar la început Isus a declarat că „s-a împlinit vremea” (Marcu 1:15), însemnând că din acel moment împlinirea tuturor lucrurilor va începe să aibă loc și aveau să continue neîntrerupt până totul se va fi realizat. Prezentul și viitorul în învățăturile lui Isus au constituit o singură unitate de timp care s-a extins până la sfârșitul veacului. Era vremea împlinirii! Pavel s-a referit la ea ca la „împlinirea vremii” (Gal. 4:4) și „împlinirea vremurilor” (Efes. 1:10). Scopul a fost „pentru a-și uni într-unul, în Christos, toate lucrurile.” Nu a fost o „împlinire a vremii” care să atingă doar o împlinire parțială, urmând ca împlinirea completă să fie atinsă secole mai târziu. Aceasta nu este intenția perspectivei viitoriste. Nu există loc pentru timp între „împlinirea vremii” care să separe sau să împartă împlinirea în două etape diferite, astfel ca cineva să fie nevoit să vorbească de „împlinire fără consumare” (încheiere). Lucrarea lui Christos, moartea, învierea, înălțarea și parousia trebuiau să se realizeze într-un singur cadru temporal indivizibil pentru ca „împlinirea vremii” să fie o expresie validă referitoare la misiunea lui Christos în lume.

Slăbiciunea lui Dodd a fost greșeala de a nu vedea perioada scurtă de escaton în raport cu perioada de încheiere a veacului Vechiului Legământ care a ajuns sub puterea Crucii. Această „împlinire a vremii” a cuprins viitorul rostirilor lui Isus cât și prezentul. Însă Dodd a simțit nevoia să aducă viitorul în prezent deoarece el nu a văzut semnificația escatologică a perioadei imediate după Cruce în raport cu vremea premergătoare Crucii. El nu a putut corela lucrarea misionară mondială a apostolilor cu spusele lui Isus referitoare la seceriș, pentru că el n-a observat cadrul istoric referitor la un viitor imediat după Cruce. Dar „împlinirea vremii” nu se putea termina cu moartea lui Christos. Vremea împlinirii, în scrierile Noului Testament, cuprinde de asemenea parousia schimbătoare de veacuri a lui Christos (Fapte 3: 19-21). Conform lui Isus, aceasta a avut loc înainte ca generația post-Cruce să fi trecut (Matei 24: 34).