PILDA SEMINTEI DE MUSTAR SI PILDA ALUATULUI

Pilda seminței de muștar și Pilda aluatului

(continuare la Pilda Semănătorului și a Neghinei)

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Faptul că împărăția lui Dumnezeu nu vine instantaneu este clarificat în pilda seminței de muștar și cea a aluatului (Mat. 13: 31-33). Pilda seminței de muștar a fost o ilustrație puternică a micimii (Marcu 4: 31), pe care Isus a folosit-o pentru a atrage atenția asupra începutului nesemnificativ al împărăției în contrast cu rezultatul final. Magnitudinea sfârșitului, încă în viitor, a fost descris prin deplina creștere a plantei care s-a făcut atât de mare (v. 32), încât „păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.”

În această pildă Christos a avut în vedere întregul cadru temporal pentru venirea împărăției cu putere, care s-a extins prin lucrarea apostolilor Săi până la sfârșitul veacului Iudaic. Iudeii căutau și așteptau o manifestare măreață, maiestoasă a domniei lui Dumnezeu care să pună stăpânire pe împărățiile Păgâne și să umple întreg pământul. Dar ceea ce au văzut și au auzit la Isus nu a corespuns înțelegerii lor cu privire la venirea împărăției. În contrast cu Zeloții, a căror eforturi erau îndreptate înspre o eliberare prin forță de jugului Roman, în acțiunile lui Isus nu se puteau vedea astfel de semne. Misiunea Lui de predicare și dezinteresul lui față de politică nu ofereau nici un semn care să indice vreo pregătire pentru eliberarea de dominația păgână a lui Israel. Cum putea El atunci să fie Mesia lui Israel și aducătorul împărăției lui Dumnezeu? Înconjurat doar de o ceată mică, săracă de ucenici, respins de către conducătorii religioși proeminenți, primit bine de vameși și de păcătoși, „Isus arăta mai degrabă ca un visător amăgit decât purtătorul Împărăției lui Dumnezeu.”

Accentul pildelor prin urmare, este pus asupra începutului sau al punctului de pornire al împărăției, care în micimea ei arată atât de diferit de ceea ce ar aștepta cineva în mod natural când privește doar la imaginea sfârșitului sau consumării ei. Aceasta a fost nebunia lucrării lui Christos, și a morții Sale în special, pentru că atât de străin păreau toate acestea față de ceea ce se aștepta în mod obișnuit. Scopul lui Christos era să-și asigure ucenicii că ceea ce se petrecea și ceea ce urma să aibă loc în curând (moartea Sa), era presupoziția necesară și garanția venirii ultime a împărăției. „Țelul pildei este să conștientizeze că acest inobservabil prezent nu trebuie să fie o jignire, ci o garanție, a încrederii. În tăinuirea prezentelor demonstrații ale puterii lui Dumnezeu se află promisiunea unui iminent exercițiu biruitor al domniei Sale. Dumnezeu deja a declanșat un început; aceasta este garanția că El Își va duce cauza până la sfârșit.”

Pilda aluatului încapsulează același adevăr fundamental ca cel al seminței de muștar, ideea aluatului slujind ca să accentueze acțiunea puterii ascunse sau tainice a lui Dumnezeu înainte de venirea împărăției cu putere și slavă la sfârșitul veacului. Iudeii au înțeles că venirea împărăției însemna sosirea „veacului viitor;” că într-un anumit sens va avea loc o transformare a prezentului veac. Problema cu care se confruntau vis-a-vis de proclamarea apropierii împărăției era faptul că nu putea fi observată nici un fel de schimbare. Lumea continua să rămână la fel ca până acum, chiar și în lucrarea post-Cruce a ucenicilor lui Christos. Cum atunci putea lucrarea lui Isus să reprezinte începutul inițial al împărăției lui Dumnezeu în absența oricărei schimbări exterioare, observabile care să aibă loc?

Isus contracarează orice fel de astfel de obiecții. Schimbarea va fi realizată după modelul plămădelii, care lucrează neobservată până la dospirea întregului aluat. Faptul că prezența împărăției în forma ei prezentă nu a putut fi detectată de către necredincioși nu a fost o dovadă că venirea ei era în întregime în viitor. Probabil, cea mai apropiată paralelă a acestei pilde ar fi rostirile lui Isus din Luca 17: 20, 21. „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Modalitatea venirii împărăției și transformarea veacului de către aceasta, a fost de așa natură că nu poate fi văzută de ochiul fizic. „Cât de diferit era începutul erei mesianice anunțat de către Isus față de ceea ce era în general așteptat.” Isus a scos în evidență că puterea lui Dumnezeu schimbătoare a veacurilor era deja la lucru (în mijlocul lor) dar ei nu erau conștienți de prezența ei, nici nu deosebeau semnificația mesianică a lucrării Lui. Astfel accentul pildei este pus pe contrastul dintre victoria finală, completă a împărăției când noua creație ajunge la desăvârșire, și forma prezentă, ascunsă a acelei împărății așa cum ea venise acum în lume.

J. Jeremias vede aceasta ca o caracteristică obișnuită a celor patru pilde (a semănătorului, a neghinei, a seminței de muștar și cea a aluatului). „Ele pun în contrast începutul cu sfârșitul, și… ce contrast! Lipsa de însemnătate a începutului și triumful sfârșitului! Însă contrastul nu este întregul adevăr. Fructul este rezultatul seminței; sfârșitul este implicit în început. Mărețul infinit este deja prezent în micul infinit. În prezent, și într-adevăr în taină, evenimentul este deja în mișcare. Această natură nedescoperită a lui Basilea, este o chestiune de credință întro lume în care nimic nu este încă cunoscut. Cei cărora le-a fost dat să înțeleagă taina împărăției (Marcu 4: 11) văd în începutul ascuns și neînsemnat venirea gloriei lui Dumnezeu.”

Dar, un punct extrem de important în aceste pilde în discuție, promovat în escatologia realizată a lui Dodd, sunt factorul timp și creștere în intervalul dintre începutul împărăției și consumarea ei. Este clar că Isus nu a crezut că viitorul escatologic va fii atins în moartea și învierea Sa. Contrar lui Dodd, începutul împărăției nu poate fi datat din vremea profeților pentru a putea fi făcut secerișul, sau sfârșitul, să corespundă escatologic cu lucrarea pământească a lui Isus. Venirea lui Christos și moartea Lui sunt începutul, iar vremea creșterii sau expansiunii împărăției sunt corespunzătoare perioadei misionare de după înălțarea Lui.

Numeroși exegeți cred că ideea de creștere sau dezvoltare este străină învățăturii lui Isus, și împotriva semnificației venirii împărăției, dar oare există altă cale de a explica diferența dintre începutul nesemnificativ și sfârșitul triumfător? Dacă creșterea este un concept eronat, atunci se pare că aceste patru pilde au fost total inadecvate și fără sens la acest punct. Dar așa cum a observat Cadoux, „Însă, la urma urmei, creșterea este creștere, și în cazul tuturor acestor pilde, procesul culminează într-un fel de apogeu a deplinătății.”

Conceptul creșterii împărăției, oricum, are nevoie de clarificare textuală. A vedea creșterea sau expansiunea ei doar în termenii cifrelor sau ai răspunsurilor la evanghelie înseamnă a pierde din vedere ceea ce intenționează pildele. Împărăția vine escatologic, adică, prin realizarea unei schimbări complete în veacul Vechiului Legământ al istoriei răscumpărării. Venirea ei implică o împlinire sau o încheiere a vechii ordini din care iese noua creație (făptură) în Christos. Domnia lui Dumnezeu christocentrică din vremea din urmă, care a fost ancorată în moartea răscumpărătoare a lui Christos, a slujit la realizarea cerului nou și al pământului nou în care locuiește neprihănirea (2.Petru 3: 13). Cele două veacuri, determinate de cele două legăminte (Gal. 4: 21-31), constituie materialul care face obiectul escatologiei biblice. Prin urmare, marele viitor din rostirile escatologice ale lui Isus (venirea împărăției „cu putere”) indică constant înspre vremea transformării încheiate a vechii creații.

În contextul venirii Noului Ierusalim, a cerului și pământul nou aferente, Ioan scrie, „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Observați că lucrurile noi sunt rezultatul exercitării domniei lui Christos. Ele decurg din vechea creație, care corespunde cu vechea ordine a lui Israel din Vechiul Testament. Această transformare a vechiului care aduce în existență Noul Ierusalim, Cortul lui Dumnezeu cu oamenii, noul cer și pământ, etc., este în principal sensul „venirii împărăției lui Dumnezeu cu putere” (Marcu 9: 1; Luca 21: 31). Viitorul escatologic este atins în încheierea (sfârșitul) veacului (Matei 24: 3). Acesta a fost scopul de bază al domniei lui Christos pre-parousia. Prin domnia lui Christos de subjugare a dușmanilor de la sfârșitul veacului împărăția lui Dumnezeu este întemeiată pe cel mai înalt munte „şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el” (Isaia 2: 2). „Neamurile vor umbla în lumina ei.” Așadar, creșterea împărăției de la începutul ei determinat de Cruce până la încheierea ei de la sfârșitul veacului, este centrată în schimbarea pe care a produs-o în sfera legămintelor, schimbare prin care a fost asigurată răscumpărarea omului întro nouă creație potrivită domniei lui Dumnezeu în adevăr și neprihănire. Căderea Babilonului (Apoc. 14: 8), cetatea în care a fost răstignit Domnul (Ierusalimul, Apoc. 11: 8), corespunde cu vremea secerișului (Apoc. 14: 14-29) de la sfârșitul veacului (Matei 13: 39; 24: 3). Dodd nu a putut evita această vreme a secerișului care în mod evident a fost după moartea lui Christos, și de aceea el spune despre cartea Apocalipsei ca este o „recădere în escatologia pre-Creștină.” Aceasta, este de fapt, evaluarea lui cu privire la toate scrierile post-Cruce care conțin escatologie viitoristă. El o vede ca pe o „escatologie reconstruită a bisericii primare.” Astfel încearcă el să explice întârzierea parousiei. „Biserica primară a eșuat să înțeleagă că perspectiva lui Christos privind viitorul era restricționată la învierea Sa.” Aceasta este o soluție la problema timpului, însă evident creează mai multe probleme decât rezolvă. Îi pune pe apostolii călăuziți de Duhul împotriva lui Isus, făcând mesajul lor „neconcordant cu învățătura și intenția lui Christos ca întreg,” datorită faptului că au presupus și au vorbit despre timp escatologic după moartea lui Christos.

Oricum, referitor la pildele creșterii, motivul pentru care exegeții resping ideea creșterii sau dezvoltării în procesul venirii împărăției, în special după moartea lui Christos, trebuie clarificat. Acesta are de-a face cu conceptul sfârșitului, care în general este înțeles ca însemnând sfârșitul rasei umane. Din moment ce nu a venit nici un sfârșit peste planeta Pământ, creșterea împărăției cuprinde deja aproape 2000 de ani. Aceasta este în contradicție cu timpul de creștere din pilde, și desigur cu perspectiva apropierii atât de dominantă în rostirile lui Christos. Acesta a fost un factor influent în escatologia realizată, contractată și restructurată a lui Dodd. El scrie, „Pildele creșterii, deci, sunt predispuse la o interpretare naturală care le transformă într-un comentariu la situația de față din lucrarea lui Christos în caracterul ei referitor la venirea împărăției lui Dumnezeu în istorie. Ele nu trebuie luate ca implicând un lung proces de dezvoltare declanșat de lucrarea lui Isus care se încheie la a doua venire a Lui, deși biserica mai târziu le-a înțeles în felul acesta. La fel ca în învățătura lui Isus ca întreg, și aici, nu există o lungă perspectivă istorică: escaton-ul, apogeul divin hotărât al istoriei, este aici. Nu a venit prin efort uman ci prin actul lui Dumnezeu; și nu printr-o intervenție catastrofică, pentru că el este secerișul care urmează după un lung proces de creștere.”

Suntem de acord că nu este implicat „un lung proces de dezvoltare” în pildele de creștere, după lucrarea pământească a lui Christos, dar nu suntem de acord că aceasta ar fi cazul (adică, implică un lung proces de dezvoltare), dacă ele ar fi fost duse până la a doua venire a lui Christos, fiindcă parousia Lui nu înseamnă sfârșitul cosmosului material. Mai degrabă, venirea Lui încheietoare de veac, care este legată de viitorul escatologic al împărăției, pică în cadrul temporal al evenimentelor din preajma sfârșitului veacului Iudaic din AD 70. Datorită faptului că acest cadru biblic, istoric al perspectivei viitoriste a rostirilor lui Christos este ocolit de majoritatea exegeților, problema localizării în timp a „lucrurilor din urmă” devine dureros de evidentă. Semnificația căderii Ierusalimului în termenii venirii ultime a împărăției și realizarea viitorului escatologic în Scriptură poate fi văzută dacă vom reuși să recuperăm mesajul escatologic și perspectiva lui Christos și a apostolilor Săi.

Escatologia realizată a lui Dodd a fost în principiu o abordare validă a simbolismului apocaliptic Iudaic, în măsura în care a fost folosit de către Isus și apostolii Săi în mesajul evangheliei. Totuși, eșecul lui de a vedea întregul cadru temporal pentru escaton a fost principala slăbiciune a eforturilor lui în încercarea de a avea un sfârșit fără să reconstruiască perspectiva viitoristă care a fost predominantă în scrierile Noului Testament. Escatologia Realizată avantajează mesajul escatologic ca întreg în Scriptură doar dacă permite ca escatonul să cuprindă cadrul istoric al Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor, adică, căderea Ierusalimului.

Este evident că Dodd a fost oarecum conștient de acest fapt, chiar dacă nu a recunoscut aceasta niciodată. El observă, „Desigur pare că Isus a perceput lucrarea Sa ca mișcându-se rapid înspre o criză, care va determina propria Sa moarte, persecuția aprigă a ucenicilor săi, și o revoltă generală prin care puterea Romană va pune capăt națiunii Iudaice, cetății ei și templului. Dacă El a vorbit în astfel de termeni, nu este surprinzător că atunci când lucrurile s-au întâmplat exact așa, rostirile Lui au fost întro oarecare măsură remodelate ca să se potrivească cu cursul acelor evenimente.”

Convingerea lui Dodd, cum că reala cădere a Ierusalimului a venit prea târziu ca să se potrivească cu escatologia viitoristă așa cum este ea înregistrată în Scriptură, este derutantă din perspectiva faptului că Discursul de pe Muntele Măslinilor și scrierile apostolice târzii s-au referit în mod specific la catastrofa sfârșitului veacului. Escatologic vorbind, Dodd nu este dispus să treacă dincolo de învierea lui Christos. El însă vede căderea Ierusalimului ca o susținere a ceea ce s-a realizat prin moartea și învierea lui Christos (care în perspectiva lui include parousia lui Christos). El a scris, „Percepția că comunitatea istorică Iudaică cum este ea constituită în prezent nu slujește la înaintarea lucrării lui Dumnezeu este întruchipată în viziunea sfârșitului ei în mijlocul ororilor războiului și a revoltelor sociale. Fie că aceste preziceri aveau să se împlinească în actualul curs al istoriei fie că nu, judecata esențială asupra situației rămâne; Ierusalimul a căzut, templul a fost distrus, și comunitatea Iudaică ca instituție politică a fost terminată. Aceste lucruri nu s-au întâmplat în felul în care le-a prezis Isus, dar cel puțin au oferit în istorie o impresionantă coroborare discernământului Lui referitor la tendințele inevitabile, care se nasc dintr-o estimare spirituală a situației.”

Este evident, din afirmațiile de mai sus, că Dodd a fost atras de istoria de după Cruce, dar cu toate acestea a respins aceea vreme a sfârșitului ca fiind cadrul pentru simbolica „venire pe nori a Fiului Omului.” El a admis totuși că „Matei a vorbit despre ea (vremea sfârșitului), ca fiind „Venirea Ta și sfârșitului veacului” ( 24: 3).” Apoi imediat reflectă asupra acestei afirmații. Atunci, dacă parousia lui Christos este un eveniment legat de istorie în acest mod, „ce perioadă de timp ar trebui să treacă de la lucrarea lui Isus până la încheierea istoriei? Aici documentele ne lasă în incertitudine. Conform schemei escatologice din Marcu 13, profanarea templului duce la un scurt și aspru necaz în Iudeea, apoi vine sfârșitul, înainte ca generația despre care a vorbit Isus să fi murit complet.”

Dar din nou însă, Dodd nu se poate dezlega de perspectiva lui unilaterală a împlinirii complete la învierea lui Christos. El concluzionează, „avem câteva motive să presupunem că dezastrul prevăzut să cadă asupra Iudeilor a fost înțeles de către Isus ca fiind mult mai (aproape), iminent. Putem oare spune că El de asemenea a perceput Ziua Fiului Omului ca fiind mult mai aproape decât o descrie Marcu? Se pare că așa este, dacă cuvintele adresate Marelui Preot trebuie interpretate cât de cât literal, „veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”

Concluzie

Două puncte de bază au fost stabilite în această scurtă inspecție a Escatologiei Realizate. Mai întâi, venirea împărăției lui Dumnezeu trebuie privită și înțeleasă în cadrul lucrării, morții, învierii, înălțării și domniei pre-parousia lui Christos, care constituie escaton-ul pentru rostirile escatologice ale lui Christos și ale apostolilor Săi. Relația prezentului cu viitorul în Scriptură trebuie privită în acest cadru temporal indivizibil. Nici prezentul și nici viitorul nu pot fi izolate ca să stea separat din punct de vedere escatologic. Întregul spectru al vremii sfârșitului trebuie recunoscut de la început până la sfârșit.

În al doilea rând, slăbiciunea și complicațiile accentelor unilaterale ale Escatologiei Realizate, în care nu este loc pentru timp escatologic după moartea lui Christos, sunt destul de evidente. Rostirile, predominant viitoriste, ale lui Christos trebuie declarate secundare, considerate reconstrucții escatologice ale bisericii primare care nu a păstrat legătura cu sensul original al cuvintelor lui Christos. Din această perspectivă, întreg Noul Testament trebuie reinterpretat și golit de volumul mare de escatologie viitoristă (după moartea lui Christos) pentru a restricționa escaton-ul în totalitatea lui la moartea lui Christos.

Aceasta ridică suspiciuni din două motive. Mai întâi, implică un program de reconstrucție care este atât de uriaș încât te întrebi ce este cu-adevărat original și demn de încredere în Scriptură. Doi, există o problematică a timpului și istoriei imediate după Cruce care sunt atât de evident implicate într-un real și semnificativ sfârșit al veacului (veacul Iudaic), prin care istoria răscumpărării a fost divin concepută în pregătirea căii lui Mesia. Cum acest timp post-Cruce poate să fi atât de ușor îndepărtat, considerat fără nici o legătură și neimportant pentru sfârșitul determinat de Cruce și christocentric, este de neînțeles și creează doar uimire. Nu este oare posibil ca, la urma urmei, Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor să fie autentic și să fi putut ajunge la noi în forma și semnificația lui exactă așa cum a fost predicat de către Isus? Dacă Noul Testament se mișcă înspre acest viitor escatologic în unitatea mesajului atunci nu este oare posibil ca Apocalipsa să nu fie „o recădere în escatologia pre-Creștină,” ci să ofere o deplină și strălucitoare descriere (apocaliptică) simbolică a rostirilor escatologice ale lui Christos, care trec dincolo de moartea Sa, dar nu dincolo de aceea generație?

Înainte de a-l părăsi pe Dodd, ar trebui observat, cum a fost remarcat de către Colin Brown, „Că Dodd însuși și-a modificat oarecum poziția fiind de acord ca în loc să vorbim de „escatologie realizată” ar fi mai potrivit să vorbim de „o escatologie care este în proces de realizare.” Oricum, o citire atentă a cărții sale „Venirea lui Christos” lasă loc de îndoială cu privire la schimbarea lui.