MAI MULT DECÂT NECUNOAȘTEREA VREMII...!

Mai mult decât necunoșterea vremii....!

original text

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Atunci când timpul per se este făcut factorul exclusiv al necunoașterii în relație cu „ziua aceea” (v. 36), scopul Discursului de pe Muntele Măslinilor este diminuat foarte tare. Timpul a fost un factor, dar mai mult decât acesta era caracterul ascuns, nedescoperit al lucrurilor viitoare legate de ziua aceea. Este evident în textul din Mat. 24 că Christos era preocupat de pericolele și înșelăciunea cu care ucenicii Săi aveau să se confrunte. Urma să aibă loc o schimbare care era atât de radicală și neobservată din exterior, încât necesita o atenție constantă din partea lor. Împărăția lui Dumnezeu avea să vină fără să izbească privirile, adică fără să fie percepută de simțurile naturale ale omului. Existau semne pentru ceea ce avea să se întâmple în sfera exterioară, istorică, dar sosirea lucrurilor bune ale evangheliei aveau să fie neobservate din exterior, fiindcă veacul viitor trecea dincolo de sfera pământească, istorică. În cuvintele lui Pavel, „noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2.Corinteni 4: 18).

Lucrurile acelei zile nu doar că erau necunoscute (nedescoperite la momentul Discursului de pe Muntele Măslinilor), dar ele nu aveau să fie descoperite în sfera accesibilă „omului firesc” (1.Corinteni 2: 9-14). Pentru a evita să fie înșelați și amăgiți, ucenicii trebuiau să vegheze, ceea ce însemna că ei trebuiau să fie deschiși și să răspundă la adevărurile veacului viitor descoperite de Duhul Sfânt, pentru a putea fi fii ai zilei. Christos a dorit ca ucenicii Săi să știe că doar Dumnezeu cunoștea viitorul lui Israel. După cum a profețit Zaharia, „Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul ….Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul” (Zah. 14: 7-9), și în ziua aceea „Ierusalimul va fi liniştit” (v. 11). Compară Matei 24 și Apocalipsa 21 cu profeția privitoare la viitorul lui Israel.

Mai mult, obiectivul lui Christos din versetul 36 a fost, nu să învețe că necunoscutul nu putea fi cunoscut, ci să imprime în mintea ucenicilor că ziua aceea era cunoscută doar de către Tatăl. Doar Dumnezeu era sursa lor de cunoaștere. Lucrurile viitoare aveau să fie descoperite la vremea potrivită, dar aveau să fie descoperite de către Dumnezeu prin Duhul Său. Pavel a spus despre viitorul promis al lui Israel, „Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1.Corinteni 2: 9-14).

Ceea ce a fost înainte necunoscut omului este descoperit acum, prin Duhul, omului duhovnicesc în contrast cu omul firesc care nu poate primi lucrurile lui Dumnezeu (v. 4). În lumina a ceea ce era acum descoperit „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri” (Efes. 3: 5), Pavel a putut să îndemne sfinții referitor la „ziua Domnului” spunându-le că, „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ” (1.Tesaloniceni 5: 4). Lucrurile aparținând zilei aceleia cunoscute doar Tatălui, erau descoperite prin Duhul Său, întunericul fiind împrăștiat pentru cei care au vegheat; care au răspuns călăuzirii Duhului revărsat (Rom. 8: 14).

În timp ce omul natural (firesc) a căutat venirea împărăției lui Dumnezeu în sfera observabilă (sfera pământească), omul duhovnicesc era capabil să discearnă venirea împărăției în sfera neobservabilă, sfera Duhului. În aceasta consta nădejdea și încrederea credinciosului pe timpul perioadei de tranziție când mulți înșelători pretindeau că aveau cunoștință referitoare la lucrurile viitoare (Matei 24: 24-28). Dar cine avea adevărata cunoaștere referitoare la ziua aceea? Ioan a scris, „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1.Ioan 2: 20). Întregul text din 1.Ioan 2 trebuie citit și înțeles în lumina Discursului lui Christos de pe Muntele Măslinilor. Ucenicii erau amăgiți de către cei care pretindeau a avea deplină înțelegere a viitorului. Ioan a spus, „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (v. 26). Cine erau acești amăgitori? Ei erau antichriștii „ceasului de pe urmă” care au părăsit părtășia Creștinilor. Ioan a spus, „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştrii. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştrii, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştrii” (1.Ioan 2: 18-19).

Acești antichriști nu erau păgâni sau Gnostici Greci. Ei au fost credincioși Iudei căzuți de la credință, sau mai exact, Iudei care nu au ajuns „la desăvârșire,” și care nu au putut accepta direcția schimbătoare de veacuri a evangheliei fără Tora care devenea foarte evidentă în expansiunea misiunii dintre Neamuri. Ei au abandonat corabia Sionului când și-au dat seama că naviga înspre o patrie și o cetate cerească, ținta credinței lui Avraam, în contrast cu Ierusalimul pământesc al lumii Vechiului Legământ. Ei nu au putut rămâne cu o evanghelie care le cerea o despărțire de cetatea, templul și preoția pământească. După cum a spus Ioan, „Ei au ieşit din mijlocul nostru.” Ei nu au venit din exterior; ei au plecat din interior.

Christos a prevăzut această apostazie a ceasului de pe urmă și efectul pe care avea să-l aibă asupra credincioșilor (Matei 24: 10-13). Apostazia generalizată inevitabil ridică întrebări și creează îndoială mai ales când este înrădăcinată în persecuție necruțătoare și neobosită. Credința multora a fost încercată în acel ceas în care lucrurile păreau că merg împotriva bisericii. Dar aici era miezul avertizării lui Isus din Matei 24: 36. Acești înșelători erau oameni care nu cunoșteau „nici ziua nici ceasul.” Din moment ce doar Tatăl le cunoștea, Duhul Lui era singurul instructor calificat și demn de încredere. Astfel Ioan îi încurajează pe credincioși, „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (v.27).

Un gând adițional referitor la Matei 24: 36 poate fi scos din scrierile lui Petru (1.Petru 1: 9-13). Păstrând direcția Discursului, Petru a văzut venirea Domnului ca evenimentul de apogeu în primirea mântuirii promise. El spunea că profeții care au vorbit despre harul care avea să fie arătat lui Israel în vremurile din urmă „au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.” Chiar și îngerii au dorit să vadă lucrurile viitoare ale vremii sfârșitului dar nici unul (nici chiar profeții) nu au putut să cunoască și să înțeleagă această viitoare „zi a Domnului.” Armonia acestui text cu Discursul de pe Muntele Măslinilor este uimitoare. Petru a spus că profeții au vorbit despre o „mântuire,” o „vreme” și un „har” „care vă era păstrat vouă” (v. 10). VOUĂ din acest text erau cei cărora le scria Petru, cei care trăiau în „vremurile din urmă” (v. 20). Ei au fost generația sfârșitului de veac din Matei 24. Lor le-a scris Petru referitor la harul prezis de către profeți. Fiindcă era pe punctul de a fi primit de ei, Petru le-a zis, „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos” (v. 13). Toți cei din vremea aceea care ar fi putut citi acest îndemn al lui Petru nu puteau înțelege altceva decât că vremea sfârșitului a sosit. Petru a scris aproape de sfârșitul aceleiași generații găsite în Matei 24: 24. El a afirmat că „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1.Petru 4:7). Viitorul profețit al lui Israel care a fost necunoscut pentru om, profeți și îngeri în vremurile trecute, era acum gata să fie descoperit la arătarea lui Isus Christos.

Înregistrarea paralelă la Matei 24: 36 din Luca rareori este luată în considerare în exegeza acestui verset, însă are valoare dat fiind faptul că scoate în evidență mai clar preocuparea lui Isus ca ucenicii Săi să aibă curajul să stea tari și să vegheze în așteptarea bunurilor viitoare. În loc să spună, „Cât despre ziua aceea și ceasul acela nu stie nimeni,” așa ca în Matei 24: 36 și Marcu 13: 32, Luca înregistrează, „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21: 34-36).

Îndemnul de a veghea asupra lor pentru a nu permite ca mintea lor să fie înșelată de grijile lumești, indica înspre nevoia lor de a fi în mod constant deschiși și receptivi la lucrurile care aveau să vină. Viitorul era în întregime în mâna lui Dumnezeu. Lumea în înțelepciunea ei nu a cunoscut pe Dumnezeu. De aceea ucenicii trebuiau să reziste mentalității lumii lor contemporane și să se supună călăuzirii Duhului lui Dumnezeu. Mai mult, faptul că venirea lucrurilor viitoare constituia o noutate a stârnit mânia lumii împotriva lor. „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 33). Ucenicii trebuiau să fie pregătiți să intre în împărăția lui Dumnezeu „prin multe necazuri” (Fapte 14: 22). Christos era, prin urmare, preocupat ca aleșii Lui să vegheze; „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21: 36).