Abordarea Amilenistă – Divizarea Discursului Olivetic

Abordarea Amilenistă - Divizarea Eschaton-ului

de Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Practica împărțirii Discursului de pe Muntele Măslinilor în două eschaton-uri ilustrează hermeneutica dihotomică a Amilenismului. Din moment ce Crucea este interpretată ca fiind cadrul temporal pentru încheierea veacului Iudaic, referirile la „veacul acesta” în scrierile de după momentul Crucii sunt echivalate cu Era Creștină. De aici se trage concluzia că parousia lui Christos pune capăt Erei Creștine. Acest lucru este de nesusținut pentru că „veacul acesta” în vremea post-cruce este același veac la care s-a referit Isus în cuvântările Sale, în vremea de dinaintea Crucii (Matei 12: 32; 13: 40; Luca 20: 34), și care era în contrast cu „veacul viitor” (care avea să vină) - Era Creștină.

„Veacul acesta” este cel care a fost încheiat de parousia lui Christos, iar AD 70 este cadrul temporal și punctul focal al acestei încheieri prezentat în Discursul Profetic, și de aceea venirea lui Christos este clar legată de căderea Ierusalimului în Matei 24: 3. Una din problemele amileniștilor este greșeala lor de a nu vedea partea finală a „veacului acestuia” (veacul Iudaic) ca acoperind perioada dintre Cruce și sfârșitul din AD 70.

Când este folosit Efeseni 1: 19-21 pentru a face deosebire între „veacul acesta” din vremea premergătoare Crucii și „veacul acesta” din vremea de după Cruce, se pierde din vedere funcția perioadei de timp dintre Cruce și căderea Ierusalimului, adică, încheierea veacului. De-a lungul acestei perioade, cei care au crezut în Christos au experimentat „puterile veacului viitor” (Evrei 6:5), în timp ce așteptau încheierea completă, sau „pieirea” (Evrei 8:13) veacului Vechiului Legământ („veacul acesta” în scrierile Noului Testament). În Christos credincioșii erau „smulși din veacul acesta rău” (Gal. 1: 4). Ei erau „în lume” dar nu „din lume” (Ioan 17).

Când „venirea lui Christos” și „sfârșitul veacului” în Matei 24: 3, precum și alte pasaje asemănătoare sunt interpretate ca referindu-se la sfârșitul Erei Creștine, o hermeneutică dihotomică este refugiul nenatural dar imperativ al interpretatorului, având ca consecință nefericită o escatologie incoerentă. Chiar în legătură cu Matei 24 există considerabile sciziuni între amileniști pe tema cum să împartă acest capitol pentru a evita pe cât posibil o exegeză forțată, și totuși să salvgardeze o viitoare venire a lui Christos la un viitor sfârșit al veacului, fără ca acest viitorism să fie legat de împlinirea „viitorului lui Israel.” Este o ispravă pentru amileniși să realizeze acest lucru deoarece ei trebuie să meargă în două direcții cu Discursul Profetic, din punctul distrugerii Ierusalimului în AD 70. Nu doar că ei trebuie să încerce să mute venirea lui Christos și sfârșitul veacului la o viitoare vreme a sfârșitului dincolo de AD 70; ei trebuie să schimbe terenul și să înghesuie „viitorul lui Israel” (care este evident în Discursul Profetic și alte scrieri post-Rusalii) în cadrul (lor) temporal de împlinire Cruce/Rusalii. Nu este o chestiune ușoară să împarți un Discurs care în mod transparent are un subiect unitar și să vii cu o lucrare escatologică impresionantă și logică. Acest lucru nu se va realiza niciodată deoarece armonia și coerența rezidă numai în sfera adevărului. Adevărul, este că evenimentele escatologice din Discursul de pe Muntele Măslinilor au de-a face cu un singur eschaton, indivizibil, care duce la bun sfârșit viitorul promis al lui Israel.

Unde este pretinsa diviziune?

Presupusul punct de divizare, cel mai obișnuit în Matei 24 este între versetul 34 și 35 din următoarele motive: Mai întâi, se presupune o împărțire datorită formulării întrebării ucenicilor, așa cum este ea înregistrată în Matei 24: 3. În contextul apropiatei distrugeri a Ierusalimului (cap. 23) ucenicii au venit la Christos dorind să știe mai multe despre holocaustul amenințător, dar se susține că întrebarea lor trecea dincolo de subiectul în discuție. Prin urmare, întrebarea, „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri?” se referă la distrugerea Ierusalimului, dar „care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” trebuie, zic ei, să se refere la un mai măreț și mai final sfârșit. Deci, „aceste lucruri” sunt despărțite de „venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia” și sunt aplicate exclusiv la căderea Ierusalimului.

Slăbiciunea evidentă a acestei tentative de divizare se poate vedea în paralela dintre Marcu și Luca. Marcu înregistrează, „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri” (Marcu 13: 4)? Luca înregistrează, „când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri” (21: 7)? Este limpede că dubla întrebare, când și ce semn, în relație cu „aceste lucruri”, nu lasă loc ca „aceste lucruri” să se refere la două sfârșituri separate. Când se vor întâmpla „aceste lucruri” și care va fi semnul când se vor împlini „aceste lucruri” (așa cum sunt înregistrate în Marcu și Luca), sunt paralele cu când și care va fi semnul din Matei 24: 3. Cine ar putea citi Marcu sau Luca fără idei preconcepute, și să ajungă la concluzia că „aceste lucruri” și „aceste lucruri” (din același verset) raportate la când și care este semnul, trebuie să fie despărțite pentru că nu se pot referi la același subiect – căderea Ierusalimului? Același lucru se aplică și în Matei 24: 3, unde semnul pentru aceste lucruri (așa cum este înregistrat în Marcu și Luca) este formulat aici „care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Nu există nici o divizare în dubla întrebare când și care este semnul, și nici nu poate fi detectată o astfel de divizare în răspunsul lui Christos. Nevoia unei astfel de divizări este în mintea interpretatorului nu în conținutul tematic.

În al doilea rând, pentru unii tentativa de divizare a lui Matei 24 este amânată până după versetul 34 datorită restricției clare a acelui verset, adică, „nu va trece neamul (generația) acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” Problema, cu această abordare, este că ea vine prea târziu ca să mai poată scoate „sfârșitul” (v.14) și „venirea lui Christos (v. 27, 30) din secțiunea căderii Ierusalimului și să le pună în secțiunea unei presupuse viitoare a doua vreme a sfârșitului (vv. 35 cont). După împărțirea capitolului între versetele 34 și 35 problema salvgardări venirii, încă în viitor, a lui Christos și a sfârșitului veacului rămâne nerezolvată. Unii susțin o dublă aplicație a „vremii sfârșitului” și a „venirii lui Christos” în timp ce alții pretind că versetele 27 și 30 nu aparțin de aceea secțiune, sau cel puțin nu se aplică la căderea Ierusalimului. Deci, este nevoie de mai multe diviziuni, mai mult „alege și culege”, mai multă selecție și mai multe mutări pentru a obține două eschaton-uri sortate și asamblate apoi împreună.

Ceea ce este interesant aici, este încercarea amileniștilor de a onora (respecta) restricțiile temporale din versetul 34 prin aplicarea versetelor precedente la căderea Ierusalimului în „aceea generație.” Dar când ajung la Apocalipsa lui Isus Christos, care implică venirea lui Christos, căderea Babilonului, înfrângerea lui Satan, judecata, învierea, trecerea cerului și pământului și venirea cerului și pământului nou și a noului Ierusalim (evenimente care sunt prefațate și rezumate cu afirmația că aceste lucruri erau „aproape” și trebuiau să aibă loc „în curând,” prin urmare, „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta” (Apoc. 1: 1, 3; 22: 6-10), ei adoptă poziția struțului, capul în nisip. Puține sau deloc sunt încercările de a respecta acele clare restricții temporale pentru acele memorabile evenimente ale vremii sfârșitului care au cuprins fiecare fațetă a „lucrurilor viitoare” înregistrate în întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. De ce să mai încercăm să atribuim lucrurile prezise ale „acestei generații” din Matei 24; 1-34 căderii Ierusalimului dacă nu putem, în același cadru temporal, face față lucrurilor despre care s-a spus că sunt „aproape” și trebuie să aibă loc „în curând,” în mesajul escatologic de încheiere a Bibliei? Ioan nu lasă loc, nici la începutul nici la sfârșitul episoadelor referitoare la vremea sfârșitului, pentru nicio divizare a mesajului său în două eschaton-uri diferite și separate între ele. Descoperirea lui Isus Christos a fost o versiune inspirată, descoperită de Duhul a Discursului Profetic chiar în ajunul împlinirii ei. Și, cu siguranță promisul viitor al lui Israel se poate vedea în capitolele 21 și 22, urmând după trecerea vechiului cer și pământ.

(3) Argumentul trecerii cerului și pământului.

Se susține că versetul 35, „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece,” este un verset de tranziție. La acel punct se face o schimbare de la căderea Ierusalimului la o viitoare venire a lui Christos când cerul și pământul vor trece. Este adevărat că trecerea cerului și pământului este legată de parousia lui Christos, dar care este baza exegetică pentru a trage concluzia că trecerea cerului și pământului din versetul 35 trebuie despărțită de venirea lui Christos din versetul 30, asociată căderii Ierusalimului? De ce trebuie terminologia apocaliptică din versetele 29-31 negată în versetul 35? Această terminologie care a fost folosită în Vechiul Testament pentru a ilustra cucerirea Babilonului (Is. 13), Idumeeii (Is. 34), și Egiptului (Ezech. 32) se aseamănă cu cea folosită de Isus în descrierea căderii Ierusalimului și a sfârșitului comunității pământești a lui Israel. Comparați spre exemplu întunecarea soarelui și a lunii în căderea Babilonului (Is. 13: 10), cu căderea Ierusalimului (Matei 24: 29), așa cum a fost prezisă de Ioel (2: 30, 31). Căderea Babilonului a fost de asemenea o „clătinare a cerurilor şi o zguduire din temelia lui a pământului” (Is. 13: 13). „Cerurile au fost adunate ca un sul” când Idumeea a ajuns sub judecata lui Dumnezeu (Is. 34: 4). Nu este deci, rezonabil și coerent ca și căderea Ierusalimului să fie ilustrată prin imagistica apocaliptică a „trecerii cerului și pământului” (Matei 24: 35), care au fugit dinaintea Celui care sta pe scaunul de domnie şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20: 11), împlinind promisiunea făcută lui Israel referitoare la „ceruri noi și un pământ nou” (Is. 65: 17-19; 66: 22)?

Promisiunea unui „cer nou și pământ nou” din Vechiul Testament întotdeauna se găsește în texte având de-a face cu viitorul promis al lui Israel. Întoarcerea lui Israel din captivitatea Babiloniană în țara lui a fost descrisă de către profeți ca „cer nou și pământ nou.” Această împlinire limitată a devenit baza nădejdii pentru un mai măreț „cer nou și pământ nou” (2Petru 3: 13; Apoc. 21: 1 cont), dincolo de restaurarea din robia babiloniană, așa cum a fost descoperit lui Daniel în profeția celor șaptezeci de săptămâni.

Lucrurile noi și mai mărețe, care aveau să vină în cerul nou și pământul nou ale lui Israel, erau lucruri stabilite de Dumnezeu în promisiunea unui Nou Legământ (Ierem. 31). Noua Lume și Noul Legământ merg în profeție mână-n mână, și, prin urmare și în împlinire. Christos a clarificat că sfârșitul veacului Legii a fost o trecere escatologică a vechiului cer și pământ. El a spus, Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5: 17,18). Dacă veacul Legii și al profeților a fost împlinit, atunci cerul și pământul escatologiei biblice au trecut. Crucea a fost evenimentul decisiv, căderea Ierusalimului a fost evenimentul de încheiere. În ajunul căderii Ierusalimului, scriitorul epistolei către Evrei a confirmat statutul Noului Legământ al credincioșilor în Christos, atrăgând atenția asupra semnificației escatologice a acelui ceas, afirmând că „ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evrei 8: 13). Această „pieire” a Vechiului Legământ se îmbină cu venirea cerului nou și a pământului nou din cartea Apocalipsa, capitolul 20. Ceea ce se spune despre cerul și pământul nou în capitolul 20 și 22 ar trebui să furnizeze o identitate clară a cerului și pământului care au fugit din fața (prezența sau parousia) lui Christos. (Apoc. 21: 11).

Vechea Creație a pierit iar Christos (El s-a așezat pe tron) rămâne. Prin urmare, trecerea cerului și pământului din episoadele lui Ioan referitoare la vremea sfârșitului este un comentariu potrivit pentru trecerea cerului și pământului din Matei 24: 35. Vechiul cer și pământ trec dar Christos a spus, „cuvintele Mele nu vor trece.” Evanghelia lui Christos este cea care determină „lucrurile noi” pe care le-a văzut Ioan în Apocalipsa 21 și 22. În contrast cu creația legii de pe Muntele Sinai, noul cer și pământ al creației de pe Muntele Sionului rămân și nu pot fi clătinate (Evrei 12: 18-29).

În legătură cu divizarea amilenistă a lui Matei 24 la versetul 35, Dr. Shank a făcut o observație perspicace. „Este o „expunere” ciudată cea care respinge venirea triumfală a lui Mesia acolo unde apare clară în Discursul Profetic (Matei 24: 29-31; Luca 21: 25-27), și este presupusă prin deducție acolo unde nu este dată nici o descriere decât o nedefinită referire la „ziua aceea și ceasul acela” (Matei 24: 36; Luca 21: 34). Deși avem altă părere cu privire la interpretare și cadrul temporal, în principiu, suntem de acord cu Shank că este o „expunere ciudată” cea care face ca venirea lui Christos din versetele 29-31 să se refere la căderea Ierusalimului dar respinge un eveniment asociat venirii lui Christos (trecerea cerului și pământului din v. 35), ca aplicându-se de asemenea la căderea Ierusalimului.

Aceasta este inconsistența hermeneuticii dihotomice. Amileniștii nu pot urmării lucrurile cerești ale noii ordini până la o coerentă și logică încheiere cerească. Începutul lor spiritual (împărăție, templu, preoție și jertfe, etc.) trebuie terminate printr-un sfârșit fizic-literalist într-un viitor îndepărtat. Cu alte cuvinte, în principiu, există puțin premilenism în aproape toți amileniștii. Ei trebuie să aibă un soi de viitor fizico-literalist în schema lor escatologică chiar și dacă nu are legătură cu viitorul promis al lui Israel. Dar ceea ce nu are legătură cu viitorul lui Israel nu are loc în eschatologia biblică.

(4). Argumentul „Dar” și „Ziua”

Vorbind mai departe despre pustiirea finală a Ierusalimului, Christos a spus, „Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24: 36, Cornilescu nu traduce pe ghe G 1161 din Strong). Există două pretenții în acest punct cu privire la o schimbare de subiect, de la căderea Ierusalimului la o încă viitoare venire mai finală a lui Christos. Mai întâi, se susține că „versetul 36 începe cu „dar,” sugerând un contrast față de ceea ce s-a spus mai înainte.” Doi, singularul „ziua aceea” se presupune, este un contrast la pluralul „zilele acelea” din secțiunea căderii Ierusalimului (versetele 3-35).

Să fie oare un contrast aici? „Dar despre ziua aceea …” ridică întrebarea, „Care zi” Unde a vorbit Isus vreodată despre o altă zi viitoare, altă venire viitoare, alt sfârșit de veac viitor, care să fi fost mai viitoare decât căderea Ierusalimului? Cum poate cuvântul „dar” din versetul 36 sugera un contrast față de ceea ce s-a spus mai înainte, când nu s-a spus și nu s-a scris absolut nimic, în profețiile vechiului Testament sau în rostirile escatologice ale lui Isus, despre o ALTĂ zi sau vreme a sfârșitului, la care, o referire (schimbare) abruptă ar fi naturală și evidentă? „Dar despre ziua aceea” este mai degrabă o dezvoltare a aspectului sfârșitului în discuție, decât o schimbare bruscă de subiect, adică, o altă perioadă escatologică pe care o poți găsii doar în mintea interpretatorului.

Dar ce putem spune despre „ziua aceea”? (Observați, și noi am folosit cuvântul „dar” dar nu ca să schimbăm subiectul). Se susține că înainte de versetul 34 Isus a folosit pluralul „zile” referindu-se la subiectul lui major (căderea Ierusalimului), dar după versetul 34 El vorbește doar despre o singură zi (vv. 36, 42, 44, 50). De aici se trage concluzia că aceea singură zi indică înspre o altă venire a lui Christos dincolo de venirea din AD 70. Problema cu această abordare este că Luca nu a avut cunoștință de teoria „zilei singular vs plural.” Luca a spus, „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului…” (Luca 17: 26). Acum, dacă „zilele lui Noe” din Matei 24: 37 aparțin de presupusa secțiunea (de după versetul 35) care vorbește despre ziua la singular în contrast cu ceea ce s-a spus despre „zilele acelea” în secțiunea căderii Ierusalimului, atunci Luca nu ar fi trebuit să spună referitor la zilele lui Noe „așa va fi și în zilele (plural) Fiului omului,” dacă teoria ziua vs. zile este dovada decisivă a unui Discurs divizat. Evident că unii nu și-au făcut timp să compare Matei 24 cu Luca 17 și 21. Luca pune (în mod greșit?) în secțiunea căderii Ierusalimului ceea ce Matei a pus în secțiunea venirii viitoare a lui Christos – dacă conceptul două secțiuni este o exegeză legitimă a Discursului de pe Muntele Măslinilor. (vezi acum și schema „Paralela Matei 24 Luca 17” din link-ul „Hărți și diagrame”).

Mai departe, alții cred că văd o altă venire a lui Christos după Matei 24: 34 pentru că Isus a zis că în aceea zi și acel ceas final, „Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată” (vv. 40, 41). Se pretinde că aceasta nu se poate referi la căderea Ierusalimului deoarece venirea este atât de spontană în aceste versete încât nu mai există fugă; nu se mai pune problema să nu intri în casă să-ți iei haina. Din nou, Luca nu a știut că Matei 24 a fost împărțit astfel încât cele două ilustrații nu au putut fi potrivite în prezentarea lui Matei la secțiunea căderea Ierusalimului. Luca a înregistrat evenimentele identice, „două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat,” în „secțiunea” venirii lui Christos (Luca 17: 35, 36). Ucenicii au vrut să știe la ce s-a referit Isus. În conformitate cu locul unde se găsesc aceste versete în Matei 24 (presupusa secțiune a celei de-a doua veniri, vv. 40, 41), Isus a vorbit despre o venire încă în viitor, separată de căderea Ierusalimului. Dar dacă așa ar fi stat lucrurile, Luca a alunecat din nou, deoarece el a legat aceste versete de următoarele: „Ucenicii L-au întrebat: „Unde, Doamne?” Iar El a răspuns: „Unde va fi trupul acolo se vor strânge vulturii” (Luca 17: 37), adică Matei 24: 28. Ce a făcut Luca? El a legat ceea ce este paralel cu Matei 24:40, 41 (ceea ce reprezintă presupusa secțiune a celei de a doua veniri), de ceea ce este paralel cu Matei 24: 28 (ceea ce reprezintă secțiunea căderii Ierusalimului). Astfel, Luca a amestecat ceea ce unii, în divizarea lui Matei 24, încearcă să mențină separat. Cu siguranță Luca nu a contrazis înregistrarea lui Matei referitoare la Discursul Profetic. Însă el, totuși, a contrazis o dihotomia înregistrării lui Matei, dihotomie care trebuie atribuită interpretatorului, nu lui Matei. Luca nu a urmat ordinea cronologică a lui Matei pentru că nici el și nici Matei nu au conștientizat (nici nu aveau cum) că înregistrează două veniri separate ale lui Christos din diferite vremi ale sfârșitului. Și ei au fost călăuziți de Duhul.

Slăbiciunea acestei teorii, ziua vs. zile, este izbitoare. Atât „zilele acelea” cât și „ziua aceea” se poate referi la un singur escaton. Acest lucru este ilustrat limpede în cazul lui Noe. Christos a spus cum era în „zilele” lui Noe așa va fi și în zilele Fiului omului. Ei mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în „ziua (singular) când a intrat Noe în corabie” (Luca 17: 26,27). Deci a fost o zi singulară în cadrul temporal al zilelor (plural) lui Noe care nu a constituit o schimbare de subiect nici nu a cerut un contrast între două evenimente diferite, separate între ele de secole. Absurditatea teoriei indică înspre absurditatea a ceea ce se încercă și a mijloacelor drastice, disperate care trebuie luate în efortul de a stabili ceva ce unii pretind că este EVIDENT, (adică faptul că Discursul Profetic în mod natural se împarte în două secțiuni).

(5). Argumentul „Zilei necunoscute”

„Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (v. 36). Se argumentează că datorită faptului că „ziua aceea” nu a fost cunoscută, nu se putea referi la ziua pustiirii Ierusalimului. Unii merg atât de departe încât să spună că Christos le-a spus „exact” ucenicilor Săi când avea să fie distrus Ierusalimul, susținând că El cunoștea vremea distrugerii Ierusalimului. Eroarea acestei afirmații este evidentă. Există o mare diferență între o zi și o generație. Dacă ucenicii ar fi cunoscut exact vremea, atunci toate semnele date de Christos ar fi fost fără sens. El și-a avertizat ucenicii cu privire la anumite semne care i-ar fi putut face să creadă că sfârșitul a sosit înainte de vreme (Matei 24: 4-6). De exemplu, „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci” (v. 6). Dacă, așa cum se susține, ucenicii ar fi cunoscut ziua și ceasul căderii Ierusalimului, ei ar fi avut nevoie doar de un calendar, nu de semne, pentru a cunoaște că sfârșitul încă nu venise. Versetele 4-6 sunt dovada a ceea ce Christos a afirmat în versetul 36, „Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Ei știau că va avea loc în vremea lor, chiar înainte ca unii dintre ei să moară (Marcu 9: 1; Luca 21: 31), însă restricția temporală, „neamul (generație) aceasta” (v. 34) nu le-a indicat timpul exact.

Unii cred că datorită faptului că ucenicii au putut citi semnele căderii Ierusalimului nu ar fi o zi „total neașteptată,” prin urmare nu poate fi ziua în discuție din v. 36. Dar unde în versetul 36 a spus Isus că El vorbea despre o zi și un ceas „total neașteptate?” El a spus, „Dar despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni.” Este o diferență între a nu ști când sosește o anumită zi și venirea ei să fie total neașteptată. Pentru unii ea avea să vină pe neașteptate, exact cum potopul a venit pe neașteptare asupra unora din vremea lui Noe, dar trebuie oare să tragem concluzia că ceea ce Isus a spus despre cei din vremea lui Noe avea să fie adevărat pentru TOȚI la venirea Sa? Înseamnă factorul necunoascut al „acelei zile” că ea va veni ca un hoț în noapte pentru FIECARE? Pavel nu a crezut așa când a scris, „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1.Tes. 5: 4-6).

Datorită vegherii, ziua lui Christos nu avea să-i ia prin surprindere pe Tesaloniceni ca un hoț în noapte. Motivul nu a fost că ei cunoscut exact vremea, ci pentru că ei au vegheat în contrast cu cei ce au dormit. Cei ce au vegheat erau ai zilei (ei au putut vedea că ziua se apropie, Evrei 10: 25); cei ce au dormit erau ai nopții și nu au putut discerne semnele timpului. J. Marcellus Kik a presupus că venirea lui Christos „ca un hoț” a exclus căderea Ierusalimului pentru care existau semne de avertizare. El a comentat, „Un alt lucru de observat este că Christos compară venirea Lui cu un hoț în noapte. Ideea este că hoțul nu trimite nici un avertisment. Comparând parabola hoțului cu cea a smochinului, descoperi că ele sunt în contrast. Smochinul ne avertizează că se apropie vara; hoțul însă nu dă nici un avertisment.” Dar 1.Tes. 5: 4-6 este total împotriva acestui tip de raționament. Pe lângă aceasta, Christos a spus bisericii din Sardes să „vegheze,” altfel „voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apoc. 3: 2,3).

Prin urmare, venirea lui Christos ca un hoț (pe neașteptate) nu s-a bazat pe faptul că nu se cunoștea vremea exactă pentru venirea Lui (despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni). Deosebirea consta în veghere, adică, în observarea semnelor care indicau venirea „acelei zile.” Semnele și vegherea merg mână-n mână referitor la ziua aceea, pentru a nu-i surprinde pe unii ca un hoț. Separând semnele de veghere întro încercare de a obține două veniri diferite ale lui Christos în Matei 24, este de nesusținut. Semnele au cerut veghere și vegherea a cerut semne. Semnele dintro presupusă secțiune nu pot fi puse împotriva vegheri dintr-o altă presupusă secțiune. Venirea lui Christos ca un hoț în noapte nu a putut fi aplicată la cei care au vegheat și care au văzut ziua, apropiindu-se.

Este evident, prin urmare, că Christos a fost înțeles ca spunând ceva în Matei 24, ceva ce El niciodată nu a spus. Nu a existat nimic în legătură cu căderea Ierusalimul care să fi fost în contradicție cu „ziua aceea” din v. 36. A fost o zi cunoscută doar lui Dumnezeu în toate aspectele ei (Zah. 14: 7). Ucenicii nu au cunoscut vremea exactă dar au putut veghea. Pentru că au cunoscut semnele timpului ei au putut vedea ziua apropiindu-se (Evrei 10: 25). De cealaltă parte, necredincioșii nu au văzut ziua venind. Mentalitatea lor referitoare la vremea sfârșitului era în contrast evident cu viitorul lui Israel conform evangheliei lui Christos. Semnele pentru apropiata distrugere a Ierusalimului au fost interpretate de către dușmanii Crucii (iudeii plini de râvnă pentru Lege) în favoarea perspectivei lor Mesianice. Pavel a spus, „Când vor zice: „Pace şi linişte!,” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare” (1.Tes. 5: 3).

Perspectiva „pace și liniște” a Zeloților în special, se poate vedea în perioada dinaintea căderii Ierusalimului. O schimbare bruscă a evenimentelor a părut să însemne, cel puțin la suprafață, înfrângerea sigură a bisericii. Pavel, campionul misiunii fenomenale între Neamuri a fost arestat în Ierusalim și încarcerat în Cezareea. Imediat după aceea, Iacov, un stâlp în biserica din Ierusalim, a fost ucis. Persecuția și apostazia generalizată, după cum a fost prezisă de Duhul (1.Tim. 4:1) a început să măture bisericile. Din Roma, Pavel a scris lui Timotei, „Ştii că cei ce sunt în Asia toţi m-au părăsit” (2.Tim. 1: 15). El i-a avertizat pe prezbiterii din Efes de această „apostazie a zilelor din urmă” (Fapte 20: 28-32). Insurecția Zeloților care a avut ca scop înlăturarea jugului Roman a făcut prăpăd în Iudeea și Ierusalim, și în cele din urmă chiar și în templu în timp ce diferitele partide își disputau controlul. Corupția și vărsarea de sânge care a avut loc în templu, fără îndoială a fost „urâciunea” despre care a vorbit Daniel, care a culminat cu pustiirea lui Israel prin mâna Romanilor.

Oricum, necazul ceasului de pe urmă nu poate fi restricționat la Ierusalim și Iudeea. Ioan a scris în (în ceasul de pe urmă, 1.Ioan 2: 18) că „în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1.Ioan 4: 1). A fost o vreme de încercare pentru credința Creștină în toate provinciile Romane (1.Petru 1: 5-7; Iacov 1: 1-4; Evrei 10: 35-39; Apoc. 2:3). Încarcerarea prelungită a lui Pavel a dat opozanților lui mare avantaj în eforturile lor concentrate de a submina misiunea lui. Fiindcă evanghelia nu a produs schimbări vizibile în Ierusalim sau Iudeea, batjocoritorii alergau prin țară întrebând, „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2.Petru 1: 2,3). Ei au putut arăta, lăudându-se, înspre cetatea sfântă, templu și continuitatea preoției ca dovadă că evanghelia predicată de Pavel era lipsită de substanță la fel cum era și a doua venire a lui Christos încheietoare de veacuri. Iudeii au știut că credința Creștină a asociat venirea lui Christos cu o viitoare distrugere a cetății lor și cu o schimbare a obiceiurilor lui Moise (Fapte 6: 14). Dar odată cu trecerea timpului și aparentul eșec al misiunii dintre Neamuri de a schimba lucrurile în afara Iudeii, Iudeii au început să batjocorească o astfel de venire a lui Christos, pretinzând că „de când au adormit părinții (părinții lui Israel, nu așa ziși „părinți ai bisericii”), toate lucrurile continuă așa cum au fost de la începutul creației (2.Petru 3: 1-4). Cu alte cuvinte, circumstanțele erau propice pentru batjocoritori să atace misiunea dintre Neamuri, considerată o pervertire a viitorului promis al lui Israel.

A existat, prin urmare, un moment scurt de intens conflict când lucrurile păreau să meargă în favoarea Iudeilor plini de râvnă pentru Lege. Dar, zilele mișcării Iudaice antichristice au fost scurtate din pricina celor aleși (Matei 24: 22). Viziunea biruinței lor asupra evangheliei s-a transformat întro iluzie, o mare lucrare de rătăcire trimisă de Dumnezeu (2.Tes. 2: 11). Mentalitatea lor „pace și liniște” a fost doar un precursor al distrugerii lor rapide (1.Tes. 5:3). Ei au eșuat în a înțelege semnele timpului. Ei nu au cunoscut ziua și ceasul pentru venirea Fiului Omului.