URÂCIUNEA PUSTIIRII

Urâciunea Pustiirii

Mat. 24: 15-20

de David B. Curtis

original article

trad. Iosif Dragomir

„Nu există, pentru mintea onestă, ceva mai încântător şi minunat decât adevărul; nici mai important, decât adevărul religios! În Sfintele Scripturi găsim un sistem complet al celui din urmă. Dar din nefericire s-a întâmplat că prin prejudecăţi şi indolenţă (nepăsare), care au generat o încredere oarbă în părerile altora, şi uneori prin supunere îndrumată greşit, adevărul a fost ascuns de privirile omenirii, iar Christos şi apostolii Săi, au fost făcuţi să vorbească un limbaj păgubitor pentru logică şi religie, şi în directă contradicţie cu faptele şi experienţa.” N. Nisbett, M.A.

Poate aceasta nu se vede mai clar, ca atunci când ne uităm la ce au făcut unii din învăţătura lui Isus din Discursul de pe Mt. Măslinilor. Ei l-au făcut pe Isus să vorbească un limbaj păgubitor pentru logică şi religie, şi în directă contradicţie cu faptele şi experienţa. Pe măsură ce cercetăm acest capitol, trebuie să avem în minte contextul lui, cât şi întrebarea ucenicilor. Mat. 23:38 „Iată că vi se lasă casa pustie.”

Mat. 24:1-2 „La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: ,,Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” Isus le-a dat multe avertismente cu privire la căderea Ierusalimului şi la faptul că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la ei. Ucenicii au reacţionat punând nişte întrebări.

Mat. 24:3 „El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: ,,Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia? Am putea pune astfel, întrebarea ucenicilor: „Când va fi distrus templul şi care a fi semnul prezenţei tale în putere şi slavă, ca Mesia, şi al sfârşitului veacului Iudaic?”

În versetele 4-14 Isus le spune că mai multe lucruri vor avea loc înainte de Parousia Lui, dar care nu trebuie să-i alarmeze. Unul din lucrurile pe care Isus li le spune în aceste versete, este că Evanghelia trebuie predicată în toată lumea, înainte ca să vină sfârşitul. Am văzut în ultimul nostru studiu că conform Scripturilor, Evanghelia a fost vestită în toată lumea înainte de AD 70.

Mat. 24:15 „De aceea, când veţi vedea ,urâciunea pustiirii`, despre care a vorbit proorocul Daniel, ,aşezată în locul sfânt` - cine citeşte să înţeleagă!” Dacă ai auzit predici privitoare la vremea sfârşitului, sunt sigur că ai auzit de „urâciunea pustiirii.” „Versiunea populară” sună cam aşa: Toate evenimentele scrise în cartea Apocalipsa sunt încă în viitor (chiar dacă atunci când au fost scrise în primul secol, Domnul a spus că cartea Apocalipsa a fost dată să arate robilor Săi „lucrurile cari au să se întâmple în curând”). Cu şapte ani înainte de a Doua Venire, toţi creştinii de pe pământ vor fi răpiţi în secret de pe pământ la cer. Autovehicolele, conduse de creştini, vor rămânea dintr-o dată fără şoferi, aeronavele pilotate de creştini, fără piloţi, profesorii care predau cursuri se trezesc fără studenţi; sunt sigur că ai văzut aceste imagini în librăriile creştine. De asemenea, sfinţii morţi vor ieşi afară din mormintele lor în acel moment având parte de prima înviere. Apoi va veni Necazul cel Mare, când toate lucrurile groaznice menţionate în cartea Apocalipsa, vor fi turnate peste această planetă ticăloasă. Evreii vor construi un nou templu în Ierusalim şi sistemul jertfelor va fi reinstituit. Apoi, în acest timp, va apare Fiara din Apo. 13. Fiara va intra în templul de la Ierusalim şi se va proclama Dumnezeu. Apoi „el” (fiara este masculin) îşi va aşeza în templu statuia lui care spun ei, va fi „urâciunea pustiirii.” Wavoord, comentând acest verset spune: „Un astfel de templu va fi construit şi aceste profeţii se vor împlini literal (ca şi când distrugerea Ierusalimului în AD 70 nu a fost suficient de literală, David C.). Când, pe fondul acestei renaşteri a sistemului lor de jertfe, acest viitor templu va fi brusc desacralizat, aceasta va constitui un semn pentru naţiunea iudaică că urmează un mare necaz, care va preceda a Doua Venire.”

Acum, aceasta spune Isus în textul nostru? NU! Isus vorbea de ceva care urma să aibă loc în generaţia Sa (Mat. 24: 34). Fiecare creştin pe care-l cunosc (inclusiv eu) a fost expus la această idee falsă cu privire la o viitoare a Doua Venire a lui Christos, încă din fragedă copilărie (creştină). Am citit cărţi cu privire la ea, am vizionat filme despre ea şi am văzut imagini care o înfăţişau. Era tot ceea ce am fost vreodată învăţaţi, iar pentru mulţi, este singura învăţătură pe care o cunosc despre a Doua Venire. Astfel, fiecare creştin trebuie să se dezveţe de învăţăturile nebiblice înainte ca să poată înţelege adevărul Scripturii.

Cred că prima noastră sarcină este să înţelegem ce este „urâciunea pustiirii.” Pentru evrei o „urâciune” era tot ce implica închinarea la idoli în locuri sacre. 1.Împ. 11:7 „Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon.” Ezech. 5:11 „De aceea, pe viaţa Mea! zice Domnul, Dumnezeu: pentru că Mi-ai pângărit locaşul Meu cel sfânt cu toţi idolii şi toate urâciunile tale, şi Eu Îmi voi întoarce ochii de la tine; ochiul Meu va fi fără milă, şi nu Mă voi îndura.” „Urâciunea pustiirii” este o expresie ebraică însemnând un distrugător oribil, uricios. „Urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel a amintit evreilor despre conducătorul sirian Antiohus Epifanes. Conform istoriei Iudaice aşa cum este ea consemnată în Apocrife, pasajul din Daniel s-a împlinit în perioada dintre Vechiul şi Noul Testament. 1.Macabei consemnează, cum Antiohus Epifanes (care a condus Siria între anii 174- 164 î. H.) a venit împotriva Ierusalimului, şi ceea ce a el a făcut, această faptă, este numită de către evrei „urâciunea pustiirii.” Antiohus s-a supranumit Epifanes care înseamnă „Dumnezeu manifestat.” Ţinta lui a fost să nimicească religia iudaică. Printr-un edict imperial a proclamat suspendarea practicării religii iudaice sub ameninţarea pedepsei cu moartea. A transformat chiar şi încăperile preoţilor şi a templului în bordeluri publice. În Decembrie 168 î.H. a dedicat templul în cinstea lui Zeus, a atârnat deasupra altarului o statuie a lui Zeus care semăna cu Antiohus şi a jertfit un porc pe altar. Aceasta a fost o urâciune murdară în ochii evreilor. Josephus a spus despre Antiohus: „a deteriorat templul şi a pus interdicţie practicilor constante de aducere a jertfei zilnice de ispăşire, pentru trei ani şi şase luni ... a obligat pe iudei să desfiinţeze legile ţări, să-şi ţină copii netăiaţi împrejur, şi să jertfească carne de porc pe altar” (Josephus vol. 1. pp. 10-11).Isus a spus că despre această „urâciune a pustiirii” a vorbit proorocul Daniel. Această expesie „urâciune a pustiirii” se găseşte de patru ori în Daniel.

Dan. 8:13 „Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?

Dan. 9:26-27 „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât”

Dan. 11: 31 „Nişte oşti trimese de el, vor veni şi vor spurca sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată, şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul.”

Dan. 12: 11 „De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.” Conform istoriei iudaice, consemnată în Apocrife, aceste pasaje au fost împlinite în perioada inter-testamentară. Astăzi mulţi încă văd în aceste versete din Daniel, o referire la Antiohus, dar Isus a spus în vremea Lui, că „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, era încă în viitor (când veţi vedea voi, ucenicii). Dr. John A. Broadus a spus: „Este evident că Domnul nostru interpretează prezicerea lui Daniel ca referindu-se la Mesia şi la aceea distrugere a oraşului şi a templului pe care El acum o prezice; interpretarea Lui este demnă de încredere (autoritară) pentru noi.

Mulţi comentatori găsesc în expresia „urâciunea pustiirii” o aluzie la steagurile legiunilor romane. Vulturii erau obiecte ale închinării pentru soldaţii romani. Ştim din Josephus, că tentativa generalului roman Vitellius, sub domnia lui Tiberius, de a trece trupele sale prin Iudeea, a fost oprită de autorităţiile iudaice, pe temeiul că imaginile idolatre de pe steaguri, ar fi fost o profanare a Legii.

B.H. Carroll (1947) spune: „Pilat, Procurator Roman la aceea vreme, a trimis din Cezareea, port maritim al acelei ţări de la Marea Mediterană, o legiune de soldaţi romani pe care i-a introdus în secret în oraş adăpostindu-i în turnul Antonia care se ridica deasupra templului, şi aceşti soldaţi şi-au adus cu ei steagurile. Emblema romană era un baston drept pe care era fixat un vultur metalic, şi chiar sub vultur era o imagine gravată a lui Caesar. Caesar pretindea a fi divin. Caesar cerea închinare divină şi în fiecare seară când se depuneau steagurile legiunea romană se pleca şi se închina imaginii lui Caesar de pe steag, şi în fiecare dimineaţă la apel, o parte a paradei consta în proşternerea legiunii înaintea imaginii şi închinarea înaintea ei. Evreii au fost atât de îngroziţi când au văzut aceea imagine şi închinarea înaintea ei, încât s-au dus la Pilat care trăia la Cezareea în aceea perioadă, s-au proşternut înaintea lui zicând: „Ucide-ne dacă vrei , dar scoate „urâciunea pustiirii” din sfânta noastră cetate şi din vecinătatea sfântului nostru templu.” (O introducere la Biblia Engleză, p. 263-264). Matei spune că ei vor vedea această „urâciune a pustiirii” „stând în locul sfânt” – loc, care nu trebuie înţeles ca fiind doar templul, ci şi Ierusalimul şi ori ce parte a ţării lui Israel. Pentru iudei întregul Ierusalim era considerat sfânt.

Mat. 4: 5 „Atunci diavolul L-a dus în sfînta cetate, L-a pus pe straşina Templului,

Dan. 9: 24 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte,

Apo. 11:2 „Dar curtea de afară a Templului lasă-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată Neamurilor, cari vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.”

Marcu spune: „stând acolo unde nu se cade să fie” (Mc. 13: 14) însemnând acelaşi lucru. Luca însă realmente ne clarifică.

Luc. 21: 20 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape.”

Citind versetele dimprejur, nu poţi nega că aceasta este o relatare paralelă la Discursul de pe Mt. Măslinilor din Matei 24. Relatările paralele nu pot avea înţelesuri diferite! Comparând afirmaţiile lui Luca cu istoria seculară, reiese limpede că Cestius Gallus şi armatele sale romane erau „urâciunea pustiirii.” S-a împlinit în AD 66 când romanii au înconjurat cetatea Ierusalim. Chrysostom a scris: „datorită acestui fapt, mi se pare că „urâciunea pustiirii” înseamnă armata prin care sfânta cetate, Ierusalim a fost pustiită (Părinţii Ante-Niceeni). Augustin a scris: „Ca să ne arate că urâciunea despre care a vorbit Daniel va avea loc când va fi capturat Ierusalimul, Luca, redă aceste cuvinte ale Domnului în acelaşi context: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Luca este o mărturie foarte clară că profeţia lui Daniel a fost împlinită când Ierusalimul a fost înfrânt.” (vol. 6, p. 170) C.H. Spurgeon a scris: (1888) „Acest fragment din cuvântarea Mântuitorului nostru apare ca referindu-se doar la distrugerea Ierusalimului. De îndată ce ucenicii lui Christos au văzut „urâciunea pustiirii” asta fiind emblemele romane cu idolatria lor, „stând acolo unde nu se cade să fie,” ei au ştiut că a sosit momentul pentru a fugi; şi au fugit în munţi.” (Matei: Evanghelia Împărăţiei, p. 215). Albert Barnes a scris: (1949) „urâciunea pustiirii” înseamnă armatele romane şi aşa este explicată de Luc. 21:20. Armata romană este numită „urâciune” datorită imaginii imperatorului, a vulturilor, purtaţi în faţa legiunilor, şi respectate de romani cu onoruri divine.” Armatele romane au fost acele urâciuni pustiitoare pentru evrei, nu doar fiindcă erau formate din păgâni şi netăiaţi împrejur, ci şi din cauza imaginilor zeilor lor reprezentaţi pe emblemele lor: chipurile şi idolii au fost întotdeauna urâciuni pentru iudei.

Acum, Domnul nostru face remarca, că atunci când vor vedea armatele romane încercuind Ierusalimul, cu emblemele fluturând, cu acele urâciuni pe ele, ei să deducă că pustiirea lui era aproape. Aceasta a fost prin urmare, explicaţia lui Christos în legătură cu „urâciunea pustiirii.” Armata romană, păgână, cu imagini şi steaguri păgâne, gata să jertfească idolilor pe altarul templului, lucrând la pustiirea Ierusalimului şi a templului. Expresia „Cine citeşte să înţeleagă!” este concepută ca să atragă atenţia cititorului lui Daniel, asupra adevăratului înţeles al pasajului. (prin această expresie, aici, în acest moment, după aproape 600 de ani, Isus desface pecetea cu care a fost pecetluită cartea lui Daniel). „Când veţi vedea urâciunea care pustieşte, despre care a vorbit proorocul Daniel, stând în locul sfânt, unde nu ar trebui să fie” cu alte cuvinte, când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, acela este semnul distrugerii Ierusalimului.

Lucrul acesta are sens, este logic şi coerent, dacă luăm cuvintele lui Isus, adresate ucenicilor, în sens natural. „De aceea când VOI veţi vedea „urâciunea pustiirii.” El vorbea cu ucenicii Lui. El le-a spus când VOI veţi vedea, „urâciunea pustiirii” nu evreii în general, nu evreii unei viitoare generaţii. Cum puteau ucenicii să-o vadă, dacă ea este încă în viitorul nostru? Comentariul Liberty spune: „voi” trebuie luat generic, din moment ce ucenicii nu au trăit să-o vadă împlinindu-se.” Isus a spus că Ei o vor vedea, Comenatariul Liberty spune că nu. Mă întreb pe cine ar trebui să credem? Biblia nu spune nimic despre construcţia unui alt templu în viitorul nostru. Isus a vorbit despre un eveniment care urma să se întâmple în generaţia Sa (Mat. 24:34). Prezisa „urâciune a pustiirii” menţionată de Isus, ţine de domeniul trecutului, împlinită în timpul evenimentelor din AD 66-70. Profeţia din Luca spune „armate” nu „armată” şi prin urmare, unii spun că „urâciunea pustiirii” nu s-a împlinit, când armata (singular) romană a distrus Ierusalimul. Dacă citeşti relatările istorice, vei vedea că Ierusalimul a fost distrus de armate (plural). Siria a trimis peste 25.000 de soldaţi, Arabia a trimis 6000 de soldaţi, toţi fiind sub comanda Romei. A fost o coaliţie multi-naţională pe care o controla Roma. Phillip Schaff, în cartea sa Istoria Bisericii Creştine, ne oferă o imagine vie a distrugerii Ierusalimului. „Titus, (conform lui Josephus) a intenţionat la început să salveze lucrarea magnifică de architectură ca pe un trofeu al victoriei sale, şi probabil şi din motive de superstiţie; şi când flăcările au ameninţat Sfânta Sfintelor, el şi-a forţat un drum printre flăcări şi fum, peste morţi şi muribunzi, ca să oprească focul. Dar distrugerea a fost hotărâtă de un decret mai înalt. Proprii soldaţi împinşi la furie de rezistenţa încăpăţânată, şi de lăcomia după comorile de aur, nu au putut fi opriţi să nu distrugă. La început au fost incendiate încăperile din jurul templului. Apoi a fost aruncată o torţă prin poarta aurită. Când flăcările au început să se extindă Iudii au scos nişte urlete îngrozitoare şi au încercat să stingă focul; în timp ce alţi, cu o apucătură convulsivă se ţineau strâns de speranţele lor mesianice, care constau în declaraţia unui profet fals, cum că Dumnezeu în mijlocul acelui mare incendiu a templului, va da un semnal pentru izbăvirea poporului Său. Legiunile se întreceau în a alimenta flăcările şi în a face pe acei nefericiţi să simtă toată forţa turbării lor dezlănţuite. Curând, întreaga structură uriaşă a fost doar o vâlvătaie care ilumina cerul. A fost arsă pe 10 August, AD 70, aceeaşi zi a anului, în care conform tradiţiei, primul templu a fost distrus de către Nebucadneţar. Nimeni nu poate concepe un ţipăt mai strident, mai zgomotos şi mai teribil decât cel auzit din toate părţile în timp ce ardea templul. Strigătele de biruinţă şi jubilarea legiunilor răsunau amestecându-se cu vaietele poporului, acum înconjuraţi de foc şi sabie atât pe munte cât şi în oraş. Ecoul de pe munţii de jur împrejur, chiar şi Perea (?) amplificau urletul asurzitor. Totuşi, mizeria însăşi, era mai îngrozitoare decât dezordinea publică. Dealul pe care era situat templul, fierbea şi părea învelit la bază într-o singură limbă de foc. Sângele era în cantitate mai mare decât focul, şi cei care au fost ucişi erau mai mulţi decât cei care i-au ucis. Nicăieri nu se vedea solul, totul era acoperit cu cadavre; peste aceste mormane soldaţii urmăreau pe fugari. Romanii şi-au postat vulturii pe ruinele fără formă, vis-a-vis de poarta de răsărit, le-au adus jertfele lor şi l-au proclamat pe Titus imperator cu cele mai mari aclamaţii de bucurie. Astfel s-a împlinit profeţia privitoare la urâciunea pustiirii stând în locul sfânt” (Phillip Schaff, vol. 1, pp. 397-398). „Urâciunea pustiirii” este un eveniment trecut, împlinit în evenimentele de la AD 66-70. Era un semn pentru ucenici că Ierusalimul era pe punctul de a fi distrus, şi că ei trebuiau să fugă din Ierusalim pentru a scăpa de marele necaz care urma să vină peste poporul Iudeu.

Frank Gaebelein, în „The Expositors Bible Comentary, (Comenatariul Biblic al Interpretului) spune următoarele: „Deşi mulţi comentatori susţin că Matei descrie aici, nu doar căderea Ierusalimului ci şi Necazul cel Mare dinaintea venirii lui antichrist, detaliile din vers. 16-21 sunt prea limitate geografic şi cultural ca să justifice o astfel de interpretare.”

Mat. 24:16 „Atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.”Când armatele romane au fost văzute înconjurând Ierusalimul, acesta era semnul de a pleca, din întreaga ţară, cât de curând posibil. Ei nu trebuiau să se îngrijoreze când au auzit de războaie şi veşti de războaie dar când au văzut Ierusalimul înconjurat de armate, acesta era semnul ca să fugă la munţi. Expresia din vers. 15 „stând acolo unde nu se cade să fie” trebuie înţeleasă ca fiind, oraşul însuşi, deoarece la momentul, când romanii au desacralizat templul, în AD 70, era prea târziu pentru cineva să mai părăsească oraşul. Îndemnul de a fugii este dat celor din vecinătatea oraşului cât şi celor din oraş. Tentaţia era probabil, să cauţi protecţie în spatele zidurilor oraşului, dar Isus le-a spus „fugiţi la munţi!”În timp ce creştinii au dispărut din oraş, evreii în general, au năvălit în oraş, sfârşind într-o oribilă baie de sânge. Istoricul bisericesc, Eusebiu, (270-340) care a scris singura relatare care a supravieţuit despre Biserică în primii ei 300 de ani, scrie: „Întreg trupul Bisericii din Ierusalim, primind poruncă prin revelaţie divină, dată unor oameni de o evlavie dovedită, acolo înainte de război, s-a mutat din oraş şi a locuit într-un oraş de dincolo de Iordan, numit Pella.” Josephus ne oferă o relatare despre armata romană care s-au retras la un moment dat din bătălie fără nici un motiv, aparent. „Apoi s-a întâmplat că Cestius, fie că nu şi-a dat seama, că asediaţii şi-au pierdut speranţa în succes, fie că nu era conştient de curajul oamenilor lui; el prin urmare şi-a retras soldaţii de pe poziţii, şi pierzând speranţa că mai poate lua cetatea, fără să-i fie ruşine, s-a retras din preajma oraşului, fără nici un motiv anume. Dar când tâlharii au observat această retragere neaşteptată, şi-au adunat curajul, au alergat după soldaţi din urmă, şi au distrus o mare parte din ei, atât călăreţi cât şi pedeştrii.” (Josephus, Războaiele Iudeilor, cartea II, Cap. XIX, secţiunea 7.). William Whiston, (1737) traducătorul lui Josephus, are o notă de subsol: „Se poate atribui şi un alt motiv foarte important şi providenţial, acestei ciudate şi nebuneşti retrageri a lui Cestius; căreia, dacă Josephus ar fi fost creştin, probabil că i-ar fi acordat atenţie. Şi aceasta este, oportunitatea dată creştinilor Iudei din cetate să-şi amintească prezicerea şi avertismentul dat de către Christos cu aproape treizeci şi trei de ani şi jumătate înainte, că atunci când vor vedea „urâciunea pustiirii” (armatele romane idolatre, cu imaginile idolilor lor pe emblele lor, gata să pustiască Ierusalimul) „stând unde nu se cade să fie” sau „în locul sfânt” sau „când vor vedea Ierusalimul înconjurat de armate” „să fugă la munţi.” Luând în seamă avertismentul, acei creştini Iudei au fugit în munţii din Perea şi au scăpat de distrugere.” John Gill (1949) spune: „S-a remarcat de către interpreţi, iar Josephus observă cu surprindere, că Cestius Gallus, după ce a avansat cu armatele sale la Ierusalim şi l-a asediat, dintr-o dată fără nici un motiv, a ridicat asediul şi şi-a retras armata, într-un moment în care oraşul ar fi putut fi luat cu uşurinţă; Astfel s-a dat un semnal şi o oportunitate creştinilor de a scăpa: ceea ce au şi făcut, au trecut peste Iordan, cum spune Eusebiu, într-o localitate numită Pella; astfel când a venit Titus, câteva luni mai târziu, nu mai era nici un creştin în oraş ...” (John Gill, asupra lui Matei 24:16).

Foy Wallace (1966, în Cartea Apocalipsa, p. 352) „Este remarcabil dar, fapt istoric, că Cestius Gallus, generalul roman, din motive necunoscute, s-a retras când a pornit prima oară împotriva oraşului, a suspendat asediul, a încetat atacul şi şi-a retras armata pentru un interval de timp după ce Romanii au ocupat templul, dând astfel oportunitatea fiecărui evreu creştin să asculte de porunca Domnului, şi să fugă din oraş. Josephus martorul ocular, el însuşi un necredincios, consemnează acest fapt, admiţând incapacitatea lui de a explica încetarea luptei în acel moment, după ce a început asediul. Putem noi explica? Da, putem! Domnul lupta împotriva Ierusalimului.

Zah. 14:2 „Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului NU va fi nimicită cu desăvârşire din cetate.” Domnul era Cel care asedia cetatea. Dumnezeu era Cel care aducea la împlinire aceste lucruri împotriva statului evreu şi împotriva naţiunii. De aceea le-a fost oferită posibilitatea ucenicilor să evadeze din asediu, aşa cum i-a avertizat Isus, şi ucenicii au folosit-o. Aşa a spus Daniel, aşa a spus Isus, aşa a spus Luca, aşa a spus Josephus.” Istoria o consemnează; fără nici un motiv Cestius Gallus a suspendat asediul, a încetat atacul şi şi-a retras armatele. În acel moment, fiecare evreu credincios a avut posibilitatea să fugă din oraş aşa cum i-a învăţat Domnul.

Mat. 24:17 „cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina.” Ideea aici este, că atunci când armatele vor veni împotriva oraşului, ei trebuiau să părăsească oraşul cât de repede puteau. Întârzierea însemna capturarea şi aducerea înapoi în cetate, sau chiar omorârea. Gândul general este clar şi impresionant. Ei nu aveau deloc vreme de pierdut, trebuiau să părăsească oraşul condamnat. Vezi Apocalipsa 18: 4 „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi* din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!”

Mat. 24: 19 „Vai de femeile, cari vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea!” Pentru femeile însărcinate şi cele care alăptau era mai dificil să fugă din oraş.

Mat. 24: 29 „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” Ca să fugi de acasă şi să trăieşti în peşteri, ar fi mult mai dificil pe timpul iernii. Regulile omeneşti privind Sabatul, impuse de farisei asupra iudeilor, făceau şi mai dificilă fuga într-o zi de Sabat; unii i-ar fi ajutat, dar mulţi i-ar fi împiedicat să călătorească mai mult decât o călătorie permisă în ziua Sabatului. Isus se aştepta ca aceste evenimente să aibă loc în vremea când legile stricte ale Sabatului, erau încă în vigoare. Înstrucţiunile din vers. 15, pe care le dă Isus ucenicilor Săi cu privire la ce să facă, sunt aşa de specifice încât trebuie să aibă legătură cu Războiul Iudaic. Dacă aceste versete ar fi vorbit despre o viitoare a doua venire a lui Christos, nici una din aceste condiţii nu ar conta. Isus a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi, şi istoria confirmă că toate aceste lucruri au avut loc în Ad 66-70 în timpul Războiului Iudaic. Aceste versete nu au nimic de-a face cu o viitoare a doua venire a lui Christos.

În ciuda tuturor dovezilor, biblice şi istorice, unii văd „urâciunea pustiirii” ca referindu-se la un eveniment încă în viitorul nostru. Pentru că ei nu pot accepta că Domnul s-a întors în AD 70, spun că acest eveniment nu s-a întâmplat încă. Unii văd acest lucru ca fiind împlinit la distrugerea Ierusalimului, dar încă mai aşteaptă o altă împlinire în viitor! Aceasta se numeşte teoria Sensului Dublu. Cei care propun această teorie, susţin că evenimentele din preajma Căderii Ierusalimului, nu sunt decât „o umbră,” un tip sau simbol al evenimentelor escatologice finale, care cred ei, încă vor urma. De exemplu, William Hendriksen în comentariul său asupra lui Matei spune următoarele despre „urâciunea pustiirii,” „Când se vor întâmpla aceste lucruri, distrugerea Ierusalimului şi a templului lui? Isus răspunde acum, dar o face în aşa manieră încât răspunsul se potriveşte mai multor evenimente în istorie.” Deci, susţinătorii dublei împliniri, pot spune, „Da, aceste evenimente vorbesc despre distrugerea Ierusalimului în AD 70 dar vorbesc de asemenea şi despre o viitoare „urâciune a pustiirii.”

Unul din dispensaţionaliştii de frunte ai zilelor noastre, arată de ce „urâciunea pustiirii” despre care vorbeşte Matei, nu poate fi luată în sens dublu. John Walvoord, în comentariul său, spune: „Această porţiune din discursul de pe M. Măslinilor, este crucială pentru înţelegerea a ceea ce Christos descoperă cu privire la sfârşitul veacului. Tendinţa de a anula sau de a ignora această secţiune, constituie dificultatea majoră în interpretarea discursului. În fundal este tendinţa liberalilor de a reduce importanţa profeţiei cât şi practica unor conservatori de a nu interpreta profeţiile în mod literal. (nota trad. este exact ceea ce face Walvoord, el nu o interpretează literal. El o vede ca pe un eveniment încă în viitor) Dacă această prezicere înseamnă ceea ce spune, ea se referă la un moment specific caracterizat de mare necaz, care precedă imediat a Doua Venire a lui Christos. (nota trad. acest lucru este corect, dar pentru că Walwoord vede a doua venire ca pe un eveniment terminator, care incendiază pământul, el nu poate permite Scripturilor să spună ceea ce spun). Ca atare, prezicerea marelui necaz este „semnul” celei de a doua veniri, şi cei care văd semnul vor trăi în generaţia care va vedea a doua venire. (nota trad. din nou, Isus vorbea cu ucenicii Săi, nu ar fi aceasta o interpretare literală? Semnul a fost pentru ei, Domnul s-a întors la ei, în acea generaţie). În consecinţă, interpretarea lui G. Campbell Morgan, care leagă aceasta de Căderea Ierusalimului în AD 70, şi interpretarea lui Alfred Plummer, care o leagă de a doua Venire a lui Christos, ca fiind împlinită în primul secol, sunt interpretări nejustificate dacă pasajul este luat în mod serios.”

De ce? Dacă vei lua acest pasaj în serios, va trebui să-l vezi împlinit în acea generaţie, după cum a spus Domnul că se va împlini. Walvoord nu vede dublu sens aici, deoarece îşi dă seama că atunci ar trebui să fie multiple „a doua” Veniri.

Legat de teoria de interpretare a dublului sens, James Russell spune: „Departe de noi gândul de a-l face pe Dumnezeu să vorbească cu două limbi, sau să ataşăm o varietate de sensuri Cuvântului Său, în care ar trebui mai degrabă să privim simplitatea autorului lui divin, reflectat ca într-o oglindă curată. (Ps. 12: 6; Ps. 19: 8) De aceea, un singur înţeles al Scripturii, este admisibil: acela este cel gramatical, indiferent în ce termeni, - fie în sens propriu fie în sens metaforic, figurativ - este el exprimat.” Remarca dr. Owen este plină de înţelepciune: „Dacă Scriptura are mai mult decât un singur înţeles, atunci nu are înţeles deloc: şi acest lucru este aplicabil atât la profeţii cât şi la celelalte pasaje din Scriptură.” Dr. John Owen Brown, Suferinţele şi gloriile lui Mesia, p. 5, note. „Ar trebui bine cântărite consecinţele admiterii unui astfel de principiu. Care carte din lumea aceasta are două sensuri, dacă nu este o carte de enigme intenţionate? Și chiar şi acestea au doar un singur înţeles real. Prin ce legi ale interpretării poate fi ea judecată şi explicată? Prin nici una din cele care aparţin limbajului omenesc; pentru că alte cărţi, în afara Bibliei, nu au sensuri duble ataşate de ele.”

„Eu susţin că cuvintele Scripturii au fost intenţionate să aibă un singur sens definit, şi că primul nostru obiectiv ar trebui să fie descoperirea acelui sens, şi să aderăm rigid la el. Eu cred că, ca şi regulă generală, cuvintele Scripturii au fost plănuite să aibă, ca toate celelalte forme de exprimare, un singur înţeles evident, definit, şi ca să spui că cuvintele înseamnă ceva, doar pentru că ele pot fi răstălmăcite să spună acel lucru, este un mod dezonorant şi periculos de a mânui (a trata) Scripturile.” Canon Ryle, Gânduri Expositive asupra Sf. Luca, vol. 1. p. 383.

Ce ar putea opri pe cineva să aplice acest principiu al „dublului sens” la profeţiile referitoare la viaţa şi moartea lui Christos? Ar trebui să ne aşteptăm la o a doua împlinire a naşterii, morţii şi învierii lui Christos prin nişte oameni din secolul 21? De ce nu? Odată ce Dumnezeu împlineşte ceea ce a spus, s-a încheiat, s-a terminat.

După ce a prezis de multe ori că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la evrei şi că Ierusalimul va fi distrus, Domnul le-a spus ucenicilor Săi că nu va rămânea piatră pe piatră din templu care să nu fie dărâmată. Ucenicii au reacţionat punând întrebările: „Când şi care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului iudaic? Ca răspuns la întrebările lor, Isus le spune că mai întâi Evanghelia trebuie predicată în toată lumea şi doar apoi, va veni sfârşitul. Apoi le spune că Ei, (nu o generaţie viitore, îndepărtată) vor vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, profetul. El le-a spus că ea va fi un semn pentru ei, al prezenţei Lui şi al sfârşitului veacului iudaic. El le-a spus că toate acestea se vor împlini în timpul generaţiei lor. Şi s-au împlinit! Ei au văzut „urâciunea pustiirii” şi când au văzut-o au fugit în munţi. Poţi avea încredere în Isus, Cuvântul Lui este adevărat! Trebuie să începem să luăm în serios cuvintele Scripturii, Isus a spus că se va întoarce la acea generaţie şi a făcut-o! Este vremea să credem cuvintele Sale: Io. 18:36 ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta,” a răspuns Isus. ,,Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, împărăţia Mea nu este de aici.” Luc. 17:20-21 „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ,,împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ,Uite-o aici`, sau: ,Uite-o acolo!` Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”

În ciuda acestor cuvinte clare, ale lui Isus, mulţi aşteaptă o împărăţie fizică. Împărăţia Lui este AICI ACUM, a venit în AD 70, este o împărăţie spirituală, nu una fizică pământească, şi nu a venit în aşa fel ca să izbească privirile!

David B.Curtis 21 Dec. 1997