Viitorul escatologic al lui Israel

Viitorul escatologic al lui Israel

Acum, după ce am privit și analizat câteva dintre elementele escatologice cele mai semnificative, vom încerca să identificăm viitorul escatologic al lui Israel pe baza a ceea ce am înțeles din capitolele precedente. Observația lui Preston este demnă de notat aici:

„Acele paradigme care nu au loc pentru Israel în escatologia lor, spre exemplu, perspectiva amilenistă și postmilenistă, nu pot oferi o explicație biblică pentru Matei 16: 27-28, fiindcă ele extind împlinirea acestui text într-un viitor îndepărtat, insistând în același timp că promisiunile făcute lui Israel au fost împlinite la Cruce/Rusalii.”[1].

Mai mult, nu vom înțelege corect felul în care avea să fie împlinit viitorul lui Israel, dacă mai întâi nu înțelegem cine este de fapt sămânța lui Avraam care moștenește făgăduința.

Max King citează pe Walvoord, un reprezentant notabil al premilenismului, care susține că, „promisiunile făcute seminței lui Avraam vor fi împlinite (față) de sămânța lui fizică; promisiunile pentru „toate familiile pământului” vor fi împlinite (față) de Neamuri sau cei care nu sunt sămânța fizică”[2].

Totuși, spre deosebire de Walvoord, Biblia spune altceva. Iată cuvintele inspirate ale lui Pavel:

„Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte. Citindu-le, vă puteţi închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică neamurile sunt împreună-moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea al cărei slujitor am fost făcut eu ...” (Efes. 3: 3-6).

Observăm că Pavel vorbește despre o singură Făgăduință care aparține lui Israel, dar la care iau parte și Neamurile. Neamurile nu au altă făgăduință separată, ele iau parte la aceeași făgăduință! Acest lucru este scos și mai bine în evidență tot de către Pavel în epistola către Romani. Vorbind despre statutul Neamurilor în Christos, Pavel scrie: „ ... Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine.” (Rom. 11: 17-18). „Ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului” este echivalent cu a lua parte la aceeași făgăduință.

În concluzia argumentului lui, Pavel stabilește viitorul comun al lui Israel și al Neamurilor: „Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor?” (v. 24).

Din perspectiva schemei dispensaționaliste acest verset creează o mare dilemă. Conform acestei paradigme, care susține că cele două entități nu împărtășesc aceleași făgăduințe, în momentul în care Dumnezeu va relua afacerile cu Israel în viitor (sic!), Neamurile care sunt altoite în măslinul lui Israel trebuie tăiate și smulse din rădăcina măslinului. Unde avem în Biblie o astfel de relatare? Nicăieri.

Observăm că Pavel nu a înțeles evanghelia ca susținând o împlinire spirituală a făgăduinței avraamice pentru credincioșii Erei Bisericii, acum (Neamurile în special) și o împlinire fizică, materială, care are să se realizeze mai târziu doar pentru Iudei într-o presupusă domnie pământească de o mie de ani a lui Christos.

Pentru a argumenta și susține paradigma mai sus amintită, unii comentatori invocă faptul că „Biserica are parte de beneficiile spirituale ale acestor legăminte (legămintele lui Israel, I.D.), nu însă și de cele fizice ... […]. Acestea și alte distincții făcute între Biserică și Israel demonstrează că Dumnezeu are un program diferit pentru fiecare dintre ele.” [3].

Este adevărat că Pavel recunoaște în vremea lui un ISRAEL distinct de biserică, dar el nu atribuie acestui Israel un loc sau un scop în viitor, în care el să primească făgăduința în mod diferit de ceea ce deja se realiza în Christos pentru Iudei și Neamuri, în mod egal în Biserică. Iată ce spune el:

„Dar acum s-a arătat o neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3: 21-23, accentuarea noastră).

Dacă făgăduința făcută lui Avraam „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12: 3) a fost promisiunea lui Dumnezeu pentru Neamuri, excluzând sămânța fizică a lui Avraam, atunci următoarele întrebări ale lui Max King sunt pertinente:

1). „De ce ar fi nevoie ca Neamurile să fie făcute UNA cu Iudeii în Christos pentru a nu mai fi „străini de legămintele făgăduinţei”, dacă făgăduința referitoare la binecuvântarea Neamurilor aparține lor și nu seminței fizice a lui Avraam? De ce nu au putut Neamurile să primească propria lor promisiune în Christos independent de Israel, dacă ea a fost o promisiune distinctă de cea pe care a făcut-o Dumnezeu lui Israel?”.

2). „Ce caută atunci, sămânța fizică a lui Avraam „în Christos”, dacă promisiunea primită de la El nu este făgăduința pe care Dumnezeu le-a dat-o LOR? De ce li se cere Iudeilor să intre în Christos, dacă nu acela este locul în care propria lor făgăduință avea să fie împlinită literalmente, fizic?”.

3). „Dar și mai critic, ce se întâmplă cu un Iudeu care intră în Christos? Noi știm ce devin Neamurile în Christos. Pavel a spus, „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moștenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 29). În Christos ele devin sămânța lui Avraam. Dar care sămânță? Dispensaționaliștii spun că ele devin sămânța spirituală a lui Avraam, spre deosebire de sămânța fizică. Ele devin „moștenitoare conform făgăduinței”. Dar care făgăduință, dacă sunt DOUĂ? Dispensaționaliștii spun că este promisiunea pentru Neamuri (toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine) spre deosebire de făgăduința pentru sămânța fizică.”[4].

Observați că Biblia nu vorbește decât despre o singură făgăduință și o singură sămânță moștenitoare.

Dilema se adâncește și mai mult în lumina lui Galateni 3: 28. Dacă în Christos „Nu mai este nici iudeu, nici grec” poate un Iudeu „în Christos” să fie moștenitor al „ambelor” promisiuni? Care promisiune este mai bună? Pe care dintre ele ar trebui un Iudeu să o aleagă, dacă există două?

În paradigma dispensaționalistă, poporul Israel este de-a lungul timpului în permanență paralel față de promisiunea avraamică, fără să aibă niciun contact cu ea. Culmea ironiei este, după cum observă Max King, că deși s-a profețit atât de mult despre făgăduință, deși binecuvântările au fost prezentate în cea mai strălucitoare lumină, de ele beneficiază, conform paradigmei dispensaționaliste, doar câteva generații ale seminței naturale a lui Avraam, cele din timpul presupusului Mileniului pământesc.

[1] Preston, Like Father, Like Son, p. 16. [2] King, Crucea & Parousia, vol. I, p. 230. [3] Thiessen, Prelegeri, p. 433. [4] King, Crucea și Parousia, vol. I, p. 230.