Şapte Dovezi care arată de ce Christos s-a întors aşa CUM şi CÂND a spus

Şapte Dovezi care arată de ce Christos s-a întors aşa CUM şi CÂND a spus

de John Noé

http://www.prophecyrefi.org/

trad. Iosif Dragomir

Reforma şi Restaurarea lui Io. 16: 13

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.”

De ce Biserica primului secol nu a fost înşelată sau greşită în aşteptările ei privitoare la întoarcerea lui Christos?

Şapte Dovezi dificil de negat

Afirm că doctrina fundamentală a întoarcerii lui Isus Christos este nenegociabilă. Dar criticii, cei documentaţi cel puţin, ar trebui să ne stârnească reflexii obiective şi să ne dea nouă celor din Biserică motiv de a ne opri şi reflecta.

Suntem atât de orbi faţă de implicaţiile „non-apariţiei” şi a „continuei întârzieri” a venirii lui Christos? Este ea reală? Sau este o rană auto-pricinuită? Indiferent ce este, ea cu siguranţă a erodat credibilitatea creştină şi a pus în mâna necredincioşilor toate dovezile de care au nevoie pentru a concluziona că adevărul nu rezidă în Scriptură sau în Persoana lui Christos.

Există soluţie posibilă la această ascuţită dilemă cu două coarne şi la extrem de înfricoşătoarea enigmă a „non-apariţiei”? Există oare obţiuni care să fi fost trecute cu vederea? Putem oferi ceva diferit, în special acum la începutul secolului după 2000 de ani de predicţii eşuate privitoare la întoarcerea lui Isus? Probabil că cea mai evidentă soluţie ne-a privit în faţă în toate aceste multe secole şi noi am eşuat s-o vedem.

Această lucrare va prezenta 7 dovezi scripturale şi urgente care arată de ce ISUS S-A ÎNTORS în timpul generaţiei care era în viaţă în timpul lucrării Sale pământeşti, exact aşa cum a spus şi când a spus şi aşa cum Duhul Sfânt a îndrumat şi spus ucenicilor Săi să-L aştepte. Este această declaraţie prea inconfortabilă sau prea ameninţătoare pentru a fi luată în consideraţie? Adevărul este adesea o perspectivă înfricoşătoare. Dar dacă este adevărat, atunci reformarea şi restaurarea lui Io. 16:13 devine o necesitate. Deci, Haideţi să gândim împreună.

DOVADA nr. 1 - Afirmaţiile temporale categorice ale lui Isus

Ce mai puternică dovadă posibilă, rămân afirmaţiile temporale categorice a lui Isus. El nu a lăsat vreo îndoială. Cuvintele Sale au fost clare, concise şi fără echivoc. Ele nu au fost condiţionale, elastice sau relative. El nu a spus „poate” sau „posibil” sau „într-o zi” sau „în 2000 de ani” sau „în 10.000 de ani”. Isus a vorbit într-un mod cinstit pe faţă oamenilor simpli din vremea Lui – nu într-un mod complicat care nu poate fi înţeles decât de teologi pregătiţi şi lingvişti. Cu frecvente afirmaţii El a confirmat certitudinea şi credincioşia venirii Sale escatologice şi a închis-o în parametrii ei temporali.

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt printre cele mai clare din NT., dacă sunt luate la valoarea lor nominală. Dacă încercăm să le facem să însemne altceva decât spun ele în mod obişnuit, ele produc încurcătură şi perplexitate. În timp ce vom examina câteva versete întreabă-te cinstit, dacă ai fi fost un ucenic din primul secol şi ai fi auzit aceste cuvinte cum le-ai fi înţeles – în special cele în legate de timpul venirii Sale?

Mat. 26: 64 ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”

Isus a vorbit la persoana a-I-a, direct lor. Caiafa, Marele Preot şi toţi cei care au fost prezenţi acolo erau familiarizaţi cu acest limbaj biblic. Ei erau cei care aveau să „vadă” întoarcerea Sa în judecata catastrofică şi slava descoperită în distrugerea preţioaselor lor instituţii religioase. Cum era posibil ca Isus să descrie un eveniment la peste 2000 de ani în viitor? Textul cere impact imediat şi împlinire în timpul vieţii lor. (nota trad. Ce cuvinte ar fi trebuit să folosească Isus ca să spună că venirea Lui era ATUNCI iminentă?????)

Într-o discuţie cu ucenicii Săi Isus a declarat: Mat. 10: 23 „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.”

Înţelesul evident al cuvintelor lui Isus nu a fost acela de a înşela pe ucenici, ci să-i asigure că în timpul prigoanei care avea să vină în curând asupra lor, nu li se vor termina cetăţile în care să fugă în căutarea protecţiei, înainte ca El să se întoarcă.

Mat. 16: 28 „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.”

Aici Isus descrie acelaşi eveniment. Aşa cum vom vedea, avea să treacă o periaodă de 40 de ani de când s-a înălţat la cer până la întoarcerea Sa în împărăţia Sa. De-a lungul acelei perioade unii dintre ucenicii săi au murit dar alţii au rămas în viaţă.[i]

Isus în mod clar leagă momentul venirii Sale de distrugerea Templului

Mat. 24: (3) 30, 34 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.... Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri”.

Aici Isus foloseşte aceiaşi expresie pe care ucenicii tocmai au auzit-o când Isus a vorbit cu cărturarii şi Fariseii când le-a spus că vinovăţia sângelui celor neprihăniţi va cădea asupra „acestei generaţii” (Mat. 23: 25-36). „Generaţia aceasta” (neamul) în fiecare pasaj din NT înseamnă contemporanii a lui Isus în viaţă.

Mai mult în Evanghelia după Luca Isus a fixat căderea Ierusalimului, sfârşitul veacului iudaic şi venirea Sa ca şi cadru temporal în care toate „lucrurile scrise se vor împlini”

Luc. 21: 6, 22, 27, 32 ,,Vor veni zile când, nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” .... Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.... Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare..... Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.”

Aţi prins ideea? Eu serios mă îndoiesc că vreo unul din ucenicii lui Isus sau dintre ascultători ar fi plasat venirea Sa în slavă în afara timpului vieţii celor care trăiau atunci. Prin urmare, Creştinii primului secol şi-au putut da seama dacă, ceea ce a promis Isus, s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat. Dacă Isus a fost greşit, El nu a fost inspirat, nici profet a lui Dumnezeu (Deut. 18: 21-22) şi nici Mesia.

Nu există cale validă de-a ocoli acest adevăr. Textul o cere! Este învăţătura despre iminenţă. Chiar dacă apelăm la afirmaţia „despre ziua şi despre ceasul acela nu ştie nimeni” (Mat. 24: 36; 25: 13) ea nu exclude nici nu anulează apropierea şi factorul de timp restrictiv.

La urma urmei cât timp poate trece înainte ca „necunoscutul” să piardă apropierea „acestei generaţii”şi să devină ineficace? Cu siguranţă nu 19 secole! Dar la fel ca şi în perioada de 9 luni de gestaţie înainte de naştere, nimeni nu ştie ziua nici ceasul. De aceea Isus a dat semne prin care ucenicii au putut şti că vremurile dure nu vor ţine veşnic şi că venirea Lui era foarte aproape în cadrul acelei generaţii, chiar dacă nu puteau cunoaşte „ziua şi ceasul”.

Pentru tradiţionaliştii amânării (venirii), profeţiile de mai sus (şi altele) referitoare la venirea lui Isus s-au dovedit mai ales producătoare de confuzie. Dar de ce să luptăm împotriva lor??? De ce să nu luăm afirmaţiile temporale restrictive ale lui Isus la valoarea lor nominală, literală? Fiecare scriitor al NT, primii credincioşi şi chiar şi iudeii necredincioşi au făcut exact acest lucru. Ei niciodată nu şi-au imaginat că El vorbeşte despre un viitor îndepărtat la 2000 de ani distanţă.

Se pare că majoritatea credincioşilor de când există Biblia nu au luat cuvintele lui Isus la valoarea lor nominală şi nu le-au crezut. Dimpotrivă, am încercat fiecare mijloc imaginabil ca să împăcăm, să evităm, să ocolim, să reducem, să sucim, să împărţim, să încâlcim, sau să schimbăm înţelesul evident şi natural al cuvintelor lui Isus. Exemplul clasic este susţinerea faptului că „neamul acesta” înseamnă „rasă” sau „gen” de oameni sau o „viitoare generaţie” nenăscută – deci abandonarea hermeneuticii literale.

Aceste manipulări non-literale ale cuvintelor clare şi concise ale lui Isus cât şi a afirmaţiilor Sale temporale sunt cerute de noţiunile noastre preconcepute privitoare la NATURA venirii Sale. Si, pentru că nu am văzut niciodată ceva asemănător cu ceea ce aşteptăm, ajustăm în mod arbitrar timing-ul nostru cu 20 de secole în aşa fel ca să se potrivească cu noţiunea noastră privitoare la natura ei. Ar fi mai bine să cinstim indicatorii temporali daţi de Isus şi de scriitori inspiraţi şi să ne ajustăm noţiunile. Este greu, oricum, să fi într-atât de obiectiv după ce am fost de acord cu teoriile tradiţionaliste de amânare, atâta vreme.

Totuşi gândiţi-vă la aceasta. De ce Isus nu ar fi spus ceea ce a gândit şi nu a gândit ceea ce a spus? De ce trebuie noi să-L justificăm? Amintiţi-vă că Isus a mai spus că robul cel rău a fost cel care a spus, „Stăpânul meu zăboveşte să vină” (Mat. 24: 48) iar Biserica a propovăduit o „întârziere” de 20 de secole plus.

DOVADA nr. 2- Afirmaţii privitoare la iminenţă, la fel de categorice, ale urmaşilor lui Isus din primul secol

● Iacov le-a spus urmaşilor lui Christos din primul secol să fie răbdători „până la venirea Domnului” şi că „venirea Domnului este aproape” 5: 7- 8. Prin acelaşi limbaj a fost anunţată sosirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ea a sosit la câteva luni după ce a fost anunţată de către Ioan Botezătorul ca fiind „aproape” (Mat. 3: 2 greacă engus = poate fi percepută). Isus a folosit de asemenea această expresie idiomatică „este aproape” cu acelaşi scop de a anunţa proximitatea – spaţială sau iminenţa temporală a ei (Mat. 4: 17; 10: 7; 26: 18, 45, 46; Io. 2: 13). Trebuiau oare cititorii lui Ioan (şi noi astăzi) să reinterpreteze semnificaţia terminologiei lui Ioan referitoare la aspectele temporale, în mod diferit – adică o elasticitate de 2000 de ani? Sau, credem că un scriitor inspirat al Bibliei ar încerca să-şi tragă pe sfoară audienţa folosind o însemnătate diferită a cuvintelor cunoscute? Desigur că nu! El nu neagă sensul cuvintelor. Cuvântul „aproape” a lui Iacov cere aceiaşi iminenţă ca şi în toate celelalte uzanţe.

Uni comentatori speculează o lungă prăpastie de întârziere prin faptul că atribuie lui Dumnezeu o scală temporală diferită de a noastră (cum ar fi scandaloasa „zi ca o mie de ani” 2.Pet. 3: 8)[ii]. Această tactică nu doar că despoaie Scriptura de înţelesul ei perceptibil, ci îi dă un caracter de înşelăciune mai degrabă decât unul de revelaţie. Dumnezeu nu vorbeşte cu omul în conformitate cu înţelegerea omului privitoare timp, ca apoi să acţioneze după o scală diferită.

Ca Dumnezeu să inspire pe om să scrie cuvinte care înseamnă apropiere şi iminenţă pentru om, dar în realitate înseamnă timp îndelungat (multe secole), ar fi înşelătorie, vorbire cu două înţelesuri şi inconsistenţă grosolană din partea lui Dumnezeu. Dacă El a făcut acest lucru, atunci afirmaţiile temporale biblice nu pot fi luate în serios, iar integritatea Scripturii ar fi pusă la îndoială.

Dar ne putem încrede complet în afirmaţiile temporale ale lui Dumnezeu. Fiţi siguri că Dumnezeu a inspirat pe scriitorii Scripturii să comunice folosind limbaj uman care să poată fi clar înţeles, în sensul lui simplu de către persoane obişnuite.

De aceea atunci când Dumnezeu s-a gândit la o „perioadă lungă”, El a inspirat folosirea acelui tip de cuvinte. În Daniel 8: 26; 10: 14; 12: 2-9, de exemplu o „perioadă lungă de timp” era de 400- 600 de ani. În Ieremia 29: 10, 28 erau 70 de ani. În Numeri 24: 17 şi cont., Răscumpărătorul nu „era aproape”.

La fel, ori de câte ori Dumnezeu s-a referit la „perioadă scurtă” El a folosit expresii şi cuvinte ale iminenţei simple, normale, obişnuite cum sunt, „aproape”, „chiar la uşă” „în curând” „imediat” „îndată”, etc. Aceştia sunt termeni care comunică adevăr temporal fiinţelor umane şi au fost înţeleşi bine. Semnificaţia lor nu poate fi întinsă la mii de ani sau mai mult doar pentru a proteja o preferinţă sau agendă teologică.

Nici un principiu de interpretare nu poate atât de grosolan elasticiza sau elimina astfel de afirmaţii temporale clare. Dacă suntem dispuşi să ne luăm o astfel de „libertate” privind afirmaţiile temporale ale Scripturii, atunci fiţi pregătiţi să auziţi pe unii spunând că Isus nu neapărat este CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA (Io. 14: 6), ci o cale, un adevăr etc. La urma urmei este aceiaşi „nu înseamnă ceea ce se spune clar” libertate şi logică distructivă. În schimb de ce să nu ne încredem în afirmaţia temporală „este aproape” a lui Iacov şi în consecinţă, să ne ajustăm înţelegerea?

● Autorul Epistolei către Evr. 10: 37 „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” a afirmat autorul. La fel, această afirmaţie temporală indică apropierea şi certitudinea aceluiaşi mare eveniment prin care se realiza împlinirea (VT). Ca şi celelalte, nu poate fi ignorată, sucită sau măturată uşor la o parte. Unde atunci, este justificarea pentru prăpastia de 2000 plus de ani, dintre această declaraţie de iminenţă, apropierea ei „cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr. 10: 25) şi împlinirea ei în timpul vieţii grupului? („VOI vedeţi” persoana I plural).

2000 de ani este o perioadă mai lungă decât întreaga existenţă a naţiunii vechiului Israel. Cantitatea de timp scursă, cu siguranţă trebuie considerată ca „întârziere”. Cu toate acestea, pildele lui Isus care descriu întoarcerea Lui, includ un „lung” interval de timp doar din perspectiva timpului vieţii ascultătorilor Lui, nu „lung” după moartea lor sau lung în Istoria lumii. Încă odată, să nu uităm că robul cel rău a fost cel care a spus, „stăpânul meu zăboveşte” (Mat. 24: 48).

● Pavel în mod flagrant şi-a condus contemporanii să creadă că unii dintre ei vor supravieţui şi încă vor fi „în viaţă şi lăsaţi” pe planeta Pământ şi s-a rugat ca trupurile lor (fizice soma) să fie „păzite întregi fără prihană” la venirea Domnului (1Tes. 4: 17; 5: 23-24). Dacă ei au murit fără să primească făgăduinţa lui Pavel şi trupurile lor nu au fost păstrate întregi, ci au putrezit în mormânt, atunci şi inspiraţia lui a eşuat, nu-i aşa? Mai departe Pavel îi spune lui Timotei să „păzească porunca fără prihană ... până la arătarea Domnului nostru Isus Christos” (1.Tim. 6: 14). El nu i-a spus să păzească porunca până când el (Timotei) va muri.

În toate scrierile lui Pavel inclusiv 1.Cor. 15, este evident că el nu a avut nevoie să clarifice că se referea la apropierea unei alte veniri sau a altui sfârşit, diferite de ceea ce a predicat Isus în discursul de pe Mt. Măslinilor. Pavel clar a anticipat întoarcerea iminentă a lui Christos în timpul vieţii lui – dacă nu ar fi fost ucis – şi în timpul vieţii ascultătorilor săi. Sensul gramatical simplu şi clar al frecventului folosit „noi”, (1.Tes. 4: 15-17) şi saturarea epistolelor sale cu aşteptările şi îndemnurile privitoare la apropiere, nu permit altă concluzie, dacă suntem cititori cinstiţi (Ro. 13: 12; Fil. 4: 5; Gal. 4: 4; 1.Cor. 7: 29, 31).

● Petru, în cele două epistole, în mod similar îşi sfătuieşte şi îndeamnă acultătorii şi cititorii la o trăire sfântă şi să fie perseverenţi „puţină vreme” (1.Pet. 1: 6; 5: 10 compară cu Io. 16: 19). Ei trebuiau să facă aceste lucruri „până la venirea mântuirii, gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1.Pet. 1: 5) a „sfârşitului vrermurilor” (1.Pet. 1: 20).

Petru se referă la acelaşi cadru temporal al primului secol ca şi toţi ceilalţi scriitori ai NT. De aceea, de la un capăt la celălalt, Petru foloseşte prenumele personal „voi”. Aceşti „voi” ai lui Petru în contextul obişnuit de „faţă-n faţă” înseamnă „ei” contemporanii lui. Nu este folosit editorial, aşa cum susţin unii, ca să se poată aplica la toţi, orcând.

Aici, şi în alte părţi, ori de câte ori, noi comentatorii moderni suntem nevoiţi să ne abatem de la înţelesul normal al cuvintelor sau să creăm noi definiţii ale cuvintelor naturale cunoscute separat de folosirea obişnuită, ceva este înspăimântător de greşit. Este o hermeneutică defectoasă în a face ca pronumele personale folosite pentru audiența scrisorilor lui Petru, care aveau să experimenteze aceste evenimente escatologice, să se refere la un alt grup sau la noi în secolul 21.

Expresiile biblice temporale referitoare la iminenţă cât şi pronumele personale au fost adresate unui grup în viaţă, atunci şi acolo. Ele înseamnă ceea ce spun clar şi simplu în context. Acesta a fost cel mai eficient şi natural mod prin care Dumnezeu a transmis ceea ce urma să vină peste aceşti oameni din primul secol. Ori cât ai întinde imaginaţia, o scurgere de timp de 2000 plus, nu tratează adecvat şi cinstit „puţină vreme” a lui Petru, nici nu justifică atmosfera de urgenţă pentru audienţa lui ţintă.

● Ca un hoţ. Venirea lui Isus, frecvent a fost comparată cu „venirea unui un hoţ” (Mat. 24: 43; 1Tes. 5: 2; 2Pet. 3: 10; Apo. 3: 3; 16: 15). Motivul pentru această comparaţie era că nimeni nu putea şti timpul exact (ziua şi ceasul). Dar urmaşii lui Isus nu trebuiau să fie luaţi prin surprindere (1Tes. 5: 4). Ucenicii săi au putut să vegheze şi să vadă „ziua” apropiindu-se înţelegând semnele contrar cu cei care „dormeau” şi nu au luat în considerare semnele (Evr. 10: 25; 1Tes. 5: 5-6). Mai mult, Pavel a scris şi sfătuit pe credincioşii primului secol pentru ca ziua aceea să nu-i surprindă (pe ei, nu vreo generaţie viitoare) ca un hoţ (1Tes. 5: 4). Un al doilea motiv pentru care se face această comparţie este că, pe tine nu te preocupă un hoţ care vine în viitorul îndepărtat ci doar unul care vine în timpul vieţii tale. Biblia spune că viaţa unui om se ridică la 70 -80 de ani (Ps. 90: 10). O întârziere de 2000 de ani violează atât metafora, atmosfera urgenţei şi concomitent şi semnificaţia acestei expresii descriptive. Este clar că tema centrală a învăţăturii NT era iminenţa „în timpul vieţii lor” a venirii lui Isus Christos, cât şi aşteptarea uniformă a Bisericii primare. Oare de câte ori, în câte feluri, şi câte cuvinte inspirate ar trebui NT să folosească ca să exprime iminenţa din primul secol pentru ca noi să ne plecăm genunchii în supunere şi să încetăm a persista în preconceputele noastre noţiuni de amânare?

Acest limbaj al „apropieri” este foarte semnificativ şi clar interzice trecerea unei perioade prelungite de timp. Prin urmare, au fost scriitorii NT grosolan eronaţi? Conduşi în chip nesincer? Înşelaţi? Desamăgiţi? Sau Duhul Sfânt a eşuat să-şi îndeplinească misiunea? Toate astfel de obţiuni ne pun într-o dilemă intolerabilă. Fără îndoială, călăuzirea Duhul Sfânt este unul dintre cele mai puternice argumente şi una din cele mai puternice dovezi că aşteptările din primul secol ale Bisericii primare erau corecte şi au fost împlinite.

DOVADA nr. 3- Lungul precedent (anterioritate) Biblic

Isus a specificat exact CUM se va arăta sau va venii din nou. De câteva ori a spus că va „veni pe nori”. Ce înseamnă aceasta? Dacă ai fi fost un iudeu din primul secol, crescut în Sinagogă, ai fi ştiut exact ce înseamnă. De ce? Pentru că a existat (şi încă există) un bine-stabilit precedent biblic pentru frazeologia venirii pe nori. Pentru a preţui această perspectivă iudaică, trebuie să adoptăm gândirea iudeilor din primul secol şi să gândim aşa cum au gândit ei.

Iudeii din vremea lui Isus ar fi privit aceste cuvinte cât şi împlinirea lor de pe fundalul propriei istorii şi a Scripturilor VT. Dacă noi privim la aceste lucruri prin ochii secolului 21 vom fi condamanţi la ceea ce a devenit confuzie tradiţională. Venirea pe nori a lui Christos este o expresie idiomatică împrumutată din descrierile VT ale lui Dumnezeu coborând din cer şi venind cu putere şi slavă să execute judecată asupra naţiunilor şi cetăţilor imorale dar în acelaşi timp să aducă mântuire poporului Său. În toate venirile istorice lui Dumnezeu pentru judecată El a acţionat prin intermediul armatelor sau naturii ca să aducă distrugerea asupra duşmanilor Săi.

Aceste veniri divine pentru judecată erau acţiuni directe ale lui Dumnezeu şi pe larg descrise în limbaj figurativ. Ele aduceau calamităţi naturale, istorice şi /sau invazii ale unor popoare asupra altora care au atacat poporul lui Dumnezeu. Putem citi despre câteva veniri ale lui Dumnezeu pentru judecată adesea numite „Ziua Domnului” în:

1. Eliberarea din Egipt – Ex. 3-14

2. Distrugerea lui Israel de către Asiria – Amos 3, 5, 8

3. Distrugerea şi captivitatea lui Iuda în Babilon – Ţef. 1, Ier. 2-25

4. Distrugerea Egiptului de către Babilon – Eze. 30-32

5. Distrugerea Babilonului de către Medo-Persia –Is. 13

6. Judecata Edomului prin triburi arabe – Is. 34, Mal. 1: 2-5, Obadea

Iudeii din vremea lui Isus au studiat folosirea frazeologiei „norului” în Sinagogile lor şi erau familiarizaţi cu aplicaţiile ei la împlinirile istorice sus menţionate.[iii] Comparaţiile ei şi limbajul figurativ au descris intervenţia divină a lui Dumnezeu, prezenţa, puterea şi mânia Sa– adesea folosind armate umane ca mijloace ale judecăţii Sale (vezi Is. 19:1; Ier. 4: 13; Eze. 30: 3, 18; Ps. 18: 9-12; 68: 4; 104: 3-4; 2Sam. 22: 10-12: Naum 1: 3; Ţef. 1: 14-15).

Cu aceiaşi metaforă a venirii pe nori, Daniel profeţeşte despre venirea Fiului Omului (Dan. 7: 13). În Discursul Său de pe M. Măslinilor Isus şi-a extras cuvântarea despre „venirea Sa pe nori” la sfârşitul veacului, direct din Daniel. Deci, era un mod tehnic de a spune despre Christos, că şi venirea Lui pentru judecată, cu putere militară era exact la fel ca cea a Tatălui (Mic. 1: 3). Pe fondul acesta ucenicii au înţeles la ce s-a referit Isus în Discursul Său (Mat. 24: 30). În acelaşi fel va fi interpretat şi marele preot avertismentul lui Isus (Mat. 26: 64). Şi să nu uităm, că Isus nu a negat nici n-a schimbat sensul prin faptul că a citat acest tip de venire. Şi nici noi nu ar trebui!

Un alt factor foarte important pe care ar trebui să-l observăm este că în toate aceste veniri reale, legitime şi biblice ale lui Dumnezeu în VT, Dumnezeu niciodată nu a fost vizibil! Totuşi în fiecare instanţă „ochiul” uman a put prompt „vedea” sau conştientiza Prezenţa cât şi intervenţia Lui decisivă şi personală, în aceste evenimente istorice. Evident, această perspectivă iudaică este destul de diferită de modul în care noi modernii am fost condiţionaţi (sau am presupus) să gândim despre „venirea pe nori” a lui Christos. Dar fiecare instanţă biblică de venire pe nori este o legitimă şi reală venire a lui Dumnezeu! Iar Isus a folosit acelaşi tip de limbaj al „norului” într-o manieră consecventă şi logică în profeţiile Sale. Dacă nu cunoaştem sau nu preţuim istoria noastră biblică, cât şi această tiplogie precedentă, vom fi pierduţi fără speranţă cu privire la acest element esenţial al credinţei noastre şi ratăm împlinirea în contextul ei istoric imediat – aşa cum mulţi au făcut. Apo. 1: 7 „Iată că El (Christos) vine pe nori!”

DOVADA nr. 4- Venirea Lui se potriveşte cu Tiparul general al Limbajului Apocaliptic

Isus, ca şi scriitorii NT au întrebuinţat şi alte imagini ale limbajului apocaliptic folosit de profeţii VT pentru a descrie aceste veniri multiple ale „Zilei Domnului” (ex. „colapsul universului” – soarele şi luna se întunecă, foc, stelele cad, cerul se face sul, pământul se clatină, se crapă etc.). Dar când privim în VT la istoria împlinirii acestui limbaj al catastrofei cosmice, nu găsim aceste lucruri întâmplâdu-se literal/fizic sau vizibil. În schimb, găsim această terminologie cosmică figurativă descriind judecata ameninţătoare iminentă, cumplita devastare şi eclipsarea completă a opresorilor politici puternici şi a naţiunilor păcătoase care se opun lui Dumnezeu şi poporului său (Is. 13, 24, 34; Mica 1; Ţef. 1; Obadia; Ioel 1- 2; Ezra 7-10; 2Sam. 22). Sună a „sfârşitului lumii” dar nici unul din aceste acţiuni ale lui Dumnezeu nu au fost evenimente care au distrus universul nici nu au pus capăt timpului. Uzanţa acestui limbaj apocaliptic, evident transcende literalismul său. Este folosit pentru a descrie evenimente reale cauzate de directa intervenţie a lui Dumnezeu care nu poate fi în întregime cuprins de limbajul uman. Doar înţelegând în acest fel, spre exemplu, Tesalonicenii au putut să fie induşi în eroare cum că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar” (2Tes. 2: 1-2). Dacă ei ar fi fost învăţaţi conceptul secolului 21 aşa cum tu şi eu (probabil) am fost învăţaţi, - adică sfârşitul lumii, cataclism cosmic, chestii universal vizibile – atunci cu nici un chip nu era posibil ca ei să fi putut fi înşelaţi că aceea Zi deja venise. Mai mult, corectându-le greşeala, Pavel nu le corectează înţelegerea lor cu privire la natura acelui eveniment. Mai degrabă, el construieşte pe cunoştiinţa şi înţelegerea ascultătorilor săi şi doar le corectează cronologia (vezi 1Tes. 5: 1-4). Prin urmare, conceptul lor privitor la „Ziua Domnului” (adică INVIZIBILITATEA venirii Domnului) trebuie că a fost cel corect! Nu există alt răspuns plauzibil. Este consecvent şi în acord cu lungul şir de precedente istorice cât şi cu uzanţa acestui limbaj apocaliptic de către profeţi. Şi apoi, nici Isus nici vreo unul din scriitorii NT nu au dat vreun indiciu că folosirea de către EI a acestui limbaj ar trebui interpretat diferit. Deci, nu există motive biblice pentru a justifica o altfel de presupunere.

„Literalismul” recomandat pentru înţelegerea semnificaţiei afirmaţiilor temporale ale lui Dumnezeu nu poate fi folosit în interpretarea NATURII împlinirii atunci când este utilizat un limbaj simbolic cu un lung şir de precedente biblice. Isus totdeauna a corectat „literalismul” fizic folosit de diferiţi oameni când aceştia ÎI interpretau învăţăturile. Spre exemplu: „templul trupului Său”, „născut din nou”, „izvor de apă vie care va ţâşni în viaţa veşnică”, „taie-ţi mâna şi leapăd-o” doar ca să menţionăm câteva. Noi ar trebui şi fim înţelepţi şi să gândim ca credincioşii iudei din primul secol. Ei erau orientaţi spre VT şi apocaliptic mai mult decât noi. Ei au ştiut că în spatele fiecărui simbol descriptiv, imagini şi figură de stil exista o realitate literală. De aceea, indiferent când ar veni realitatea literală a unei „Zile a Domnului” ei au ştiut că ea va fi negreşit evidentă şi teofanică în natură, aşa cum s-a întâmplat de multe ori înainte. Şi aşa a fost din nou!

DOVADA nr. 5- Venirea „în acelaşi fel” – Cadrul istoric imediat

Folosind aceleaşi figuri de stil, acelaşi limbaj apocaliptic şi în conformitate cu precedentul biblic al venirii „zilei Domnului” putem documenta scriptural şi istoric cum venirea din nou a lui Isus s-a realizat exact în acelaşi fel.

Mai întâi, istoria consemnează destul de literal, că Ierusalimul şi Templul au fost distruse în AD 70. Nu a fost „piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” exact aşa cum a spus Isus (Mat 24: 2). De asemenea Isus a legat venirea Sa de acest eveniment istoric (Mat. 24: 1-34). Forţa acestei legături nu poate fi exagerată. Şi, contrar hermeneuticii problematice şi îndoielnice a divizării Discursului lui Isus de pe M. Măslinilor (o parte AD 70 şi o parte încă în viitor) aşa cum este folosită de unii tradiţionalişti ai „Amânării”, am fi bine sfătuiţi dacă am ţine seama de unitatea lui Matei 24 şi am aplica ceea ce Isus a spus despre unitatea căsătoriei, „ceea ce Dumnezeu (Christos) a împreunat omul să nu despartă, să nu separe” (Mat. 19: 6). Nici un interpretator cinstit, neameninţat de tradiţie nu are libertatea de a ocoli contextele temporale, incluzând-ul şi pe acesta, după voie.

În al doilea rând, profetul Ezechiel a spus că în zilele din urmă (de apoi) Dumnezeu va veni împotriva lui Israel „ca un nor care va acopri ţara” (Eze. 38: 14- 16). Scriitorii NT au confirmat că ei ATUNCI trăiau în „zilele din urmă” (Evr. 1: 2; Fapt. 2: 17; 2Tim. 3: 1-5; Ic. 5: 3; 2Pet. 3: 3; Iuda 18; 1Io. 2:18). Isaia a profeţit că Mesia va veni îmbrăcat cu haine ale răzbunării (Is. 59: 17-20; Ro. 12: 19), şi va proclama, nu doar mântuirea, ci şi „o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru” (Is. 61: 2). Astfel, cuvântarea lui Isus din Discursul redat de Luca, conţine chiar aceste cuvinte: Luc. 21: 20-22 „Când (voi, ucenicii) veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris”. AD 66-70 s-au dovedit a fi cadrul istoric imediat şi contextul explicit pentru acele întâmplări.

În al treilea rând, Isaia a prezis că la vremea când Israel va umple măsura păcatelor sale, el va fi distrus (Is. 65: 6- 15) de Domnul care va veni cu foc şi judecată (Is. 66: 15-17). Deci AD 70 a fost întocmai momentul în care tot ceea ce Isus a promis, şi Ezechiel şi Isaia (Daniel de asemenea) ori s-a întâmplat ori nu. Dacă ei au fost greşiţi atunci nu au fost inspiraţi! Din nou, nu există cale validă de a scăpa de acest adevăr.

În timp ce acest istoric moment se apropia, Iacov a spus „Venirea Domnului este aproape” şi „Judecătorul este chiar la uşă” (Ic. 5: 8-9). Cât timp vrem, în convingerea noastră tradiţională, să-L „ţinem” pe Judecătorul Isus la uşă? Pavel le-a amintit ascultătorilor săi că „vremea s-a scurtat” (1Cor. 7: 29). Ce înseamnă „scurt” de fapt? Petru în armonie perfectă cu primul secol, a proclamat, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1Pet. 4:17) şi a avertizat „căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu” (1Pet. 4: 17). Urgenţa străbate atmosferea de aşteptare a lui Petru. El este categoric, „a sosit clipa!” Ioan a scris în vremea lui, „Este ceasul de pe urmă!” (1Io. 2: 18b). Cât de clare ar mai putea afirmaţiile fi? Câte „ceasuri de pe urmă” ar putea fi? De câte declaraţii categorice mai este nevoie înainte ca noi să vrem să aducem prejudecăţiile şi conceptele noastre despre „decalaj- întârziere” în armonie cu iminenţa inspirată? Toate sunt foarte clare dacă nu privim printr-un voal viitorist. Nu este nevoie să ignorăm, să evităm sau să dăm la o parte pasajele de mai sus. Nici n-ar trebui să fim surprinşi că Dumnezeu a ales să trimită pe Christos ca să execute judecata şi să distrugă Ierusalimul în AD 70 în acelaşi fel în care El a venit din cer de atâtea ori în vremurile VT „cu zecile de mii de sfinţi” (Deut. 33: 2).

Acum în vremurile NT, Isus a venit din cer ca să judece chiar poporul căruia i-a vorbit (Mat. 23: 33 -36), după ce s-a înălţat la cer iar timpul de har pentru naţiunea iudaică a expirat (Mat. 27: 25; 2Tes. 1: 7-8; Iuda 14; Ro. 11: 26; Is. 59: 20-21; 27: 9). Judecata lui Israel (isaia 4: 4) a constat în transformarea lui escatologică, cu alte cuvinte, de la natural la spiritual, și de la local la universal. Este un fapt al istoriei răscumpărătoare biblice. Toate promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Israel s-au împlinit christologic în Biserică. prin urmare, toate cuvintele profetice ale lui Isus şi cele ale scriitorilor NT pot fi clar înţelese, în zilele noastre, ca profeţie adevărată şi împlinită.

DOVADA nr. 6 - Venirea este o împlinire tipologică a ritualului Marelui Preot din Ziua Ispăşirii cât şi Apariţia Sa „a doua oară”.

Căderea Ierusalimului şi sfârşitul sistemului Templului VT nu a fost o judecată locală aşa cum unii sugerează, după cum nici Crucea nu a fost un eveniment localizat – deşi mai puţini oameni au ştiut despre el decât despre distrugerea Ierusalimului. Venirea lui Isus cu judecată asupra Ierusalimului în AD 70 a fost de asemenea ARĂTAREA Lui „a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evr. 9: 28). Dacă nu a fost, atunci această non-apariţie (non-arătare) crează câteva probleme majore.

Curios faptul că Biblia consemnează că Isus a venit şi s-a arătat de mai multe ori după învierea Sa. Ce înseamnă atunci, expresia „Se va arăta a doua oară”? Pentru a înţelege alegerea acestei terminologii, trebuie să ne referim la tipologia marelui preot iudaic. Marea Preoţie era absolut necesară pentru existenţa lui Israel. Ea era însăşi legătura cu Dumnezeu. Odată pe an, în Ziua Ispăşirii, (a şasea sărbătoare iudaică recomandată de Lege), marele preot îşi îndeplinea cea mai sfântă datorie. El îşi punea podoabele, aducea o jertfă, punea sângele ei într-un vas, îşi lega o frânghie de picior, se arăta înaintea mulţimii adunată în faţa Cortului (mai târziu a Templului), intra în Sfânta Sfintelor stropea sângele pe Capacul Ispăşirii de deasupra Chivotului şi apoi se arăta „a doua oară” pentru a binecuvânta adunarea care aştepta. Timpul petrecut în Sfânta Sfintelor era îngrozitor pentru mulţimea adunată. Re-apariţia marelui preot viu, „a doua oară” era cea mai aşteptată şi plină de bucurie parte a acestui eveniment. Ea arăta şi demonstra că jertfa a fost acceptată de Dumnezeu şi păcatele lui Israel erau ispășite pentru încă un an.

Isus Christos, noul şi superiorul nostru Mare Preot al Noului Legământ (Evr. 7-10), a urmat şi a împlinit această tipologie în mod desăvârşit (Evr. 8: 5; 10: 1). După înălţarea lui Isus la Tatăl, El a intrat în adevărata Sfânta Sfintelor şi a oferit jertfa desăvârşită a Sângelui Său vărsat. Dar niciodată ispăşirea nu a fost considerată completă doar prin înjunghieria animalului. Nici nu a fost încheiată odată cu intrarea marelui preot în Sfânta Sfintelor. El de asemenea a trebuit să împlinească şi actul final, inseparabil şi esenţial al ispăşirii – să apară a doua oară ca să se arate că jertfa Sa a fost acceptată. Dacă totuşi acest pas final încă trebuie făcut, aşa cum mulţi tradiţionalişti spun, atunci există câteva consecinţe problematice şi inevitabile:

1. Credincioşii primului secol au vegheat, au aşteptat şi au sperat în zadar (1Pet. 1: 5-9; 2: 12; Evr. 9: 28; 10: 25; Luc. 21: 28; Fil. 3: 20; Gal. 5: 5; Ro. 13: 11-13; 1Cor. 1: 7; Tit. 2: 11-13).

2. Mântuirea lor şi a noastră astăzi este incompletă. Dacă nu a fost arătată o dovadă finală a ispăşirii din cer nu putem şti dacă jertfa lui Isus a fost acceptată de Dumnezeu şi ...

3. Nu putem şti cu siguranţă dacă păcatele noastre sunt pe deplin iertate ... dacă suntem împăcaţi complet cu Dumnezeu, ... sau dacă va fi să murim la noapte că mergem imediat în cer.

Cu alte cuvinte, de tot ce putem fi siguri este că avem promisiunea mântuirii. Şi dacă aceasta este tot ce avem, atunci cum este Noul Legământ mai bun decât cel Vechi în această chestiune importantă, dacă tot nu ne poate oferi ceea ce Vechiul Legământ nu a putut face?

Atunci câtă mântuire avem în prezent? Câte păcate ne-a iertat Isus până în prezent? Există o mântuire divizată? Vă rog să observaţi că orice învăţătură care spune că Isus încă trebuie să se întoarcă şi să împlinească promisiunile legate de mântuire, făcute lui Israel, spune că încă nu avem răscumpărarea (1Pet. 1: 9-13; Fpt. 3: 24; 26: 6-8; Ef. 4: 4). Nu există cale de ocolire, dacă urmărim atenţi tipologia VT şi felul în care Isus a împlinit modelul Marelui Preot în Ziua Ispăşirii.

Dar Vestea bună este, că nu a existat o întârziere de 20 de secole. Planul de răscumpărare a lui Dumnezeu a fost perfect legat de apariţia lui Christos „a doua oară”. Şi, în calitate de Mare Preot al nostru, El a făcut exact acest lucru ca parte a lucrării Sale de ispăşire în istorie. El a fost „descoperit din cer” (2Tes. 1: 7; 1Pet. 1: 7; Luc. 17: 30, 31). Cea de-a şasea sărbătoare iudaică, Ziua Ispăşirii, este total împlinită. Cum aşa? Prin venirea Sa „pe norii cerului”. Natura invizibilă a acelui tip special de venire, a fost motivul pentru care era nevoie de un „semn” şi a fost cerut de către ucenici (Mat. 24: 3, 30).

Isus a legat inseparabil şi a desemnat distrugerea Ierusalimului şi a templului ca semn al venirii Sale. Şi, în acel eveniment (evenimente), a fost El descoperit. Evenimentul a semnalat că ispăşirea lui Isus a fost acceptată de către Dumnezeu (Evr. 7: 25) şi că drumul în Sfânta Sfintelor a fost acum deschis (Evr. 9: 8). Deci, Isus a împlinit totul pentru mântuirea noastră. Noi nu mai aşteptăm!

Problemele noastre vin doar atunci când scoatem acest proces al mântuirii din contextul lui – zilele din urmă ale veacului iudaic – şi îl mutăm la un presupus sfârşit al Erei Creştine. Nu există bază pentru a muta apariţia lui Christos „a doua oară” din cadrul temporal al „primei” Sale apariţii (Evr. 1: 2; 9: 26).

Amintiţi-vă că Isus de asemenea a legat inseparabil împlinirea Legii de trecerea ei (Mat. 5: 17-18). Isus a venit să facă exact acel lucru. Care dintre noi ar pune la îndoială că mai mult decât o iotă din Lege era pe punctul de a trece, şi a trecut, încă în primul secol (Evr. 8:13; 12: 26-28; 1Cor. 7: 31; )? Templul, ritualurile, genealogiile etc., toate au trecut. Iar „mântuirea a venit de la Iudei” în veacul lor (Io. 4: 22) nu de la Neamuri în era Creştină.

Deci, de ce să mai aşteptăm ca Isus să se descopere audienţei Sale în aşteptare după ce au trecut 2000 de ani – o perioadă de aşteptare mai lungă decât întreaga perioadă de existenţă a lui Israel ca naţiune a Legământului? Să fim serioşi, vorbim aici de ineranţă. Pe cine vom crede, pe Isus sau pe fraţii nostri viitorişti? Cum putea El fi mai clar? Mai mult decât o iotă a trecut din Lege şi totul a fost împlinit şi realizat, exact cum a spus. Tipologia este completă. Noi am primit ţinta/sfârşitul (telos) credinţei noastre, realizarea esenţială şi completă a promisiunii mântuirii sufletelor noastre (1Pet. 1: 9). Dar mai sunt şi alte lucruri implicate în venirea Fiului Omului pe lângă judecată şi mântuire.

DOVADA nr. 7- Venirea, de asemenea a fost şi Parousia Domnului

Venirea lui Isus „pe nori” în AD 70 a fost şi venirea Lui personală, „trupească”. De unde ştim? Este la fel de simplu ca şi a răspunde la întrebarea, „Unde este Isus acum?”. Totuşi, este la fel de complex ca şi întrebarea, „De ce nu-L vedem cu ochii noştri fizici undeva pe acest pământ?” Şi din moment ce nu putem, deducem că Isus nu se poate să se fi întors. Modul cel mai simplu de a rezolva acestă nedumerire este să ne dăm seama că Creştinismul autentic nu susţine un Christos absent – absent pentru întreaga perioadă a erei Creştine. Dimpotrivă, el susţine un Christos prezent care este cu adevărat şi în totalitate aici cu noi. Dar la un anumit punct în istorie, după înălţarea Sa, în timpul perioadei de încheiere a veaculiui Iudaic („zilele din urmă”), El a plecat.

Plecarea Lui a fost factorul decisiv pentru venirea Duhului Sfânt (Io. 14: 2-3, 18-19, 28; 16: 7; 2Cor. 5: 8; Fpt. 2: 16-17 cont.). Deci, dacă acum El este prezent cu noi şi nu-I undeva departe, într-un loc îndepărtat de unde aşteaptă să vină, atunci, cândva între plecarea Lui şi prezenţa cu noi astăzi, El a TREBUIT să se întoarcă. Opreşte şi gândeşte-te! PREZENT, ABSENT, PREZENT.

Este o mare inconsistenţă să spui că Isus este cu noi astăzi iar imediat după aceea să spui că El nu s-a întors. (apropo, unde scrie că El a spus că se va întoarce „doar” prin Duhul Sfânt, sau că s-a întors „prin Duhul Sfânt” şi este prezent „prin Duhul Sfânt”? Cum am vrea să fie prezent dacă El este Duh???). Nu-L putem avea pe Isus aici dacă nu s-a întors literalmente!

Nu faceţi greşeli în sensul acesta, AD 70 a fost ÎNTOARCEREA PROMISĂ ŞI PERSONALĂ a DOMNULUI! El s-a întors CUM a zis şi CÂND a zis. Nu-i nevoie să se întoarcă din nou de undeva la sfârşitul Erei Creştine sau la pieirea universului material, aşa cum este în general susţinut. El deja a venit! El s-a întors! El este aici în mijlocul nostru (Apo. 1: 13, 20)!

Totuşi această realitate în mare măsură nerecunoscută, a venirii Domnului, a fost atât nenorocirea cât şi punctul slab al Creştinismului timp de peste 19 secole.[iv] Deci cum putem spune că El s-a întors dacă nici un ochi uman nu l-a văzut fizic făcând acest lucru?

Cuvântul tehnic cel mai adesea folosit în NT pentru a descrie Venirea/ Întoarcerea Sa este grecescul Parousia.[v] Deşi este tradus de cele mai multe ori cu „venire” înţelesul principal este „sosire” sau „prezenţă”. Şi aceasta este întreaga realitate a aceea ce s-a întâmplat – întoarcerea sau sosirea Prezenţei Sale reale, literale, personale, vii, care locuieşte cu noi, nimic mai puţin. Este Isus în toată plinătatea lui. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat la vremea aceea şi El este totuşi împreună cu noi, atunci când s-a întors Prezenţa Lui?

Întoarcerea în „zilele din urmă” a lui Isus a făcut parte integrantă din lucrarea Sa de răscumpărare la fel ca şi moartea Lui pe Cruce , învierea, plecarea şi trimiterea Duhului Sfânt. Ea a avut ca scop judecata şi desăvârşirea mântuirii. Toate aceste acte răscumpărătoare au fost evenimente literale, ale „zilelor din urmă” unite într-un singur scop – aducerea (în sensul complet) sau consumarea împărăţiei lui Dumnezeu cât şi a planului de răscumpărare. Practic vorbind, o înţelegere mai bună a acestei autentice realităţi a Prezenţei Sale, va afecta în mod categoric felul în care noi percepem prezenta validitate şi viabilitate a credinţei noastre.

Probabil motivul pentru care nu s-a acordat atenţia şi aprecierea adecvată Parousiei lui Christos din A.D. 70, este lunga istorie şi fascinaţia minţii cu „a doua” venire cât şi ideile preconcepute şi larg acceptata dogmă că întoarcerea Lui trebuie să fie vizibilă.[vi] Astfel, pentru mulţi creştini, o întoarcere a lui Christos care a avut loc în primul secol, este dificil de pătruns dacă nu chiar imposibil. Dar, doar pentru că nu a fost vizibilă, aceasta nu o face ireală, impersonală, non-trupească* sau doar simbolică sau doar spirituală. Mai mult, invizibilitatea nu-i reduce din semnificaţie şi importanţă! Prezenţa lui Christos este o realitate binecuvântată.

(* vezi trup duhovnicesc, Rom. 8: 5; 1Cor. 2: 6- 10, 13-14 „Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentrucă trebuiesc judecate duhovniceşte).

Faptul că era nevoie de un „semn al venirii (parousia Sale) ar trebui să ne dea de gândit că natura venirii nu avea să fie o apariţie vizibilă a lui Christos.[vii] (Multe alte veniri pot fi vizibile sau invizibile dar ele nu fac obiectul acestui articol).

Aşa cum am văzut, acel „semn al Fiului Omului în cer” (Mat. 24: 30) a fost căderea Ierusalimului şi distrugerea lumii iudaice, nu un gigantic show multi-media proiectat pe firmament.

Acest semn a semnalat mai multe lucruri: (1) dovada divinităţii şi mesianităţii lui Christos, un martor puternic al gloriei şi domniei Sale de pe tronul lui Dumnezeu; (2) justificarea pretenţiilor Bisericii de a fii noul popor al lui Dumnezeu; şi (3) a indicat momentul sosirii sau întoarcerii Prezenţei Sale. A fost şi încă este un semn pentru toate timpurile.

Invizibilitatea oricum a făcut ca această venire specifică a lui Christos să fie pentru mulţi greu de crezut. Dar haideţi să ne amintim că la Rusalii nu a fost o apariţie vizibilă a lui Dumnezeu în venirea Duhului Sfânt. Şi nu uitaţi, Isus a spus în legătură cu natura împărăţiei Lui că „nu vine în aşa fel ca să izbească privirile” (Luc. 17: 20b). Atunci de ce ar trebui El să vină altfel? Noi modernii ar trebui să ne desvăţăm de ideea că Prezenţa lui Isus trebuie să fie vizibilă. Şi apoi, ar trebui să înţelegem mai bine „trupul Lui înviat”. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Isus le-a zis, deşi nevăzut, El este cu adevărat prezent cu ei, sau nu?

Cu toate acestea, obiecţia cea mai cunoscută ridicată împotriva venirii Domnului în AD 70, este pretenţia unui criteriu vizibil. Acest lucru este tipic perspectivei materialiste care chinuie mintea terminator-viitoristă. Este acelaşi tip de gândire fizică şi orbire spirituală care i-a determinat pe conducătorii religioşi ai primului secol să rateze (să scape, să piardă) prima venire a lui Isus.

Astfel, milioane de oameni din întreaga lume continuă să se lupte cu aşa-zisa problemă a „non-apariţiei” şi cu boala nădejdii amânate, „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă” (Prov. 13: 12).

Prin ceea cea ar putea fi numită ultima retrogradare, Christos este considerat a fi undeva departe, aşteptând să se întoarcă, şi, în consecinţă, nu este aici sau cumva nu pe deplin aici. Cât de inutil şi zadarnc! Cât de fals! Dacă te dispensezi de această obiecţie privind „vizibilitatea”, scriptural şi istoric, întregul cadru al perspectivei escatologice viitoriste de „amânare” se prăbuşeşte. Şi pe drept acest lucru! Nu, Christos nu a eşuat să-şi împlinească promisiunea temporal-restrictivă de a se întoarce în timpul vieţii ucenicilor Săi. Nici nu este Era Creştină o extensie a absenţei lui Christos. El într-adevăr s-a întors şi ne-a luat cu Sine acolo unde este El, exact cum a promis, în Sfânta Sfintelor după perdea, loc în care mai înainte accesul omului a fost interzis (Evr. 6: 19-20; 9: 11-12; 10: 19-25, 37), repuşi în Prezenţa Dumnezeului Celui viu şi a lui Christos (Io. 14: 1-4, 23). Amândoi, atât Tatăl cât şi Fiul locuiesc în mijlocul nostru pentru totdeauna. Aceasta este împlinirea Sărbătorii Corturilor, cea de a şaptea sărbătoare iudaică (Evr. 9: 8; Apo. 21: 3; Eze. 37: 26-28).

Dacă Creştinismul nu este atingerea acestui scop (de a ne pune înapoi în Prezenţa lui Dumnezeu), atunci care este scopul şi împlinirea lui? Şi sincer, la ce-i bun? Este atât de simplu dar tot atât de profund!

Tipologia contrastantă a Cortului din Evrei este destul de explicită, - mântuirea omului din păcat – Christos pregătind un loc (acolo unde este şi rămâne) pentru ucenicii Săi, astfel repunerea înapoi în Prezenţa lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor este completă (Evr. 9: 8, 9; 10: 19). Nimic mai puţin decât linia de bază a credinţei noastre”.

Înţelegerea acestei consumări (desăvârşiri) în ce priveşte legământul (ar trebui să inventăm un adjectiv care ar reda cât de cât înţelesul din lb. Engleză – consumare legămintică), în cadrul temporal adecvat, este crucială pentru înţelegerea semnificaţiei şi plenitudinii Creştinismului astăzi. Acest lucru face parte din bogata noastră moştenire în Christos. A fost ţinta istoriei răscumpărătoare: Io. 14: 3 „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (vezi şi Io. 17: 24).

A amâna împlinirea acestei profeţii într-un cadru temporal încă în viitor înseamnă să laşi un vacuum şi să produci daune ireparabile planului lui Dumnezeu de mântuire. Christos acum nu mai pregăteşte acel loc, El deja l-a pregătit! Sau, să susţi că dacă Domnul a venit la căderea Ierusalimului atunci noi nu mai avem nădejdea venirii lui Christos, nu poate fi mai departe de adevăr şi de realitatea consumată (desăvârşită, ca verb nu ca adjectiv) de care acum noi avem privilegiul să ne bucurăm.

Christos S-A ÎNTORS O SINGURĂ DATĂ! Prezenţa Lui care rămâne cu noi este veşnică! Iar în consecinţă, MULTELE Sale MANIFESTĂRI vor fi subiectul unei viitoare lucrări sau timp. Prezenţa Sa care s-a întors la noi, este, oricum un fapt absolut. Felul în care o înţelegem sau nu o înţelegem va avea efect direct asupra modului în care fiecare dintre noi ne conducem viaţa Creştină individuală.

Pentru ce mă zbat?

Eşti şocat, stupefiat sau chiar supărat că Isus şi-ar fi putut ţine promisiunea şi literalmente s-a întors exact aşa cum şi când El a zis că o va face, şi aşa cum şi când NT a promis şi creştinii au aşteptat? Dacă suntem sinceri în a dobândi un „apocalipticism responsabil” (vezi anexa A) atunci trebuie să luăm în serios cele şapte dovezi prezentate în această lucrare. Nu trebuie să evităm, să manipulăm sau să încercăm să speculăm lucrarea de descoperire a Duhului Sfânt din primul secol (Io. 16: 13) – călăuzirea în „tot adevărul” nu a fost o călăuzire înspre o „non-apariţie”.

Mai mult de cât atât, trebuie să onorăm cerinţa indicatorilor temporali, să respectăm şi să susţinem aspectul iminenţei din Scriptură. În concluzie, ca să fiu sigur că nu există vreo înţelegere greşită sau vreo confuzie, iată pentru ce mă zbat:

1. Pentru ... credinţa „care a fost dată odată pentru totdeauna ...”( Iuda 3) în primul secol – nu una la care mai este o parte de adăugat.

2. Pentru ... un „sfârşit al tuturor lucrurilor” care a fost referitor la legământ (legămintic, iertaţi-mi îndrăsneala, nota trad.) nu cosmic, şi un „în curând” în acelaşi context temporal şi al împlinirii (1Pet. 4: 7) – nu încă în viitor.

3. Pentru ... ungerea Domnului, crucificarea, învierea şi întoarcerea Sa „venind pe nori” fiecare dintre acestea prezise cu precizie, specificate temporal şi temporal-restricţionate de către Scriptură – fără întârzieri, fără non-apariţii, fără eşecuri, fără aşteptări neîmplinite.

4. Pentru ... Duhul Sfânt care nu a obscurat şi complicat Adevărul lui Christos şi nu a devenit un duh de minciună pentru credincioşii primului secol.

5. Pentru ... realitatea consumată (împlinită) a credinţei noastre care nu mai este nădejdea ci moştenirea noastră.

Cu alte cuvinte mă zbat pentru reformarea şi restaurarea lui Ioan 16: 13! Îndrăznim să nu facem acest lucru?

Postscriptum

`În fiecare generaţie cu excepţia uneia, Biserica a proclamat în mod greşit iminenţa întoarcerii Domnului nostru!”

Biblia a fost dată cu intenţia de a fii înţeleasă clar în ceea ce spune. Dar istoria majorităţii scrierilor şi învăţăturilor escatologice de-a lungul Erei Bisericii ne spune că acestea au încercat, în esenţă să speculeze de ce evenimentele escatologice descoperite de Duhul şi aşteptate, nu s-au întâmplat şi realităţiile de încheiere/desăvârşire nu s-au împlinit.

Trebuie să ne întrebăm, cine a făcut eroarea? A cui perspectivă asupra viitorului a fost/este greşită? Şi, cine ar trebui să ştie mai bine, Isus? Scriitorii inspiraţi ai NT? Sau noi tradiţionaliştii amânării de astăzi?

Îndrăznim noi să subminăm însemnătatea clară a cuvintelor lui Isus, să discredităm aşteptările călăuzite de Duhul a ucenicilor Lui sau să negăm parametrii temporali foarte clar şi categoric definiţi? Îndrăznim să punem la îndoială autenticitatea iminenţei biblice sau să fim în contradicţie cu unitatea, armonia şi consecvenţa pe care o oferă împlinirea din primul secol? Poate ar fi bine să urmăm incantaţia literaliştilor, „Dacă sensul simplu are înţeles, nu mai căuta altul”. Dacă am face doar atât, nu ar mai fi nevoie să născocim scheme exegetice forţate şi nefireşti pentru a rezolva ceea ce pare a fi o dificultate cronologică în contextul diferitelor poziţii care susţin amânarea (Pre-milenism, Post-milenism A-milenism sau Istoricism).

Acesta este motivul pentru care propun o Reformă Escatologică (vezi anexa A). Un bun punct de plecare ar fi momentul şi maniera întoarcerii Domnului. Acest lucru a fost clar pronunţat.

Şi, acum El este prezent în noi şi cu noi într-o manieră cum n-a mai fost niciodată înainte, nu-i aşa? Acesta este punctul esenţial al chestiunii. Pierzând-ul, chiar şi parţial, vom fi sortiţi să rătăcim privitor la alte lucruri, de asemenea.

Dar dacă crezi că acest lucru (Domnul deja s-a întors) este totuşi greu de crezut, dă-mi voie să-ţi amintesc ce este la fel de greu de crezut, dacă nu chiar mai greu, - că înaintaşii noştri în credinţă din primul secol au fost înşelaţi de Duhul Sfânt sau au înţeles greşit lucrarea de descoperire a Duhului Sfânt. Dimpotrivă, Întoarcerea la timp (la vreme) a Domnului este cea mai autentificativă parte a frumuseţii credinţei noastre isprăvite (desăvârşite - ca verb). Şi cu siguranţă, realizarea acestui fapt va fi devastator pentru conceptul tradiţional al amânării şi întârzierii, dar acest lucru nu ar trebui să ne oprească. Trebuie să-l confruntăm serios şi sincer. Nu a fost nici o întârziere şi nu există vreo justificare pentru una.

Evident că acum este nevoie de o reevaluare amănunţită a altor aspecte escatologice. Şi pe bună dreptate! Suntem chemaţi să „cercetăm toate lucrurile, şi păstrăm ce este bun” (1Tes. 5: 21 vezi şi 2Tim. 3: 16), şi „dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele Lui” (1.Pet. 4: 11), „să nu trecem peste ,,ce este scris” şi să nu adăugăm la, sau să scoatem din Adevărul revelat a lui Dumnezeu (1.Cor. 4: 6; Apo. 22: 18-19).

Unii, fără îndoială, din cei care proclamă zgomotos şi viguros necesitatea autorităţii Bibliei, şi o fac pe bună dreptate, vor găsi acestă chemare la verificare şi testare, extrem de emoţională şi probabil inacceptabilă. De ce? Pentru că atunci când dovezile acestui articol sunt puse alături de îndelungata tradiţie, pentru ei cea din urmă câştigă. Tradiţia, deşi în majoritatea cazurilor bună, poate deveni un dumnezeu, o încătuşare şi o agendă care cere ascultare oarbă. În astfel de cazuri puterea tradiţiei este mai mare decât adevărul revelat din Scriptură şi desfiinţează Cuvîntul lui Dumnezeu, prin datina respectivă (Mc. 7: 13).

În împotrivirea lor, mulţi din aceşti sfinţi a lui Dumnezeu ar putea spera că ceea ce s-a spus în acest articol va trece şi ignorându-l nimeni nu-l va lua în serios. Dar angajamentul cuiva în calitate de creştin întotdeauna trebuie să fie faţă de Christos nu faţă de tradiţie. Şi atunci când dovezile opuse tradiţiei sunt atât de copleşitoare, se cer luate în considerare, împlinite până la literă, iar atât de documentate în istorie, eforturile de a cenzura auzirea lor nu trebuie să aibă succes.

În final, intenţia acestui articol nu este de a răni pe cineva sau de a distruge, ci de a efectua o schimbare acolo unde este necesară o schimbare şi de a iniţia o reformă acolo unde este încă nevoie de reformă.

Dacă, totuşi greşesc în vreun aspect în ceea ce am spus, am nevoie de corecţie. Sincer, vă rog stăruitor să vorbiţi deschis şi cu dragoste cu mine. Comentariile şi îndrumarea voastră va fi primită cu recunoştiinţă şi luată cu grijă în considerare.

Dar dacă ceea ce am spus este adevărul Scripturii şi realitatea istoriei, eu caut reformarea şi restaurarea lui Io. 16: 13, reformarea sistemului escatologic disensiv (incoerent) al Bisericii şi restaurarea credinţei biblice autentice (vezi anexa A). Vrei să mi te alături?

Anexa A

Dacă într-adevăr suntem sinceri în căutarea unui „apocalipticism responsabil” provocarea cu care ne confruntăm acum este una a Reformei. Se cere un nou mod de a gândi, o nouă perspectivă şi o schimbare de paradigmă, îndepărtarea de la structura poziţiilor escatologice tradiţionale. Trebuie să avem curajul să mergem ori unde ne duce, chiar şi la o altă Reformă. În cuvintele lui John Calvin reformatorul secolului al-16-lea, „Biserica este reformată şi în continuu (se) reformează.”

Noi, modernii, nu am ajuns încă la punctul unde nu mai este nevoie de reformă în Biserică. Ea este coaptă pentru aceasta, şi acum este momentul. Dar ce reformă va produce un „apocalipticism responsabil” şi cum ajungem la el?

Daţi-mi voie să propun un proces reformaţional din patru paşi.

Pasul 1. Recunoaşterea celor patru presupoziţii false pe care este construit şi definit sistemul escatologic actual, contradictoriu şi incoerent al Bisericii.

Pasul 2. Să înţelegem mai bine împlinirea literală, exactă, cronologică, secvenţială (fără prăpastii temporale ce trec dincolo de limitele stabilite de Scriptură) a celor două profeţii divine privitoare la timp a lui Daniel – cele 70 de săptămâni ale lui Daniel şi „vremea sfârşitului” (nu sfârşitul timpului), „sfârşitul tuturor lucrurilor,” a fost într-adevăr literalmente „aproape” acolo şi atunci în primul secol (1.Pet. 4:7).

Pasul 3. Să ne dăm seama că sursa majorităţii confuziilor şi erorilor privitoare la vremea sfârşitului se găseşte în eşecul nostru de a recunoaşte frumuseţea şi întreaga semnificaţie a evenimentelor istorice din preajma distrugerii Ierusalimului şi a templului iudaic din AD 70. Greşind în felul acesta, am schimbat moştenirea credinţei cu nădejdea credinţei.

Pasul 4. Înlocuind prezentul sistem escatologic cu o soluţie de sinteză – păstrând punctele forte a celor patru mari scoli de interpretare şi estompând slăbiciunile lor. Aşi numi această sinteză - realitata biblică „escatologie stabilită”

[i] Unii comentatori consideră ca împlinirea a avut loc la Rusalii. Dar Isus abia plecase, iar revărsarea Duhului Sfânt a fost un eveniment profeţit separat şi a fost trimis în absenţa Lui. Alţii susţin că s-a împlinit la Schimbarea la Faţă (Mat. 17: 1-3). Deşi Schimbarea la Faţă a fost o licărire temporară şi parţială a gloriei divine a lui Isus, permisă lui Petru, Iacov şi Ioan fratele lui Iacov, nu a putut fi împlinirea acestui verset. Cum ar fi putut avea loc judecata şi „răsplătirea fiecăruia” sau cum l-au văzut „ori ce ochi”? Unde sunt „îngerii Lui” sau vreun alt eveniment menţionat în vers. 27? Pe lângă aceasta, toţi scriitorii NT aşteptau o venire încă în viitor dar iminentă care să se potrivească cu această descriere, după cum vom vedea imediat. Împlinirea acestui verset nu se potriveşte cu nici unul din aceste evenimente. [ii] Acesta este un citat din Ps. 90. El descrie caracterul şi natura lui Dumnezeu – faptul că este în afara timpului, veşnic, neschimbător, etc. Nu este o formulă de codificare a timpului nici nu se referă la felul în care Dumnezeu gândeşte despre timp cum mulţi, în mod greşit au susţinut. [iii] De asemenea o menţionare frecventă în Biblie, Dumnezeu a locuit sau a fost prezent într-un nor fizic şi vizibil. Aceasta este o altă chestiune la care nu ne vom referi în acest articol, deoarece este o chestiune cu totul diferită decât cea pe care o explorăm. Aici suntem interesaţi să arătăm că frazeologia norului este folosită atât în escatologia profetică cât şi în cea apocaliptică într-o maniereă simbolică cu un anumit scop, şi anume acela al rapidităţii şi puterii prin care se aduce o judecată literală. [iv] Unii postulează că El s-a întors într-un fel trimiţând Duhul Sfânt la Rusalii. Dar acest lucru nu este posibil din punct de vedere scriptural. Nu doar că revărsarea Duhului a fost un eveniment distinct şi profeţit separat în VT dar a şi avut loc înainte de multe texte din NT care încă anticipează întoarcerea lui Christos ca fiind în viitor. [v] Mat. 24: 3, 27,37,39; 1Cor. 15: 23; 1Tes. 2: 19; 3: 13; 4: 15; 2Tes. 2: 1, 8, 9; Iac. 5: 7, 8; 2Pet. 1: 16; 3: 4, 12; 1Io. 2: 28 – erchomai este folosit uneori: Mat. 24: 30, 48; 26: 64; Mc. 13: 26; Luc. 21: 27. Aceasta poate indica aspecte împărtăşite a acelui tip de venire cu alte tipuri. [vi] Abea în 1560 la Prima Confesiune de Credinţă din Scoţia se face o declaraţie explicită a unei veniri vizibile. Nici unul dintre conciliile istorice precedente nu au făcut aşa ceva. [vii] Mulţi comentatori în general, folosesc comparaţia lui Isus privitoare la venire „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Mat. 24: 27) ca dovadă a vizibilităţii. Acest lucru însă nu neapărat dovedeşte vizibilitatea sau a fi „vizibil” pretutindeni în toată lumea. Mai multe aspecte a acestei general acceptate poziţii cer o analiză mai atentă. - Fulgerul este asociat cu un sistem de vreme probabilă locală şi se poate vedea doar dintr-un anumit loc. - Fulgerul care străluceşte de la „est la vest” face parte din specia „intra – nor” şi nu din specia „nor – sol” la care noi de obicei ne gândim. 90 % din fulgerele de tip „intra-nor” nu se văd niciodată sau niciodată în mod direct. De obicei este acoperit şi /sau estompat fonic de nori. - Acest fulger, este prin urmare, limitat în vizibilitate. Folosirea lui de către Isus nu susţine o vizibilitate fără limite sau universală de nici un fel. - Probabil prin acest fel de fulger, Isus a dorit să ilustreze în chip simbolic puterea şi caracterul neaşteptat al venirii Sale asupra unui anume popor, care era aşezat într-un anumit loc; Sau întunecimea norilor judecăţii trecând peste Israel; Sau, că venirea Lui putea fii „văzută” doar indirect sau demonstrată de circumstanţele şi rezultatele (semne) însoţitoare ale judecăţii aplicate. -Ar trebui să înţelegem că metafora fulgerului este o temă obişnuită şi reprezintă manifestarea lui Dumnezeu în putere şi judecată şi este folosită în întreaga Scriptură (vezi Naum 1: 3-6, de exemplu).