"VIITORUL" IMPARATIEI

fragment din "The Problem of time" de Max R. King (în original la pag.10 - http://www.presence.tv/home/wp-content/uploads/2016/02/The-Problem-of-Time-Max-King.pdf )

„Viitorul” Împărăției

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Atenția este îndreptată acum înspre cel de-al doilea grup de rostiri ale lui Christos privitoare la împărăție în care dimensiunea viitoristă a împărăției este dezvoltată alături de dimensiunea iminenței. Iminența împărăției poate fi asociată ușor cu evenimentul „aproape” al Crucii în lumina mesajului de la Rusalii care a urmat. Este clar că Christos-ul răstignit, înviat și înălțat a fost declarat ca fiind atât Domn cât și Christos (Mesia, Unsul Împărat) în cuvântarea lui Petru; o cuvântare care nu era doar ancorată în Cruce ci și fundamentată pe rostirile mesianice ale lui David. Nu există prin urmare, nici o îndoială că Christos a predicat iminența împărăției lui Dumnezeu din perspectiva a ceea ce deja avea să se realizeze la primele Rusalii după moartea Sa.

Pe de cealaltă parte, însă, este evident că Christos nu a restricționat venirea finală, definitivă a împărăției lui Dumnezeu la vremea și evenimentele Rusaliilor. Exista o perspectivă viitoristă care s-a extins dincolo de Rusalii, și care a fost inseparabil legată de rostirile - referitoare la iminența împărăției - dinainte de Cruce. Oricum, această dimensiune viitoare post-Rusalii a împărăției a fost imboldul major al predicilor escatologice ale lui Christos. A fost un viitor care a avut sens și semnificație pentru că a reprezentat consumarea (încheierea) a ceea ce deja era inaugurat în evenimentul decisiv al Crucii. Mai departe, acest viitor era necesar în vederea completării sau realizării depline al „deja-ului” din perioada Cruce /Rusalii, fără întrerupere dintre prezent și viitor în venirea finală a împărăției. Nu există nicio justificare în rostirile referitoare la împărăție pentru conceptul a două împărății sau a două programe ale împărăției. Este pur și simplu o chestiune de venire a împărăției lui Dumnezeu.

Unul din pasajele care se referă la dimensiunea viitoristă (post-Rusalii) a împărăției este Matei 10: 23: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.” Această rostire a lui Christos apare în textul legat de trimiterea limitată dinainte de Cruce când El și-a trimis ucenicii să predice că „Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 10: 7). Însă acest text nu are de-a face exclusiv numai cu misiunea limitată a ucenicilor. Acest text încorporează și unele dintre rostirile referitoare la misiunea post-Cruce a ucenicilor (marea trimitere din Matei 28: 18-20 și Matei 24: 14). Fiindcă nu totdeauna a fost recunoscută această distincție, mulți s-au luptat cu problema iluzorie a venirii lui Christos la sfârșitul turului misionar al ucenicilor lui Isus dinainte de Cruce, cum a fost cazul lui Albert Schweitzer.***

Parousia lui Christos din acest text (Matei 10: 23) este aceiași venire care a urmat după predicarea evangheliei împărăției în toată lumea, așa cum este menționată în Matei 24: 14, și care este paralelă cu marea trimitere din Matei 28: 18-20. Aceleași condiții descrise în textul din Matei 10: 23 se găsesc și în Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor in Matei 24. (Compară, spre exemplu, Matei 10: 21, 22 cu Matei 24: 9-13).

În Matei 24: 14 Isus a zis, „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” CE FEL DE SFÂRȘIT? Nu sfârșitul lumii (lumea locuită) în care tocmai s-a predicat evanghelia, ci sfârșitul lumii (veacului) care a fost menționat în Matei 24: 3. Același sfârșit este inerent și în marea trimitere. Ucenicii trebuiau să meargă să învețe „toate neamurile”, având promisiunea că Christos avea să fie cu ei până „la sfârșitul veacului” (Matei 28: 20). Sfârșitul veacului din Matei 28: 20 este identic cu „sfârșitul veacului” din Matei 24: 3, și în ambele texte acest „sfârșit” urmează după predicarea evangheliei la „toate neamurile” (Matei 28: 19), sau toată lumea locuită (Matei 24: 14). Și la fel de clar este faptul că „sfârșitul veacului” din Matei 24: 3 este legat direct de căderea Ierusalimului și venirea lui Christos. Aceste evenimente corelate (predicarea evangheliei în toată lumea, căderea Ierusalimului, venirea lui Christos) sunt legate de venirea finală a împărăției lui Dumnezeu (1Cor. 1: 7,8; 15: 23, 24). Acesta a fost aspectul viitorist al venirii post-Rusalii a împărăției și el primește cea mai mare atenție în Evangheliile Sinoptice.

Referitor la aceste semne ale sfârșitului (Matei 24: 1-31) Isus a spus, „De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (vv. 32,33). Observați că Isus a spus, „să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi.” Ce este acel ceva ce este aproape? Cornilescu traduce, „să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.” În această traducere înseamnă că Christos, a cărui venire este în discuție (Matei 24: 3). Altă traducere spune că „sfârșitul” este aproape. „Sfârșitul” desigur care este în discuție (v. 3). Luca însă spune că „Tot aşa, când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21: 31), și el de asemenea spune că „nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri” (v. 32).

Prin urmare, venirea lui Christos și sfârșitul veacului sunt legate de venirea ultimă, definitivă a „împărăției lui Dumnezeu” (Luca 21: 31), și toate aceste evenimente corelate sunt legate de căderea Ierusalimului (Matei 24: 1-3) toate având loc înainte ca prima generație post-Cruce să treacă din viață (Matei 24: 34). Nu se poate evita această realitate clar predicată a „dimenisunii viitoriste” a împărăției lui Dumnezeu. Acest viitor nici nu este în contradicție cu ceea ce Isus a afirmat că este aproape sau avea să aibă loc în curând. Din perspectiva lucrării personale a lui Christos și în relație cu evenimentul decisiv al Crucii, împărăția lui Dumnezeu a fost „aproape,” chiar prezentă deja în persoana și lucrarea lui Christos. După moartea și învierea Sa, prezența domniei lui Christos schimbătoare a veacurilor, a fost confirmată la Rusalii, atât de mesajul lui Petru cât și revărsarea Duhului escatologic, Duh care a fost promis pentru „zilele din urmă” (Ioel 2). Dar din perspectiva „viitorului” (căderea Ierusalimului și sfârșitul veacului), Isus a predicat că împărăția lui Dumnezeu (în sensul încheierii sau consumării domniei Lui schimbătoare a veacurilor) avea să fie „aproape” (Luca 21: 31) când ucenicii aveau să vadă „toate aceste lucruri” (Matei 24: 33), însemnând semnele pustiirii Ierusalimului. Prin urmare, cele două puncte majore care marchează vremea pentru venirea finală a împărăției, venire schimbătoare a veacurilor, sunt Crucea și Parousia lui Christos. Cei care restricționează escaton-ul la cadrul temporal Cruce/Rusalii eșuează să vadă că vremea dintre Cruce și parousia lui Christos este cadrul biblic pentru „zilele din urmă,” și în consecință pentru toate rostirile referitoare la venirea împărăției lui Dumnezeu.

Al doilea pasaj care indică înspre o dimensiune viitoristă în procesul venirii împărăției este Marcu 8: 38; 9: 1 și paralela lui, Matei 16: 27,28. În relatarea lui Marcu Isus a spus, „Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri.” El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” În Matei este legată Judecata de această venire a lui Christos și de împărăție. „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Matei 16: 27, 28).

Cei care nu recunosc acest scurt interval de timp dintre Cruce și parousia lui Christos ca fiind cadrul temporal al venirii finale a împărăției lui Dumnezeu sunt obligați să forțeze Marcu 9: 1 și Matei 16: 27,28 în intervalul Cruce/Ruslii sau, în unele cazuri cum fac unii, să le aplice la Schimbarea la față a lui Christos. Slăbiciunea acestei interpretări este evidentă. În primul rând, pasajul vorbește despre un viitor care se extinde dincolo de perioada iminentă Cruce/Rusalii, chiar până întracolo că Christos s-a așteptat ca doar unii dintre ucenicii Lui cărora le vorbea să mai fie în viață și să poată experimenta acest eveniment escatologic. Afirmația Lui cum că „unii” dintre cei care stau aici, nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere, clar implică că mulți dintre ei nu aveau să trăiască să vadă acel eveniment. Dacă evenimentul apropiat a fost Ziua Cincizecimii atunci Christos trebuie că a vorbit în principal unei audiențe formată din oameni bătrâni, firavi și bolnavi pe punctul de a murii.

Dar dacă Rusaliile nu au împlinit „venirea împărăției lui Dumnezeu cu putere și slavă,” ce alt eveniment mai avem? Oricare ar fie el, textul clarifică că evenimentul nu poate fi căutat dincolo de durata de viață a „unora” dintre cei care au stat acolo ascultându-L pe Christos. Mai mult, avea să fie o vreme a judecății (când Christos avea să răsplătească pe fiecare om după faptele lui, Matei 16: 27), și vremea venirii Fiului omului „în slava Tatălui” (Matei 16: 27; Marcu 8: 38). Va fi nevoie nu numai de o manevră exegetică pentru a introduce aceste evenimente în agenda sau cadrul istoric al Zilei Cincizecimii.

Ce avem atunci dincolo de Rusalii ce ar putea aproxima venirea lui Dumnezeu ÎN PUTERE? Se poate ca acest concept al „puterii” să se refere doar la începutul domniei (campaniei de înfrângere a vrășmașilor) lui Christos? Este atât de greu de găsit un text al puterii pentru împărăția lui Dumnezeu încât trebuie să interpretăm puterea, pe care au primit-o apostolii prin Duhul Sfânt, la Rusalii ca însemnând venirea împărăției lui Dumnezeu „cu putere,” și să reprezinte împlinirea lui Marcu 9: 1? Din disperare mai degrabă decât exegeză, mulți au încercat acest pas, însă nici „puterea” și nici „vremea” din Fapte 2 nu îndeplinesc cerințele textului din Marcu 9: 1 și Matei 16: 27, 28).

Totuși, dacă urmărim, în Scriptură viitorul împărăției dincolo de Rusalii suntem conduși la un „text al puterii” care implică direct împărăția lui Dumnezeu, și în special, venirea lui Christos și judecata lui asupra lumii. Cartea Apocalipsa a fost scrisă de Ioan, care fără îndoială a fost unul dintre ucenicii din textul din Marcu 9: 1 care a avea să trăiască și să vadă venirea lui Christos în împărăția Lui cu putere și slavă. (Vezi Ioan 21: 15-25). Ioan a fost pe insula Patmos, viu, dar și mai semnificativ, el scria „Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apoc. 1: 1). De fapt Ioan spune că „vremea este aproape” (1: 3; 22: 10). Acest eveniment, venirea lui Christos, care avea să se întâmple „în curând” nu a fost un eveniment care să nu aparțină cărării bătătorite. Ea a încorporat toate evenimentele din Scriptură care au fost legate de venirea escatologică a Fiului omului, adică, judecata, sfârșitul veacului, cerul și pământul nou, etc.. Venirea împărăției lui Dumnezeu a fost un aspect central în această „Descoperire al lui Isus Christos.” În textul referitor la sunetul trâmbiței a șaptea (ultima trâmbiță), Ioan relatează că „în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11: 15-18).

Nu există nicio problemă să aplici viitorul din Marcu 9: 1 la acest text. Mai întâi, „vremea” este ce cea corectă, în măsura în care Ioan scria despre lucruri care aveau să se întâmple în curând; prin urmare, ele puteau în mod natural să aibă loc înainte de moartea lui. Doi, în acest eveniment era implicat o judecată; o răsplătire a fiecărui om, (așa cum este afirmat în Matei 16: 27). Și în la treilea rând, a fost o manifestare a împărăției lui Dumnezeu cu PUTERE. A fost Ziua Victoriei lui Christos. „Împărățiile lumii” au trecut în mâinle „Domnului nostru şi ale Hristosului Său” fiindcă „ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti” (vv. 15, 17). Este limpede, prin urmare, din Marcu 9: 1, că Christos a plasat venirea împărăției lui Dumnezeu „cu putere” la SFÂRȘITUL bătăliei mai degrabă decât la ÎNCEPUT (Rusalii). Manifestarea „puterii” domniei lui Dumnezeu prin Christos își atinge zenitul când vechiul eon (veac) este încheiat; „când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere” (1Cor. 15: 24). Înspre acest sfârșit țintea rostirea lui Christos din Marcu 9: 1. A fost un sfârșit dincolo de Rusalii, însă nu atât de departe încât să treacă dincolo de restricția temporală a „generației aceleia.” (Matei 24: 34).