Veacul care va să vină” și apropierea „sfârșitului”

Don K. Preston

Veacul care va să vină” și apropierea „sfârșitului”

Scriitorii Noului Testament în mod repetat afirmă că ei au trăit la sfârșitul veacului și că sfârșitul era aproape. La care veac se referă ei? Care veac avea să se sfârșească? În acest punct trebuie să facem cunoștință cu trei aspecte care au impact colosal asupra chestiuni din fața noastră. Nu putem dezvolta aceste trei aspecte aici, dar o vom face în altă lucrare care este actualmente în desfășurare. Cele trei chestiuni sunt următoarele:

1). Iudeii au crezut în existența a doar două veacuri, „veacul acesta” și „veacul care va să vină.” Chiar și J. N. Darby este de acord. „Într-adevăr, aceasta (Era Creștină, DKP) nu este o dispensație. Iudeii au avut „lumea aceasta” și „lumea care va să vină.” Mesia avea să aducă „lumea care va să vină.” Acest veac al Legii a continuat și Mesia a venit, dar ei nu L-au vrut, și toată chestia s-a oprit; apoi intervine biserica între veacul acesta și a doua Sa venire; de aceea am spus că aceasta nu este neapărat o dispensație, dar când vine Mesia din nou va încheia această vreme și apoi va fi ultima zi a acestui veac”[1] Isus a fost de acord cu credința în doar două veacuri (Mat. 12; Marcu 10; etc.). El desigur nu ar fi fost de acord cu restul comentariului lui Darby.

2). Iudeii au crezut că „veacul acesta” a fost veacul lui Moise și al Legii. De asemenea, ei au crezut că „veacul care va să vină” a fost veacul lui Mesia și al Noului Legământ. Vezi Evrei 2: 5.[2] DeMar citează comentariul excelent al lui Hill: „Timpul a fost împărțit de către Iudei în două mari perioade, veacul Legii și veacul lui Mesia. Încheierea celui dintâi a fost începutul celui de-al doilea, inaugurarea împărăției pe care Iudei credeau că Mesia avea să o întemeieze.” (1994, 54).

3). Iudeii au crezut că „veacul acesta” se va sfârși, dar „veacul care va să vină”, veacul Noului Legământ, nu se va sfârși niciodată. (Cf. Matei 24: 35; Efes. 3: 20-21).[3] Deci când ucenicii au întrebat despre sfârșitul veacului, acel sfârșit, în cuvintele lui DeMar, „se referă la sfârșitul sistemului răscumpărător al Vechiului Legământ cu jertfele și ritualurile aferente [...] Sfârșitul veacului se referă la sfârșitul dreptului Iudaic exclusivist asupra promisiunilor Legământului și includerea Neamurilor în binecuvântările Legământului și privilegiile evangheliei și împărăției.” (1994, 55).

Aceste date sunt devastatoare pentru perspectiva dispensaționalistă conform căreia zilele din urmă sunt încă în viitor. Este incorect să vorbești despre sfârșitul erei curente care nu are sfârșit, și, din moment ce Isus și ucenicii Săi au trăit la sfârșitul veacului Iudaic în primul secol, zilele din urmă ale lui Israel nu pot fi în viitor.

Dacă Isus și ucenicii Săi au crezut că doar unul din cele două veacuri se va sfârși, și acela a fost veacul Iudaic, și dacă ei au spus că au trăit la sfârșitul veacului, atunci ei au crezut că au trăit la sfârșitul veacului Iudaic. Impactul acestui fapt pentru interpretarea Discursului Olivetic este imens.

Mileniștii, la fel ca și majoritatea evanghelicilor, iau ca de la sine înțeles că atunci când ucenicii au întrebat despre sfârșitul veacului (Mat. 24: 3), ei au avut în minte sfârșitul erei bisericii. Totuși, era bisericii este veacul lui Christos și al Noului Legământ (Evrei 8), și după cum am văzut, nu are sfârșit. Singurul veac despre care ucenicii au crezut că se va sfârși, și se va sfârși cu distrugerea templului, a fost veacul Vechiului Legământ, veacul în care ei au trăit. Este deplasat prin urmare, să interpretezi Matei 24 ca fiind o predicție pentru Era Creștină.

Este clar că scriitorii din primul secol nu au trăit la sfârșitul erei Creștine, și totuși ei au afirmat, în cei mai puternici termeni, „Este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihristul, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1.Ioan 2: 18). Declarația lui Ioan este categorică, vremea din urmă a sosit. El nu a spus că va sosi cândva, când și când. El nu a spus că ceasul de pe urmă va sosi cândva când adevăratul antichrist va veni, nici nu a spus că acei antichriști au fost o pregustare a apariției adevăraților antichriști în zilele din urmă încă în viitor. El a spus: „ați auzit că trebuie să vină antichristul. Antichristul este aici. Este ceasul de pe urmă!”

Ice (Prophecy, 10), spune că 1.Ioan 2: 18 se aplică la zilele din urmă ale Erei Creștine. Dar cum poate fi acest lucru posibil? Ioan nu a trăit în ultima generație a istoriei pământului, și este mai mult ca sigur că el nu a trăit în ultimele zile ale Erei Creștine. Ioan nu spune, când vor veni antichriștii, va fi ceasul de pe urmă. El nu s-a proiectat pe sine în viitor ca să vorbească de evenimente îndepărtate. El a vorbit de situația lui, de vremea lui, și era ceasul de pe urmă. Afirmația lui Ioan cum că antichriștii au fost prezenți nu poate fi separată de contextul ei escatologic.

Pavel a afirmat că sfârșiturile veacurilor au venite peste ei (1.Cor. 10: 11). Evrei 1: 1 vorbește despre „aceste zile din urmă” și Petru a afirmat că el și cititorii lui trăiau în „în vremurile de pe urmă” (1.Petru 1: 20, NTR). Iuda, citând profeția lui Petru referitoare la batjocoritorii care vor veni în zilele din urmă (2.Petru 3: 3), declară că acei batjocoritori au fost deja prezenți (Iuda 18). Din nou, Ice (Prophecy, 10), aplică acest pasaj la zilele din urmă ale Erei Creștine. Ei bine, dacă este adevărat că batjocoritorii au fost prezenți, atunci nu este nicio modalitate, scriptural vorbind, prin care poți extinde acea profeția în viitor, fiindcă Iuda a spus că el și contemporanii săi trăiau în zilele din urmă.

Termenul zilele din urmă nu sugerează o perioadă extinsă de timp. Termenul semnifică generația ultimă. Ice și majoritatea mileniștilor insistă că Evrei 1: 1; Iacov 5: 3; 1.Petru 1: 20; Iuda 18; 2.Petru 3; 1.Ioan 2: 18, etc., „vorbesc despre condiția din cadrul Creștinismului aproape de sfârșitul veacului.” (Prophecy, 49). Acum, dacă aceste pasaje vorbesc despre condițiile din biserică aproape de sfârșitul veacului bisericii, atunci mai mult ca sigur sfârșitul Erei Creștine a fost prezent când Ioan, Iuda, Petru și Pavel au scris, fiindcă ei au spus că au trăit în „aceste zile de pe urmă” și au insistat că „este ceasul de pe urmă.” Ar trebui oare să credem că Era Creștină se apropia de sfârșit așa de repede după întemeierea ei, la doar 30 de ani?

Dacă veacul Iudaic avea să se sfârșească, dar Era Creștină nu are sfârșit, care veac era pe punctul de a se încheia? În care zile din urmă au trăit ei? Acest lucru este extrem de important fiindcă Pavel a scris pe la mijlocul anilor AD 50, ei bine după ce zilele din urmă ale Lui Israel au fost suspendate, conform paradigmei mileniste, dispensaționaliste. Pentru Pavel, totuși, un anume veac era pe punctul de a trece, și din moment ce nu putea fi Era Creștină, mai rămâne unul, și anume veacul lui Israel. Pavel a trăit în timpul zilelor din urmă ale lui Israel. Aceasta înseamnă, definitiv, că zilele din urmă ale lui Israel nu sunt în viitor!

Toate încercările mileniștilor de a minimaliza sensul afirmațiilor „în curând” și „aproape” sunt zadarnice. Realitatea faptului că sfârșitul într-adevăr a fost aproape în primul secol cere ca noi să respectăm toate afirmațiile de tip „Eu vin curând!” Faptul că scriitorii Noului Testament au exprimat apropierea sfârșitului într-un mod în care scriitorii Vechiului Testament nu au făcut-o niciodată, înseamnă fie că ei au spus adevărul, fie declarațiile lor au fost false. Aceasta ridică din nou problema acută a așa zisei întârzieri a parousiei, sau, în realitate, natura venirii Domnului. Dacă, așa cum insistă majoritatea Creștinismului evanghelic, Isus a promis să se întoarcă în primul secol în mod fizic și să pună capăt istoriei umane, atunci, după cum spune Barclay, „El a greșit, fiindcă El nu s-a întors în timpul generației care au ascultat cuvintele Lui.”[4] Afirmațiile temporale sunt prea categorice ca să permită altă concluzie!

Totuși, dacă, așa cum vom propune în această lucrare, Isus niciodată nu a promis o întoarcere fizică, vizibilă ca să pună capăt istoriei umane, atunci indicatorii temporali pot fi luați la valoarea lor nominală. Mai departe, uzanța consecventă a limbajului profetic metaforic poate fi respectat/onorat, după cum am văzut. Promisiunea lui Isus de a veni cu judecată la fel cum Tatăl a venit, exclude ideea unei veniri fizice care să pună capăt istoriei umane.

Deci, întrebările noastre: Determină timpul natura parousiei?, sau, natura parousiei guvernează afirmațiile temporale?, nu sunt întrebări la care se poate răspunde cu simplu da, sau nu.[5] De fapt, răspunsul la întrebări este acesta:

1). Afirmațiile temporale sunt folosite în mod consecvent prozaic sau ad literam de-a lungul Bibliei.

2). Limbajul Zilei Domnului este consecvent metaforic de-a lungul Bibliei. Nu există niciun exemplu de limbaj al Zilei Domnului, adică venirea pe nori, cu flacără de foc, cu strigăt, trâmbițe, etc,. care să fi fost împlinit ad literam. Cu alte cuvinte, predicțiile venirii Domnului au fost invariabil împlinite cumva în evenimente istorice.

Nu este suficient să spui că Scriptura trebuie interpretată literal/fizic, sau că „o citire directă a textului” cere o venire literal/fizică a lui Isus. Noi trebuie să onorăm folosirea biblică a limbajului. Este interesant că Thomas Ice, într-o dezbatere cu Kenneth Gentry, a răspuns la multele pasaje din Vechiul Testament prezentate de Gentry în care YHWH a fost descris ca venind pe nori. Gentry a demonstrat că folosirea consecventă a limbajului în Vechiul Testament este metaforică. Ice a spus, „Nu am nicio problemă cu înțelegerea de către Gentry a acestor pasaje așa cum sunt ele folosite în contextul Vechiului Testament.”[6] Acest fapt este semnificativ.

Ce drept are cercetătorul să recunoască limbajul consecvent metaforic al Zilei Domnului în Vechiul Testament, și apoi să insiste că limbajul identic trebuie acum, în Noul Testament, înțeles literal/fizic? Ucenicii au știut că Ziua Domnului împotriva Edomului s-a împlinit, și totuși, perturbațiile cosmice prezise în profeție nu au fost literal/fizice. Ei au știut că Domnul a venit în distrugerea Babilonului, Asiria, Egipt, etc., și totuși, soarele, luna și stelele au rămas pe cer. Ei au știut, cu alte cuvinte, că predicția perturbațiilor cosmice nu au fost predicții ale sfârșitului cosmosului material. A sugera că ele totuși au fost, scoate în evidență o hermeneutică de lemn bazată pe presupoziții. Este motivată teologic nu exegetic.

Mai departe, ca să re-accentuăm, indicatorii temporali au confruntat și confruntă pe fiecare cercetător al Bibliei. Uzanța prozaică consecventă a afirmațiilor temporale, și declarațiile categorice ale Noului Testament referitoare la apropierea sfârșitului trebuie confruntate. Ele nu pot fi date ușor la o parte și nici nu este nevoie. Onorând și respectând limbajul lui Isus și afirmațiile Lui conform cărora El avea să vină cu judecată așa cum Tatăl a făcut, elimină problema timpului și cinstește limbajul profeției.

Ceea ce înseamnă aceasta desigur, este că Isus nu a prezis că avea să vină să pună capăt istoriei umane sau că avea să vină în mod fizic pe norii cerului. El a venit prin intermediul armatelor Romane ca să judece Israelul Vechiului Testament. Escatologia Biblică este Escatologia Legământului, nu escatologie istorică. Această perspectivă asupra venirii lui Christos este susținută de următoarele studii ale naturii parousiei lui Christos.


[1] J. N. Darby, The Collected Writings of J. N. Darby, vol. 25, pp. 243-244 [2] Există puțină îndoială cu privire la faptul că uni Iudei au crezut că în veacul ce va să vină, Tora va continua să fie păzită, în mod perfect. Totuși, conceptul lui Pavel privind veacul viitor a fost că veacul viitor a fost/este veacul Noului Legământ al harului lui Christos, nu Tora (cf. Galateni 2-5; Filipeni 3, etc.). [3] Uni Iudei au crezut că veacul Mesianic avea să fie de patruzeci de ani, alții de 1000 de ani. Totuși, este potrivit să spunem că perspectiva dominantă a fost că „veacul ce va să vină” avea să fie veșnic. Mai departe, un lucru este foarte clar, și anume că nu a implicat continuum-ul spațio-temporal. Vezi Evryman’s Talmud, (New York, Schoken Books, 1995) 356 [4] William Barclay, Daily Study Bible, Matthew, vol. 2 (Philadelphia, Westminster, 1958) 347 [5] Noi sugerăm citirea lucrării lui John Noe, Beyond the End Times: The Rest of the Greatest Story Ever Told (Bradford, Pa. Preterist Resources 1999) pentru o discuție mai elaborată. [6] Thomas Ice and Kennth Gentry, The Great Tribulation, Past o Future? (Grand Rapids, Kregel, 1999) 106

0 views0 comments

Recent Posts

See All

1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul veacului de Don K. Preston capitolul orginal trad. Iosif Dragomir Dorim acum să privim puțin mai adânc la textul nostru în lumina unui subiect specific, sfârșitul veaculu

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!