SĂPTĂMÂNA ȘAPTEZECI DIN DANIEL

Săptămâna Șaptezeci din Daniel

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

În multe aspecte, cartea lui Daniel ne oferă cele mai complete și detaliate profeții referitoare la viitorul lui Israel găsite în scrierile Vechiului Testament. Daniel parcurge decursul a patru imperii mondiale de la Babilon la Roma, perioadă cunoscută ca „vremea neamurilor” (Luca 21: 24). Pe parcursul acestei perioade istoria lui Israel determinată de legământ atinge apogeul în venirea lui Christos și domnia lui schimbătoare a veacurilor. Tema generală a cărții lui Daniel este întemeierea împărăției veșnice a lui Dumnezeu în zilele din urmă. Aceasta a fost tema centrală a mesajului escatologic al lui Christos, tema din Evanghelii, Epistole și Apocalipsa. Culminarea împărăției lui Christos din Apocalipsa este paralelă cu întemeierea împărăției lui Dumnezeu în zilele celui de-al patrulea imperiu, schițată de Daniel. Viitorul lui Daniel (adică, vremea sfârșitului, 12: 4, 9, 13) a fost co-existent cu episoadele „în curând” ale vremii sfârșitului din Cartea Apocalipsei.

Anvergura viziunilor lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției lui Dumnezeu în zilele celei de-a patra fiare (Roma), este evidențiată în Noul Testament în cadrul temporal dintre Cruce și parousia lui Christos. În cap. 2 Daniel vede împărăția lui Dumnezeu întemeiată în zilele celui de-al patrulea imperiu. Amileniștii încearcă să restricționeze împlinirea lui Daniel 2: 44 la Rusalii prin interpretarea înălțării lui Christos și începutul domniei Sale pe tronul lui David, ca fiind evenimentul culminant al întemeierii împărăției lui Dumnezeu. Acest lucru însă este de nesusținut atât în Daniel cât și în scrierile Noului Testament referitor la venirea împărăției lui Dumnezeu. Daniel a scris despre o „vreme a sfârșitului” specifică care avea să fie prezentă în timpul celui de-al patrulea imperiu, însă nicăieri în cele douăsprezece capitole ale lui Daniel nu pot fi evidențiate Rusaliile ca eveniment de sfârșit, adică, vremea sfârșitului. Unii au ajuns la această concluzie pe baza faptului că Rusaliile au marcat începutul domniei lui Christos. Acesta, într-adevăr, a fost un eveniment „decisiv” însă nu a fost finalitatea viziunilor lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției lui Dumnezeu. Viziunile lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției au avut un punct de începere și un punct de consumare (încheiere). Începutul domniei lui Christos (Rusaliile), nu este evenimentul final în Daniel și nici în scrierile Noului Testament referitoare la venirea împărăției cu putere și slavă.

Majoritatea amileniștilor cred că există o venire a împărăției după Rusalii, dar în viziunea lor, venirea ei are loc mult dincolo de cadrul istoric al profeției lui Daniel (zilele celui de-al patrulea imperiu). Ei văd această viitoare împărăție ca fiind o a doua venire a lui Christos la sfârșitul Erei Creștine, care este deja dincolo de cadrul temporal al celei de-a patra fiare. Daniel a urmărit cursul celor patru puteri mondiale – Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma până la apogeul istoriei, (istoria răscumpărării din Vechiului Testament), un apogeu care a fost atins la a doua venire a lui Christos în cadrul temporal al celei de-a patra fiare. Întoarcerea lui Christos, nu începutul domniei Lui, a fost cea care a încheiat vechiul veac și a întemeiat domnia lui Dumnezeu în putere și slavă în „veacul viitor.” Keil a recunoscut această anvergură a viziunilor lui Daniel, deși nu a putut, în viziunea lui referitoare la a doua venire, să o aplice la vremea celei de-a patra fiare. El a scris, „Distrugerea puterii mondiale cu toate părțile componente a început cu întemeierea împărăției cerurilor la sosirea lui Christos pe pământ, sau cu întemeierea bisericii lui Christos, și ajunge la desăvârșire doar la a doua venire a Domnului nostru la Judecata finală. În aceea imagine Daniel a văzut întro clipă, ca pe un singur act, realizarea sau dezvoltarea istorică, a ceea ce de fapt se extinde de-a lungul secolelor Creștinătății.”

Întemeierea împărăției lui Dumnezeu cu putere și slavă în Daniel 2 este paralelă cu înfrângerea „cornului mic” și obținerea împărăției de către sfinții celui Preaînalt din cap. 7. Este clar că episodul cornului mic care a făcut război cu sfinții și i-a biruit până la momentul când a venit Cel îmbătrânit de zile (7: 21-22), se referă la vremea de DUPĂ Rusalii, DUPĂ ce Christos a început să domnească pe tronul lui David fiindcă „trebuia ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (Evr. 2: 8; 10: 12-13; Filip. 3: 21). Conflictul dintre sfinți și dușmanii evangheliei din timpul domniei schimbătoare de veacuri de o mie de ani, este arătat clar de către Ioan în episoadele vremii sfârșitului, culminând cu înfrângerea lui Satan și a antichriștilor din Apocalipsa cap. 20. În final, puterea și domnia fiarei și a lui Satan au fost distruse iar domnia ascunsă dar biruitoare a sfinților cu Christos a fost demonstrată la descoperirea lui Christos. Acesta a fost punctul culminant, „vremea sfârșitului,” din vedeniile lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției în zilele celei de-a patra puteri mondiale. Cornul cel mic care a apărut între cele zece coarne ale celui de-al patrulea imperiu a fost punctul focal al capitolului 7. El a făcut război cu sfinții și i-a biruit până când a venit Cel îmbătrânit de zile.

Opoziția rigidă a Iudeilor împietriți (Zeloții în special) față de evanghelia fără Lege, indică convingător înspre identitatea acelui corn care a biruit sfinții din Ierusalim și Iudeea până la sfârșitul veacului. Înfrângerea completă a acestei puteri antichristice a venit din prezența sau parousia lui Christos (Mat. 24; 2Tes. 2: 1-12). Scena de judecată din Daniel 7: 9-11 corespunde cu ceea ce este descris de către Ioan în Apocalipsa și de Isus în Matei 24 și 25. Această fiară (cornul cel mic) a fost ucisă și trupul ei distrus și dat flăcărilor (Daniel 7: 11).

Două lucruri remarcabile sunt spuse despre înfrângerea „cornului mic.” Mai întâi, atunci este vremea când sfinții moștenesc împărăția lui Dumnezeu (Dan. 7: 22, 27). (Vezi Luca 21: 31; Mat. 25: 13-34; Apocalipsa 11: 15-19 pentru moștenirea post-Rusalii a împărăției). În al doilea rând, când sfinții au biruit lumea (veacul cel vechi) și au fost dovediți ca adevărații moștenitori ai împărăției, aceasta a însemnat biruința nu doar asupra cornului celui mic, ci și asupra imperiului celor zece, numit „a patra împărăție” (Dan. 7: 12). Când a căzut Ierusalimul pământesc, Roma de asemenea a fost învinsă în sensul că i-a încetat dominația asupra poporului lui Dumnezeu, fiindcă Roma nu a mai putut invada și cuceri Noul Ierusalim al cerului și pământului nou. Daniel a spus, „celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit” (Daniel 7: 12). Roma a continuat ca putere politică pentru încă câteva secole după căderea Ierusalimului, însă înfrângerea antichriștilor („cornul cel mic” sau „omul fărădelegii”) a marcat înfrângerea puterilor pământești în încercarea lor de a uzurpa domnia și stăpânirea lui Dumnezeu. De la sfârșitul din AD 70 încoace nici o putere pământească nu mai poate cucerii și domni asupra noului Israel al lui Dumnezeu din Noul Ierusalim. Poporul lui Dumnezeu în Christos se bucură de libertatea spirituală în sfera Noului Legământ al domniei și stăpânirii lui Dumnezeu.

Săptămâna șaptezeci

„Viitorul lui Israel,” din vedenia lui Daniel cu cele șaptezeci de săptămâni (capitolul 9), are același cadru temporal pe care îl găsim în cap. 2 și 7 pentru întemeierea împărăției lui Dumnezeu. Săptămâna șaptezeci din vedenia lui Daniel este paralelă în timp cu venirea Celui îmbătrânit de zile, când stăpânirea „cornului mic” a fost distrusă și sfinții au primit împărăția. Aceste evenimente de sfârșit nu pot fi limitate la Rusalii dar nici nu pot fi separate de evenimentul decisiv pentru a fi atribuite unei perioade de timp care trece dincolo de a patra putere mondială.

Din nou, perspectivele contrastante a pre- și amilenismului trebuie văzute aici în legătură cu Daniel. Premileniștii susțin că săptămâna șaptezeci a lui Daniel și vedeniile lui privitoare la împărăție ajung la apogeu la cea de-a doua venire a lui Christos. Dr. Walwoord a scris, „Se poate trage concluzia că măreața profeție a săptămânilor lui Daniel, cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la vremea lui Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Christos.” El vede aceasta ca fiind paralelă la întemeierea împărăției profețite de Daniel. „Scena este așezată acum pentru Gabriel ca să descopere lui Daniel scopul lui Dumnezeu pentru Israel culminând cu a doua venire a lui Christos pentru a întemeia împărăția Lui pe pământ.” Dar în perspectiva premilenistă asupra celei de a doua veniri și a întemeierii împărăției lui Dumnezeu, teoria amânării este esențială pentru a scăpa de Rusalii, ca început decisiv al domniei lui Christos pe tronul lui David, domnie care culminează cu venirea împărăției lui Dumnezeu cu putere și slavă. Perspectiva lor pământească asupra împărăției îi obligă să creeze o era a împărăției (bisericii) care nu are legătură deloc cu vedenia lui Daniel privitoare la împărăție. Aceasta înseamnă că cea de-a patra fiară (Roma) trebuie reînviată și readusă în istorie pentru a se potrivi cu teoria amânării împărăției.

Amileniștii, de cealaltă parte, susțin că săptămâna șaptezeci și întemeierea împărăției așa cum a fost văzută de Daniel au fost încheiate în evenimentele Cruce/Rusalii. În această perspectivă a doua venire a lui Christos se referă la un eveniment complet diferit dincolo de vremea celei de-a patra fiare. Prin urmare, viitorismul post-Rusalii nu poate avea nimic de-a face cu săptămâna șaptezeci, cu viitorul lui Israel sau cu întemeierea împărăției în putere. În această perspectivă în loc de amânarea venirii împărăției din vremea fiarei a patra, ea este separată prematur de întemeierea ei ultimă, și sunt construite două programe diferite ale împărăției scoase dintr-un singur cadru indivizibil al istoriei escatologice. Viitorismul post-Rusalii al împărăției este despărțit de începutul ei decisiv și transformat într-un alt eveniment încheietor de veacuri, mult îndepărtat de cadrul temporal al fiarei a patra. Într-un sens foarte real, amilenismul este o altă formă de amânare pentru că cadrul temporal escatologic pentru întemeierea completă a împărăției lui Dumnezeu nu poate fi acceptat. Există un oarecare literalism în viitorismul amilenist al împărăției care se apropie de literalismul premilenist, cu excepția că premileniștii insistă asupra consecvenței în programul lor viitorist al împărăției. În programul lor ei nu au un început spiritual care să se sfârșească întro încheiere literalistă care nu are nici o legătură cu viitorul lui Israel.

Indiferent ce început sau sfârșit alege cineva pentru cele șaptezeci de săptămâni, este clar că ele se refereau la restaurarea ultimă a lui Israel și a cetății sale, realizată de Mesia lui Israel. Scopul pentru care Gabriel se înfățișează înaintea lui Daniel este de a-i comunica despre o restaurare a lui Israel dincolo de cea care avea să urmeze după captivitatea Babiloniană. Este demn de notat faptul că această ultimă restaurare a fost adusă la cunoștința lui Daniel în timp ce el se ruga fierbinte, mărturisind păcatele lui Israel și mijlocea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea și restaurarea lui Israel (Dan. 9: 1-23). Rugăciunea lui Daniel era oportună fiindcă Babilonul căzuse și puterea eliberatoare se afla în primul ei an de suveranitate (9: 1). Sosise vremea în care se aștepta ca restaurarea lui Israel să aibă loc. Aceasta, fără îndoială, era preocuparea imediată a lui Daniel, așa cum indică referirea lui la profeția lui Ieremia referitoare la cei șaptezeci de ani de pustiire (9: 2). Daniel a înțeles că acea restaurare avea să vină după robia Babiloniană însă Gabriel a venit la Daniel să-l ajute să înțeleagă că restaurarea ultimă, Mesianică, a lui Israel va avea loc după restaurarea limitată din viitorul imediat. Întoarcerea lui Israel în țara lui și reconstruirea Ierusalimului și a templului nu era restaurarea Mesianică. Va exista o altă perioadă de „pustiire” din care va rezulta ultima și durabila restaurare a lui Israel și a cetății sfinte.

Daniel ne spune că în timp ce el se ruga și mărturisea păcatele sale și ale poporului său și își prezenta cererea înaintea lui Dumnezeu pentru „muntele sfânt” (Ierusalim), a venit Gabriel și i-a luminat mintea cu privire la restaurarea mai măreață care avea să vină (9: 20-23).

„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9: 24: 27).

Perioada la care se referă cele șaptezeci de săptămâni a fost interpretată în diverse feluri. Keil a observat că, „Interpretările pot fi împărțite în trei clase principale: 1. Majoritatea părinților bisericii și vechii interpretatori ortodocși văd aici apariția lui Christos în trup, moartea Sa și distrugerea Ierusalimului de către Romani. 2. Majoritatea interpretatorilor moderni, de cealaltă parte, atribuie întreg pasajul vremi lui Antioh Epifan. 3. În fine, unii din părinții bisericii și câțiva teologi moderni au interpretat profeția în mod escatologic, ca pe un anunț al dezvoltării împărăției lui Dumnezeu începând cu sfârșitul exilului până la desăvârșirea ei prin a doua venire a lui Christos de la sfârșitul zilelor.”

Noi credem că perspectiva 1 și 3 sunt corecte în măsura în care Scriptura suportă teza conform căreia pustiirea finală a Ierusalimului pământesc a fost punctul focal al parousiei lui Christos de sfârșit de veac. Din această perspectivă sfârșitul deplin al istoriei răscumpărării lui Israel a fost atins în evenimentele parousiei lui Christos și distrugerea Ierusalimului în cadrul temporal al fiarei a patra din Daniel. Aceasta este în acord cu descrierea lui Daniel privitoare la viitorul lui Israel (care în mod clar se extinde dincolo de Rusalii însă nu dincolo de fiara a patra), și cu viitorismul post-Rusalii din Discursul lui Christos care pune în legătură venirea Lui și sfârșitul veacului cu distrugerea Ierusalimului pământesc.

Mai departe, noi susținem perspectiva conform căreia cele șaptezeci de săptămâni sunt luate ca 490 de zile fiecare reprezentând un an. Această perioadă de 490 de ani are un punct specific de începere („darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”), și un bine definit terminus (pustiirea completă a Ierusalimului pământesc). Există trei diviziuni distincte ale acestei perioade de timp, anume, „șapte săptămâni” (sau 49 de ani) în care are loc zidirea Ierusalimului, „șaizeci și două de săptămâni” (sau 434 de ani) care se extind până la stârpirea lui Mesia, sau răstignirea lui Christos, și „o săptămână” (sau șapte ani) care implică pustiirea completă a cetății sfinte.

Care a fost momentul începerii perioadei celor „șaptezeci de săptămâni”? Există cel puțin patru decrete înregistrate în Scriptură aparținând reîntoarcerii și restaurării lui Israel, (1) decretul lui Cirus de a reconstrui templul (2.Cronici 36: 22-23; Ezra 1: 1-4; 6: 1-5), care a fost dat în jurul anului 538 î.H.; (2) decretul lui Darius (520 î.H.) prin care a confirmat decretul lui Cirus, care pare să se fi pierdut sau să fi fost înlocuit (Ezra 6:6-12); (3) decretul lui Artaxerxes aproximativ în 458 î.H. (Ezra 7: 11-26); și (4) decretul lui Artaxerxes (445 î.H.), când Neemia a fost însărcinat să se întoarcă și să reconstruiască Ierusalimul (Neemia 2: 1-8).

Sir Anderson a susținut foarte puternic data de 445 î.H. pentru a ajunge la Răstignirea lui Christos șaizeci și nouă de săptămâni sau 483 de ani după ce lui Neemia i s-a dat permisiunea să se întoarcă și să reconstruiască Ierusalimul. Unii însă cred că decretul original al lui Cirus din 538 î.H. trebuie să aibă întâietate față de decretele ulterioare. Dar cine are dreptul să spună că implementările ulterioare ale decretului lui Cirus nu se pot califica ca punct de plecare a celor șaptezeci de săptămâni? Decretul lui Cirus poate să fi fost decisiv însă este limpede că „zidirea cetății” nu a fost realizată în 538 î.H., și mai mult, contribuția lui Neemia în zidirea cetății atârnă de acțiunea lui Artaxerxes. Aceasta este o dovadă puternică în favoarea datei de 445 î.H. care cel puțin a implementat sau a pus în mișcare ceea ce a fost decretat mai înainte de către Cirus.

Anderson a fost criticat pentru calculele lui oarecum complicate și migăloase, dar după cum a observat Dr. Walwoord, „În timp ce detaliile argumentelor lui Anderson pot fi dezbătute, plauzibilitatea unei interpretări literale care începe perioada în 445 î.H. și culminează cu puțin înainte de moartea lui Christos, face această perspectivă foarte atractivă.” Cel puțin nimeni nu a fost în stare să declare în mod dogmatic că calculele lui Anderson sunt imposibile.