Prezența lui Dumnezeu cap. VI

de Max R. King

În cel de al-6-lea capitol referitor la Prezența lui Dumnezeu, ne vom concentra asupra profetului vechi-testamentar, Ioel și vom analiza predicțiile lui Ioel referitoare la Ziua Domnului. Apoi vom lega Ioel de revărsarea escatologică a Duhului de la Rusalii. Construind pe diferența dintre legăminte, adică „de sus”/ „de jos” şi „ceresc/ firesc,” vom compara după aceea profeția lui Ioel cu Discursul Olivetic al lui Isus, Galateni 4 şi Apocalipsa, prin descrierea transformării Vechiului Ierusalim în Noul Ierusalim.

Este important să vedem în Scriptură corelarea dintre absența lui Christos şi prezența Duhului din perspectiva celei de a doua veniri a lui Christos (Io. 14: 1-3). Plecarea lui Christos din lumea Vechiului Legământ a fost făcută cu intenția de a deveni prezent a doua oară. Arătarea Lui a doua oară, totuşi, nu avea să aibă loc în lumea din care El a plecat, ci în lumea Lui („lumea de sus” Io. 8: 23).

Aşa cum s-a arătat în capitolele precedente, lumile contrastante sunt determinate de cele „două legăminte” (Gal. 4. 21-31). Termenii biblici, cum sunt „spiritual” sau duhovnicesc, (Rom. 15: 27; 1.Cor. 2: 9-11; 15: 46; 1.Pet. 2: 5), „de sus” (Io. 8: 23; Gal. 4: 26; Col. 3: 1-2), „ceresc” (Io. 3: 12; Efes. 1: 20; 2: 6; Evr. 8: 5; 11: 16; 12: 22) sau „în locurile cereşti” (Evr. 8: 1; 9: 23), sunt descriptivi pentru sfera Noului Legământ în care promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Avraam „în Christos” aveau să se împlinească. Din această perspectivă Isus a spus Iudeilor, „Eu sunt de sus” (Io. 8: 23). În aceiași ordine de idei Isus a vorbit de întoarcerea Sa acolo unde a fost mai înainte. „Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?... Duhul este acela care dă viaţă, carnea (sarka sistemul Vechiul Legământ), nu folosește la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă”. (Io. 6: 62-63). Aceste versete formează fondul cuvintelor lui Christos, „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 2-3).

Nu poți înțelege şi aprecia suficient cuvintele lui Christos despre „lumea de sus” sau „lumea de jos” fără a fi deplin conștient de faptul că moartea şi învierea lui Christos formează momentul hotărâtor (piatra de hotar) a celor două moduri de existență contrastante – carnea versus duhul. Deși transformarea de la „jos” la „sus” este înrădăcinată în aceste evenimente decisive, ea nu s-a realizat instantaneu. Descoperirea lui Christos în glorie (Luc. 17: 30; 1.Pet. 1: 13) şi descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8: 19; Col. 3: 3-4), urma să se realizeze în perioada de încheiere („zilele din urmă”) ale atunci existentului sistem (veac sau cosmos) al Vechiului Legământ. Acesta este cadrul biblic şi fundalul escatologic pentru legătura dintre absența lui Christos (El pregătind un loc) şi prezența Duhului (acesta descoperind lucrurile viitoare, Io. 16: 13), până când schimbarea veacurilor, determinate de cele două legăminte, avea să fie consumată, încheiată la AD. 70.

De la Rusalii la Ziua cea mare şi înfricoșată

Revărsarea Duhului din Fapte indică înspre faptul că schimbarea încheiată s-a făcut prin intermediul Crucii mai degrabă decât că s-a realizat la momentul Crucii. Ziua Cincizecimii a reprezentat un început, nu consumarea sau încheierea, a ceea ce a profețit Ioel referitor la coborârea Duhului. El a vorbit despre lucruri care aveau să aibă loc prin Duhul în „zilele din urmă” (Ioel 2: 28; Fapte 2: 17), o perioadă de timp escatologic care s-a extins până la „ziua Domnului aceea mare şi înfricoșată/strălucită” (Ioel 2: 31/ Fapte 2: 20).

Mai departe, profetul Ioel a văzut o lucrare a Duhului care avea să culmineze prin eliberarea şi mântuirea lui Israel (Ioel 2: 32). Dacă pierdem focalizarea din Ioel 2 şi 3 (şi din profeți în general) scăpăm scopul revărsării Duhului la Rusalii şi nu vedem direcția escatologică a lucrării Duhului de transformare privind „lucrurile viitoare” (Io. 16: 13; Evr. 10:1). Acest fapt, la rândul lui întunecă lumea biblică a celei de-a doua apariții a lui Christos. Este clar din profeția lui Ioel, din aplicarea ei de către Petru, şi din tot ceea ce a predicat Isus cu privire la venirea Duhului, că lucrarea lui specifică momentului respectiv (zilele din urmă), era să descopere şi să confirme prin semne şi minuni, viitorul iminent al lui Israel în termenii creației Noului Legământ desăvârșite în Christos. Viitorul lui Israel şi mântuirea nou-testamentară sunt inseparabile în lucrarea şi misiunea Duhului Sfânt. Spre exemplu ştim că Christos a venit să fie Mântuitorul lui Israel (Mat. 1: 21; Luc. 2: 11). El a afirmat că mântuirea vine de la Iudei (Io. 4: 22), şi că această mântuire va cuprinde după aceea „toate familiile pământului” (Gen. 12: 3; Gal. 3: 8, 14). Suntem conștienți că Christos, prin intermediul Crucii, a părăsit Israelul Vechiului Legământ (Io. 14: 1-3), şi s-a înălțat acolo unde era înainte (Io. 6: 62-63). Vedem că Duhul a fost revărsat la prima Cincizecime după învierea lui Christos (Fapte 2: 1...), că Duhul nu a putut veni până când Christos nu a fost înălțat la locul Lui de drept, la dreapta lui Dumnezeu în cerescul Munte al Sionului (Ps. 2: 6 cont; 110: 1; Evr. 12: 22).

Acești factori combinați formează scena pentru faza finală a lucrării lui Christos, prin Duhul revărsat, care avea să aducă „mângâierea lui Israel” (Luc. 2: 25), „mântuirea Ierusalimului” (v. 38) şi „ștergerea păcatelor” (Fapte 3: 19-21; Rom. 11: 26-27), la Parousia Lui de la sfârșitul veacului (Mat. 24: 1-3).

În acest scop a fost revărsat Duhul în „zilele din urmă” ale Israelului Vechiului Legământ. Misiunea lui specifică era să arate „lucrurile viitoare” (Evr. 10: 1) în „lumea viitoare” (Evr. 2: 5; 6: 5), lumea celei de a doua arătări a lui Christos „nu în vederea păcatului” (9: 28). În acest fel Christos a „dovedit credincioșia lui Dumnezeu, şi a întărit făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8) iar această mântuire „venită de la Iudei” a constituit singura Mântuire la care Neamurile au fost făcute părtașe (Rom. 15: 9, 27) şi „co-moştenitoare” (Efes. 3:6).

În fine, cei care susțin astăzi că ceea ce s-a întâmplat lui Israel în Ierusalim la A.D. 70, nu ar avea nici o semnificație pentru Neamurile din alte zone ale lumii, au o înțelegere limitată a istoriei mântuirii biblice care este purtată prin națiunea lui Israel până la împlinirea ei în Christos şi Noul Legământ. Cum să nu fi avut judecata şi destinul lui Israel vreo importanță şi interes pentru Neamuri? Ce ar fi avut Neamurile prin ele însele, separate de mântuirea lui Israel (Io. 4: 22 şi Rom. 11)? La ce ar fi fost ele făcute „împreună moştenitoare” dacă Dumnezeu nu ar fi întărit făgăduinţele date lui Israel prin Christos şi Duhul Sfânt (Efes. 2: 11-18)? Invocarea acestui argument a „non-interesului şi non-importanței pentru Neamuri” este o încercare de a întuneca atotcuprinzătoarea semnificație a venirii lui Christos la căderea Ierusalimului.

Ziua Mântuirii lui Israel

Ne îndreptăm acum atenția asupra lucrurilor privitoare la Israelul lui Dumnezeu pe care Ioel le-a văzut în legătură cu „ziua Domnului cea mare şi înfricoșată” şi cu împlinirea lor clară prin Christos şi lucrarea Duhului, la „împlinirea vremii” (Mc. 1: 15; Gal. 4:4; Efes. 1:10; Luc. 21: 22). În ziua aceea „soarele se va preface în întunerec, şi luna în sânge” (Ioel 2: 31; 3: 15). În ziua aceea Dumnezeu va strânge toate neamurile în valea lui Iosafat şi se va „judeca cu ele” „...pentru poporul Meu, pentru Israel, moștenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri” (Ioel 3: 1-2). În ziua aceea „Domnul răcnește din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel.” În ziua ceea „Ierusalimul însă va fi sfânt, şi nu vor mai trece străinii prin el. (Ioel 3: 17, Apoc. 21: 17, 22: 3). În ziua aceea „va picura must din munți,” şi „Un izvor va ieși de asemenea din Casa Domnului” (Ioel 3:18). În ziua aceea „Iuda va fi veșnic locuit, şi Ierusalimul din neam în neam .... dar Domnul va locui în Sion.” (Ioel 3: 20-21, accentuarea mea).

Glorioasa împlinire a lui Israel pe care a văzut-o Ioel, se îmbină perfect cu schema viitorului lui Israel aşa cum a fost prezentată de Christos în Discursul Său Olivetic. (Mat. 24-25). Ioel 2-3 şi Mat. 24-25 merg mână în mână. Acest lucru ar putea suna pentru unii contradictoriu deoarece Ioel vorbeşte despre izbăvirea Ierusalimului în timp ce Isus vorbeşte de distrugerea Ierusalimului. Cum pot două puncte de vedere, privitoare la destinul Ierusalimului, aparent opuse, să fie legate în acelaşi cadru temporal? Cum poate Ierusalimul să fie distrus şi în acelaşi timp să fie curăți, sfințit – în aceiași „ziua aceea mare şi înfricoșată”?

Acest scenariu complementar al vremii sfârșitului, referitor la destinul lui Israel, străbate atât profeția Vechiului Testament cât şi împlinirea din Noul Testament. El se leagă de ceea ce s-a spus până aici referitor la cele „două lumi” sau „moduri de existență” aşa cum sunt ele determinate de cele două Legăminte, pentru care Crucea este punctul pivotant. Diferența fundamentală dintre Ioel şi Christos este, că Ioel focalizează asupra Ierusalimului lumii de sus, în timp ce Isus se concentrează (cel puțin în exterior) asupra Ierusalimului pământesc al lumii de jos.

Lăsând Mat. 24-25 şi Ierusalimul pământesc pentru moment, să privim la profeția lui Ioel prin prizma a ceea ce este descoperit prin Duhul în Noul Testament în legătură cu venirea Noului, Cerescului Ierusalim. În primul rând, este clar din învățăturile lui Pavel că în vremea lui existau două Ierusalim-uri antitetice (Gal. 4: 22-31). El a ilustrat acest fapt prin cei doi fii ai lui Avraam: „unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înțeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naște pentru robie şi este Agar, - căci Agar este muntele Sinai din Arabia; - şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră” (vv. 22-26).

Ținta lui Pavel în Galateni 4, nu a fost să declare coexistența celor două Ierusalim-uri ca un aranjament permanent pentru viitoarea Nouă Eră. El știa că Ierusalimul de la Muntele Sinai, care era în robie cu copiii lui, era destinat să fie înlăturat la sfârșitul veacului Vechiului Legământ, aşa cum Isus în prealabil şi-a învățat ucenicii (Mat. 24: 13). Totuşi, Ierusalimul care avea să rămână, cel care nu putea fi clătinat (Evr. 12: 27), în mod clar este identificat cu Noul Legământ, a cărui simbol era Sarah, femeia slobodă (Gal. 4: 24).

Autorul Epistolei către Evrei a scris despre acest Ierusalim: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întunerec, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: ,,Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliștea aceea era aşa de înfricoșătoare încât Moise a zis: ,,Sunt îngrozit şi tremur!”). Ci v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuți, cari sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârșiți, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel (Evr. 12: 18-24).

Două lucruri se evidențiază în acest pasaj:

1.) Există o corelare între „lucrurile de sus” sau „în locurile cereşti” şi creația (făptura) Noului Legământ. Despre Noul Ierusalim se spune că este „de sus” (Gal. 4: 24). Lucrurile, cortului lui Moise se spune că erau copii sau tipare (chipul şi umbra) ale „lucrurilor cereşti” (Evr. 8: 5; 9: 23). Christos a spus că El este „de sus” (Io. 8: 23). Urmează că, tot ceea ce era Christos pentru Israelul Vechiului Legământ în calitate de „sămânţa promisă” avea să se împlinească în „lumea de sus” (sau „în locurile cereşti”) iar toate acestea indicau spre status-quo-ul Noului Legământ care a înlăturat economia Vechiului Legământ. Această nouă ordine în Christos era obiectul credinței lui Avraam când „aștepta cetatea care are temelii tari, al cărei meșter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11: 10). De asemenea, „patria mai bună” pe care el o dorea, aparține acestui cadru format de cele două legăminte, şi face parte din categoria noilor lucruri (v. 16).

2.) Nu există loc să intercalezi o eră (adică, o Eră a bisericii, sau Eră Creștină) între distrugerea Ierusalimului pământesc şi sosirea Ierusalimului Ceresc. Nu poate fi plasată o eră intermediară între cele două legăminte din Galateni 4.

Mai mult, nu găsim nici o perioadă intermediară în Evrei 12; vechea ordine mozaică este clătinată şi înlăturată astfel ca „lucrurile cereşti” din noua creație a Noului Legământ să „rămână” (v. 27). Clătinarea cerului şi pământului din Evrei 12 (vezi Ioel 2: 30-31; Hagai 2: 6), s-a referit la iminenta distrugere a Ierusalimului – „ziua Domnului cea mare şi înfricoșată” (Ioel 2: 31; Fapte 2: 20; Evr. 9: 28; 10: 25, 37). Duhul Sfânt a fost revărsat în „zilele din urmă” pentru a realiza tranziția de la un veac la altul (de la „lumea de jos” la „lumea de sus” prin puterea transformatoare a Crucii. El nu a fost trimis să conducă şi să răspundă de un veac intermediar prelungit care să umple timpul până la sosirea lui Christos. Lumea arătării şi manifestării lui Christos (a doua venire) urmează imediat, fără întârziere după trecerea (înlăturarea) ordinii Mozaice. Cuvintele, „ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evr. 8: 13) au fost imboldul (impulsul) pentru așteptarea şi anticiparea crescândă a celei de a doua veniri a lui Christos, în scrisoarea către Evrei, şi prin urmare, nevoia de a intra cu îndrăzneală în Locul Preasfânt (Evr. 10: 19, Biblia, Traducere Literală Nouă, București, 2001, vezi şi alte traduceri).

Acum haideți să privim corelarea dintre mântuirea/judecata Ierusalimului din Ioel 3: 14-21 şi a Noul Ierusalim descoperit prin Duhul în Apocalipsa 21-22. Țineți minte că Ioan scrie despre „Descoperirea lui Isus Christos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând.” Cuvintele „în curând” în Apocalipsa, indică apropiata venire/arătare a lui Christos, şi prin urmare şi înspre încheierea misiunii de descoperire a Duhului care a avut loc în perioada dintre absența şi arătarea (venirea) lui Christos.

Christos şi-a asigurat ucenicii, „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 18). El avea să revină, dar este important să vedem transformarea care a fost realizată prin Duhul pentru a doua prezență (sau arătare) a lui Christos. Christos este absent în ce privește lumea de jos (cosmosul Vechiului Legământ), dar devine prezent în ce privește lumea de sus (statutul/condiția Noului Legământ). A interpreta afirmația lui Christos, „Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 3) şi a o face să însemne că El se va întoarce a doua oară în lumea de unde a plecat este greșit. Din momentul plecării Lui (înălțării), Christos a fost în lumea Lui, lumea de sus. Tot ceea ce a descoperit Duhul aparținea/aparține acelei lumi cereşti. Christos a spus că Duhul „va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi vouă” (Io. 16: 14-15). De aceea, a veni din nou, nu a însemnat că Christos avea să părăsească aceea lume de sus şi să se întoarcă în lumea de jos, ci mai degrabă că El va fi descoperit şi manifestat în acea lume nouă, spirituală – Creația încheiată, desăvârșită a Noului Legământ – unde ucenicii Lui vor fi adunați laolaltă cu El. (Io. 14: 3; Mat. 24: 31; 2.Tes. 2: 1).

În acelaşi fel, Pavel a scris, „Când Se va arăta Christos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Col. 3: 4). Şi din nou, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviți (participăm la slava Lui) împreună cu El. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom. 8: 17-18). Referirea se face la slava lui Christos aşa cum se raportează ea la lucrurile Sale din lumea Sa, descoperite prin Duhul. În acest fel, „Duhul,” a zis Isus, „Mă va proslăvi” (Io. 16: 14).

Prin urmare, vorbind despre slava sau gloria care avea să urmeze suferințelor lui Christos, (1.Pet. 1: 11), profeții Vechiului Testament s-au referit la lucrurile viitoare ale veacului Noului Legământ – „veacul viitor” (în Evangheliile sinoptice) şi „lumea de sus” (în Evanghelia lui Ioan). Deși expresia este diferită, semnificația este aceiași. „Veacul viitor” sau „lumea de sus” pur şi simplu desemnează sfera celei de a Doua Veniri a lui Christos în slavă aşa cum a fost descoperită prin Duhul Sfânt în „zilele din urmă” ale acelui vechi eon sau veac.

Din perspectiva slavei şi importanței Ierusalimului pământesc din cosmosul Vechiului Legământ, nu este surprinzător faptul să găsim un accent extrem –atât în profeția Vechiului Testament cât şi în împlinirea din Noul Testament – pe slava sau gloria Noului Ierusalim în Noua Lume a celei de a doua veniri (apariții) a lui Christos. Acest lucru este vizibil în profeția lui Ioel. El vede o vreme când, „Soarele şi luna se întunecă, şi stelele își pierd strălucirea. Domnul răcnește din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi ști că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuiește în Sion, muntele Meu cel sfânt. Ierusalimul însă va fi sfânt, şi nu vor mai trece străinii prin el” (Ioel 3: 15-17). „Afară (din cetate) sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, şi oricine iubește minciuna şi trăiește în minciună!” (Apoc. 22: 15, vezi şi v. 8). În ziua aceea, Ioel prevede că „Un izvor va ieși de asemenea din Casa Domnului” (v. 18), şi „Iuda va fi veșnic locuit, şi Ierusalimul din neam în neam” (v. 20). Mai departe el vede răzbunarea sângelui martirilor” pentru că „Domnul va locui în Sion” (v. 21).

Există o corelare clară şi remarcabilă între Ierusalimul văzut de Ioel în legătură cu „ziua Domnului cea mare şi înfricoșată” şi Noul / Cerescul Ierusalim pe care Duhul Sfânt îl descoperă prin Ioan în legătură cu „Descoperirea lui Christos.” Ioan vede acelaşi „Ierusalim sfânt” pe care l-a văzut Ioel, „cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apoc. 21: 10). La fel el vede un Ierusalim fără „străini.” „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (Apoc. 21: 27).

La fel ca şi Ioel, Ioan vede „un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 21: 1), o cetate trainică în care este întemeiată pentru totdeauna „în vecii vecilor” împărăția lui Dumnezeu (Apoc. 22: 5), şi cetatea şi locaşul „celor care au fost junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (Apoc. 6: 9), a căror sânge nevinovat a fost răzbunat la căderea Babilonului (Apoc. 18: 20, 24).

Îndrăznim să afirmăm că Ierusalimul văzut de Ioel corespunde Ierusalimului ceresc / spiritual al Noului Legământ, cetatea „lumii de sus” în care au fost descoperite „lucrurile lui Christos” de către Duhul Sfânt în „zilele din urmă” ale Israelului Vechiului Legământ.

În partea a 7-a vom arăta că distrugerea Ierusalimului pământesc este cadrul biblic pentru lucrarea încheiată a Duhului Sfânt – venirea a ceea ce este desăvârșit – ( 1.Cor. 13: 10), care cuprinde venirea Noului Ierusalim, lumea de sus şi a doua şi veșnica prezență a lui Christos (Apoc. 21-22).