PREZENTA LUI DUMNEZEU 7


Prezenţa lui Dumnezeu 7

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Acest articol încheie tema triplă a plecării, absenţei şi întoarcerii lui Christos, care a început în articolul 3. Max prezintă a doua venire a lui Christos vis-á-vis de fundalul ei vechi-testamental. Apoi el scoate în evidenţă inconsistenţe semnificative a poziţiei Premileniste şi respectiv Amileniste. A doua jumătate a articolului se adresează lucrării transformatoare (pe fondul legămintelor) a Duhului Sfânt aşa cum se raportează ea la Parousia lui Christos la AD 70. În general este recunoscut faptul că misiunea istoriei răscumpărătoare (aducerea umanităţii la desăvârşita domnie de pace şi neprihănire a lui Dumnezeu) este încheiată la a „Doua Venire” a lui Christos. Datorită importanţei subiectului şi datorită multitudinii de perspective concurente (contradictori) legate de acest subiect, există o nevoie urgentă de a refocaliza cu o concentrare intensificată, volumul de informaţii din Scriptură care au legătură directă (sau indirectă) cu a doua Apariţie a lui Christos.

Din această perspectivă există două domenii fundamentale de studiu, dar adesea neglijate, care sunt indispensabile pentru o prezentare cuprinzătoare, inteligentă a acestui extraordinar eveniment istorico-răscumpărător: Fundalul Vechiului Testament şi lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt.

1. Fundalul Vechiului Testament

Orice abordare a celei de a doua veniri a lui Christos care nu ia în considerare promisiunile lui Dumnezeu făcute Israelului Vechiului Legământ va înţelege greşit sau deloc scopul şi sfera răscumpărării umane. Nu există nici o singură învăţătură în Noul Testament legată de Christos şi Parousia Lui, care să nu fie înrădăcinată în Vechiul Testament şi în deplasarea acestuia înspre viitorul promis al lui Israel. Escatologia, în scrierile Noului Testament, nu este altceva decât, preluarea promisiunilor Vechiului Testament de către Christos la „împlinirea vremii” şi împlinirea lor în Noul Legământ pe care Dumnezeu a promis că-l va face „cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” (Ier. 31: 31-34; Evr. 8: 6-13). Christos Şi-a îndemnat compatrioţii să-şi cerceteze Scripturile pentrucă ele mărturisesc despre El (Io. 5: 39). El nu a pretins altă identitate, misiune sau slujbă de profet, preot sau împărat, decât cea despre care au vorbit Moise şi profeţii (Luc. 24: 27, 44; Fpt. 10: 36-43). Pavel în repetate rânduri a vorbit despre Christos ca „nădejdea lui Israel” (Fpt. 23: 6; 24: 15; 26: 6; 28: 20). Înaintea lui Agripa el şi-a afirmat adeziunea strictă la „făgăduinţa a cărei împlinire o aşteaptă cele douăspre-zece seminţii ale noastre” (Fpt. 26: 6-7). El a afirmat că propovăduindu-l pe Christos „am mărturisit ... fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fpt. 26: 22). Iar în Romani când vorbeşte de chemarea sa, el continuă această idee: „Pavel, ... chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi, şi care ... priveşte pe Fiul Său, Isus Christos, Domnul nostru” (Rom. 1: 1-2). În plus, Pavel a ştiut că conducătorii Iudei au respins pe Christos din cauza că ei „nu au cunoscut cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare Sabat” (Fpt. 13: 27).

Nu este necesar să zăbovim la acest punct deoarece doctrina venirii lui Mesia de a răscumpăra pe poporul Legământului (Israel) străbate Vechiul Testament. Deasemenea, misiunea lui Christos de a fi „ în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” este centrală în Noul Testament, (Rom. 15: 8). Totuşi, ceea ce s-a trecut cu vederea, este inseparabila legătură dintre a „Doua Apariţie” a lui Christos şi „întărirea făgăduinţelor” date de Dumnezeu lui Israel, care la rândul ei înseamnă mântuire pentru Neamuri – şi ocazia „ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui” (Rom. 15: 9). Acest lucru oglindeşte ceea ce Isus a spus femeii samaritence la fântâna lui Iacob, „Mântuirea vine da la Iudei” (Io. 4: 22). Dar, când şi cum vine această mântuire?

Îndrăznim să afirmăm că nu există nici un aspect al mântuirii evanghelice care să nu aibă legătură cu împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel, iar aceea împlinire totală a fost realizată în Noul Legământ promis lui Israel, în cadrul Parousiei lui Christos. Din această perspectivă biblică, ultimii 2000 de ani nu sunt în nici un caz o perioadă intermediară între Cruce şi a doua „Apariţie a lui Christos.” Dacă ar fi fost, atunci ea este complet lipsită sau golită de „mântuirea” care vine de la Iudei, singura mântuire pentru care Isus este „autorul” (urzitorul) şi desăvârşirea” (Fpt. 4: 12; Evr. 5: 8-9; 12: 2). Percepând ultimele două milenii ca o Eră a bisericii separată şi completă, care este plasată între încheierea veacului Iudaic şi Parousia lui Christos, este greşala fundamentală în escatologia dualistă a premilenismului şi amilenismului.

Poziţia amilenistă susţine o schimbare realizată complet în cadrul perioadei Cruce - Rusalii referitoare la împlinirea promisiunilor nou-testamantale pentru Israel. Ei văd împărăţia, biserica sau Creştinismul (veacul viitor) sosite deplin în momentul în care a fost revărsat Duhul la Rusalii. Aceasta este o poziţie escatologică, „deja în trecut,” prematură. Ea redefineşte lucrarea Duhului ca făcând „lucrurile viitoare,” să fie lucrurile care încheie mântuirea personală la presupusul sfârşit al „Erei Creştine.” În consecinţă cei 2000 de ani care au trecut de la Rusalii sunt percepuţi ca fiind „zilele din urmă” când avea să fie revărsat Duhul (Ioel 2; Fpt. 2). Mulţi însă, din cei care susţin acest punct de vedere, cred că lucrarea de descoperire a Duhului a fost încheiată în perioada apostolică. Acest fapt a dat naştere la dezbateri fără sfârşit privind lucrarea şi darurile Duhului de atunci încoace – fără să mai menţionăm problemele şi întrebările legate de aşteptarea iminentă a „lucrurilor viitoare” intreţinută de biserica primului secol pentru care Duhul a fost învăţător şi garanţie (arvună). Slăbiciunea fundamentală a amilenismului este incapacitatea de a explica numeroase pasaje post-Rusalii care, în mod specific se referă la iminenta izbăvire, restaurare sau mântuire, (care nu doar vine de la Israel /Iudei ci este pentru Israel), care au legătură cu „desăvârşirea” (Ef. 4: 12) „rămăşiţei alese” şi sfinţirea „celor dintâi roade” (Rom. 11: 16; în Rom. 11: 7. ( Rămăşiţa a primit - atunci în vremea lui Pavel, - ceea ce a căutat Israel în zadar). Observaţi deasemenea primirea mântuirii prevestită de profeţii lui Israel, la „descoperirea lui Christos” (1.Pet. 1: 5-13). Când Petru a scris aceasta, „sfârşitul tuturor lucrurilor” era „aproape” (4: 7, 18).

În contrast, poziţia premilenistă susţine o amânare a promisului viitor a lui Israel, echivalând revărsarea Duhului Sfânt cu începutul unei ere intermediare a bisericii (care încă se prelungeşte), de binecuvântări pentru Neamuri. Pentru ei, „lucrurile viitoare” din „ziua Domnului cea mare şi înfricoşată” se referă la o restaurare naţională a lui Israel pentru o mie de ani, după tiparele Vechiului Testament. Aceasta înseamnă, contrar la tot ceea ce ne învaţă Noul Testament despre înălţarea lui Christos în lumea Lui de sus, că El trebuie să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru ca să „dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor lui Israel” (Rom. 15: 8). În orice caz, acest lucru contrazice noua înţelegere a lui Pavel cu privire la Christos, când din perspectiva Crucii el a scris, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5:16). Pavel pur şi simplu spune că noi nu mai aşteptăm împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu în lumea Israelului după trup (carne).

Mai de grabă, din perspectiva plecării lui Christos din acel domeniu pământesc (firesc, carnal, care nu putea da viaţa, Gal. 3: 18-21), noua înţelegere a lui Pavel, în legătură cu Christos vis-á-vis de viitorul mesianic al lui Israel, era înrădăcinată în sfera cerească spirituală (lumea de sus, cosmosul Noului Legământ) unde S-a înălţat Christos şi de unde El avea, în curând, să fie descoperit în slavă. În aceiaşi ordine de idei vezi Fil. 3: 1 şi cont; Col. 3: 14; Evr. 12: 22-24).

Premilenismul în mod corect leagă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Israel, cu a doua Venire a lui Christos. Premileniştii văd corect că restaurarea lui Israel vine după Rusalii (Rom. 9-11). Ei ştiu că „rămăşiţa” din Rom. 11: 5-7 (primele roade ale Evangheliei) nu este „tot Israelul” care va fi salvat la venirea lui Christos din Sion (Rom. 11: 26-27) după intrarea numărului deplin al neamurilor (v. 25). Fiindcă veni vorba, „rămăşiţa” din v. 5-7 nu este echivalată cu „vrăşmaşii Evangheliei” care (deşi sunt vrăşmaşi) „sunt iubiţi din pricina părinţilor lor,” şi deci obiectul milei lui Dumnezeu, pentru ca prin îndurarea arătată neamurilor să capete şi ei îndurare „fiindcă lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Rom. 11: 28-32).

Slăbiciunea premilenismului este greşala de a nu vedea perioada, deşi dincolo de Rusalii, limitată, de co-existenţa Israelului Vechiului Legământ cu biserica celor dintâi roade. Această co-existenţă nu se extinde pe o perioadă nedeterminată cunoscută sub numele de „Era Bisericii” la sfârşitul căreia, aşa se presupune, biserica va fi tăiată din trunchiul măslinului lui Israel pentru ca să fie altoit Israel conform statutului lor de odinioară sub Lege. Timpul co-existenţei lor, este „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ, cei 40 de ani de la Cruce la Căderea Ierusalimului. Mai mult, dintr-o perspectivă a primului secol privind zilele din urmă, reversul dezvoltării bisericii celor dintâi roade este slăbirea Israelului Vechiului Legământ. La capătul perioadei de 40 de ani se află plenitudinea, primirea sau învierea lui Israel, fapt care se armonizează cu actul desăvârşiri „celor dintâi roade” care au ajuns să fie asemenea chipului lui Christos (Rom. 8: 18-29; 11: 12, 15; 2.Cor. 3: 7-18). Acesta este viitorul glorios al lui Israel şi al Ierusalimului pe care le-a văzut profetul Ioel (Ioel 3: 16-21), anticipat de apostolul Pavel (Rom. 11: 25-27), şi dezvoltat şi lămurit de către Ioan în contextul descoperirii iminente a lui Christos (Apo. 1: 1-3; 22:6-21). Aceasta ne duce la cea de-a doua sferă crucială a studiului care ne furnizează o abundenţă de informaţie referitoare la Când-ul şi Cum-ul Parousiei lui Christos, şi prin urmare referitoare şi la mântuirea finală a lui Israel prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate fără deosebire (Gal. 3: 8, 26-29).

Lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt

Scopul nostru aici şi în articolele care urmează este să ne concentrăm asupra perioadei de timp dintre plecarea lui Christos şi a doua Sa Apariţie, din perspectiva lucrării escatologice transformatoare a Duhului Sfânt. Prin „transformare” noi înţelegem schimbarea de la o stare de existenţă la alta prin schimbarea legămintelor. Puţin teologi au abordat studiul Duhului Sfânt din acest punct de vedere. Acest fapt este răspunzător pentru extinderea tradiţională a „zilelor din urmă” şi a darurilor miraculoase ale Duhului, dincolo de sfârşitul veacului Vechiului Legământ, atât de clar afirmat. (vezi Mat. 24: 1-3; 1Cor. 13: 8-10). Christos şi Parousia Lui, nu Duhul Sfânt, sunt focalizarea şi scopul lucrării Duhului. Isus a spus despre Duhul, „El va mărturisi despre Mine” (Io. 15: 26). Acest lucru este important! Venirea Duhului în absenţa lui Christos (după plecarea Sa din lumea de jos), nu a reprezentat începutul unei lucrări paralele sau diferite de lucrarea lui Christos în legătură cu pregătirea unui loc pentru ucenicii Lui (Io. 14: 1-3). Fiecare faţetă a lucrării Duhului s-a concentrat asupra a ceea ce Christos a făcut prin Duhul în timpul celui de-l „doilea stadiu” al misiunii Sale. Diferenţa fundamantală dintre lucrarea lui Christos începută în sfera pământească şi cea încheiată în sau prin Duhul, a fost noua Sa poziţie în lumea de sus (sferea sprituală a „legământului mai bun”). Acest lucru implică necesitatea plecării lui Christos din lumea de jos pentru ca Duhul să poată veni (Io. 16: 7). Până ce Christos nu a ajuns acolo unde avea să fie descoperit, Duhul nu a putut începe lucrarea de glorificare a lui Christos prin descoperirea „lucrurilor viitoare” despre care Isus a afirmat că sunt ale Lui. (Io. 16: 13-15). Duhul Sfânt, prin urmare, a fost christo-centric în tot ceea ce a fost trimis să facă în „zilele din urmă.” Acest aspect este discutat pe larg în mod clar în contextul promiterii Duhului din Fpt. 1 şi în legătură cu activitatea Duhului din Fpt. 2. Acest tipar dublu (promisiune şi activitate) se dovedeşte real de-a lungul Noului Testament.

Mai întâi, să privim la christo-centricitatea promisiunii Duhului aşa cum este ea înregistrată în Fpt. 1: 4-8. În v. 8 Isus a spus ucenicilor Săi, „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Christos, nu Duhul este obiectul „mărturisirii” apostolilor. Funcţia centrală a „puterii” primite de la Duhul (aşa cum poate fi ea văzută în 1.Cor. 2: 9-16) era să-i facă capabili pe apostoli să cunoască, şi prin urmare să predice despre „lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (v.12). Isus a zis, „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că (Duhul) va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Duhul avea să-i înveţe toate lucrurile şi să-i călăuzească în tot adevărul (Io. 14: 26; 16: 12-13). Pavel a scris în legătură cu „taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celălalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Christos, prin Duhul” (Ef. 3: 4-5). Aşadar, promisiunea şi puterea Duhului este în primul şi-n primul rând christo-centrică slujind la descoperirea lumii Sale (lumea de sus) în care avea să se manifeste a doua Sa Apariţie, când lucrarea revelatoare a Duhului (lucrarea de mărturisire a apostolilor) se va fi încheiat. Inerent, în puterea de a descoperi adevărul (adică de a mărturisi pentru Christos), era puterea de a autentifica cuvântul „prin semnele, cari-l însoţeau” (Evr. 2: 4; Mc. 16: 17-20). Afirmaţia lui Marcu, „Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, cari-l însoţeau” (v.20), arată că lucrarea Duhului era lucrarea lui Christos. Duhul este Duhul lui Christos (Rom. 8: 9).

Trebuie subliniat, totuşi, că afirmaţia lui Marcu referitoare la Christos lucrând „împreună cu ei” (apostolii Săi) prin Duhul nu era împlinirea „veniri Sale din nou” (Parousia sau sosirea). Era mijlocul spre această ţintă a istoriei răscumpărătoare. Parousia lui Christos avea să vină prin mărturisirea călăuzită de Duhul a apostolilor. Acesta este obiectivul afirmaţiei lui Christos, „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 18). Afirmaţia este o paralelă a promisiunii Sale, „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 3).

În al doilea rând, christo-centricitatea activităţii (sau lucrării) Duhului este prezentată în Fpt. 2. Capitolul se deschide cu revărsarea Duhului de la Rusalii, dar pe măsură ce se derulează evenimentele devine evident că semnificaţia Rusalilor este dată nu de venirea Duhului sau de viaţa interioară a ucenicilor care l-au primit, ci de Isus cel crucificat, înviat şi înălţat pe care Dumnezeu l-a făcut „Domn şi Christos” (Fpt. 2: 36). Ceea ce a avut loc în legătură cu revărsarea Duhului (aşa cum este înregistrat în v. 1-21), este temelia pentru ceea ce urmează în v. 22-47; anume, predicarea lui Isus, ca fiind Christosul Israelului Vechiului Legământ. Apostolii L-au predicat pe Christos nu pe Duhul Sfânt. Ei atrăgeau atenţia asupra lui Christos şi a lucrării Sale mântuitoare nu asupra unei presupuse „a doua binecuvântare” a Duhului suplimentară sau independentă de Christos. În fiecare caz acel „mai mult” era centrat în Christos. De-a lungul cărţilor Faptele Apostolilor şi a Epistolelor, predicarea apostolilor consta în mărturisirea lui Christos şi a lucrării Sale până când totul s-a încheiat la venirea „zilei Domnului celei mari şi înfricoşate” (Fpt. 2: 20-21; 3: 10-21). În acest scop a fost revărsat Duhul în „zilele din urmă.”

Acest scop escatologic al lucrării Duhului christo-centric, aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă darul, promisiunea şi garanţia (arvuna) Duhului (Fpt. 2: 38-39; Gal. 3: 14; Ef. 1: 14), cât şi a întregului cadru al lucrării transformatoare a Duhului (2.Cor. 3: 7-18). Acestea şi alte aspecte ale funcţiei escatologice a Duhului în perioada de tranziţie (zilele din urmă, perioada de încheiere a veacului Vechiului Legământ, perioada absenţei lui Christos), va fi luată în considerare în detaliu în partea a opta a acestei serii.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!