PREZENTA LUI DUMNEZEU 4


Prezenţa lui Dumnezeu 4

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Cartea Apocalipsa este uneori considerată piatra de căpătâi a profeţiei biblice. Este evident în cap. 21-22 că ţinta scopului răscumpărător al lui Dumnezeu în Christos este atinsă în reabilitarea, readucerea umaniţii în prezenţa lui Dumnezeu (22: 1-5). Dar întrebarea este, Când?

Scopul acestor serii de articole este să identificăm cadrul biblic pentru venirea Cerului şi Pământului Nou, Noul Ierusalim şi Cortul lui Dumnezeu din Apo. 21: 1-3. În lumina promisiunii Vechiului Testament şi a împlinirii din Noul Testament, există o dovadă sigură că Ioan (scriind despre lucrurile cari erau „aproape” şi care trebuiau să aibă loc „în curând,” Apo. 1: 1-3; 22: 6-10), descria venirea creaţiei Noului Legământ şi deplina manifestare a ei pe fondul trecerii ordinii Vechiului Legământ (Mat. 24; Evr. 8: 13; 12: 18-29).

În momentul de faţă examinăm cadrul biblic pentru plecarea, absenţa şi a doua prezenţă (Parousia) a lui Christos aşa cum este prezentată de către Io. 14: 1-3. Aceste trei etape ale misiunii lui Christos care au schimbat lumea (schimbarea veacurilor, transformarea legămintelor) formează cadrul pentru consumarea şi restaurarea arătată lui Ioan în Apo. 21-22.

În ajunul trădării Sale, Isus a spus ucenicilor, „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”Împlinirea acestei promisiuni îi este arătată lui Ioan de către unul din cei şapte îngeri în contextul venirii Noului Ierusalim. (Ap. 21: 9-11). Prin urmare, Isus le spunea ucenicilor în Io. 14 că ei nu vor fi adunaţi la sine în Vechiul (pământescul) Ierusalim ci în Noul Ierusalim unde „scaunul de domnie a lui Dumnezeu şi al Mielului” vor fi aşezate „pe vecie” şi unde robii lui Dumnezeu „vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apo. 22: 1-5). Din perspectiva promisiunii lui Christos făcute lui Ioan, aşa cum este ea înregistrată în Io. 21: 20-23, ,,Dacă vreau ca el (Ioan) să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie (Petru)?” – nu este surprinzător faptul că îngerul lui Dumnezeu îi arăta lui Ioan „lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apo. 22: 6) îndemnându-l ,,Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape!” (v.10). Observaţi de asemenea că îngerul a spus „carte” nu câteva versete selectate din ea. Vremea era aproape pentru împlinirea a tot ce a fost scris în carte referitor la „descoperirea lui Isus Christos.” Prin urmare, Ioan era îndemnat să scrie despre iminenta venire a lui Christos şi strângerea laolaltă a ucenicilor la El. „Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimes pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, cari au să se întâmple în curând .... Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!”(Apo. 22: 6, 12, 14). Este limpede că prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Christos este realizată în Noul Ierusalim şi că lui Ioan i s-a arătat sosirea lui deplină pe fundalul „cădeii Babilonului,” Ierusalimul pământesc, „unde a fost răstignit Domnul lor” (Apo. 11: 8).

În legătură cu plecarea lui Christos din Io. 14, am demonstrat în partea a treia a acestei serii că lumea din care a plecat Christos (prin intermediul Crucii) corespunde cu creaţia reprezentată de Muntele Sinai. Christos a intrat în această lume temporală, specifică şi determinată de legământ prin naşterea Sa din „seminţia lui David” (Rom. 1: 3). Aceasta înseamnă (aşa cum indică expresia „în ce priveşte trupul”), că El a fost născut „sub lege” (Gal. 4: 4) şi prin urmare „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evr. 2: 17). O greşală exegetică comună, referitoare la Io. 14: 1-3 face pământul fizic (planeta), punctul focal al plecării lui Christos şi prin urmare, lumea care trece la venirea Cerului şi Pământului Nou pe care Dumnezeu le-a promis lui Israel (Is. 65: 17-19; 66: 22). Aceasta este o mare deviere de la lumiile contrastante ale legămintelor istoriei răscumpărătoare biblice, pentru care Crucea este punctul pivotal. Christos nu a murit ca să pună capăt planetei pământ şi în felul acesta să „şteargă păcatul” (Evr. 9: 26). Plecarea Lui nu a avut ca scop pregătirea unei planete fizice care va lua locul acestui pământ. Fără nici o excepţie, fiecare pasaj din Noul Testament care vorbeşte de „sfârşit” are de-a face cu trecerea ordinii Vechiului Legământ pentru a face loc Noului Legământ. Aceasta este singura aplicaţie „schimbătoare de lumi” făcută de Crucea lui Christos, iar referirea la ea se găseşte din belsug în scrierile apostolice. Verifică singur! Rezultatele vor fi iluminante. Nu există nici cea mai mică dovadă în favoarea unui plan dualistic de „sfârşit al veacului” în învăţătura lui Christos şi a ucenicilor Săi. Dimpotrivă, intrarea lui Christos în lumea Israelului Vechiului Legământ, lucrarea personală, moartea Sa, plecarea, absenţa şi a doua „apariţie” constituie un singur eschaton schimbător al veacurilor, indivizibil, prin care toate lucrurile au fost unite şi desăvârşite în El (Rom. 10: 4; Mat. 5: 17-18; Ef. 1: 10).

Se pare că greşala interpretatorilor de a vedea extensia veacului Vechiului Legământ şi consumarea lui aproximativ 40 de ani după Cruce, a dus la apariţia dihotomizării singurei „vremi a sfârşitului” din Evanghelii. Nu doar că acest fapt contrazice numeroasele afirmaţii din N.T. privitoare la „apropierea vremii sfârşitului,” dar întrerupe progresia armonioasă şi sistematică a ordini răscumpărătoare a lui Dumnezeu de la început până la încheierea ei. Confuzia şi dezordinea care există astăzi în interpretarea pasajelor privitoare la vremea sfârşitului se aseamănă cu ceea ce experimentează cineva care încearcă să asambleze două imagini dintr-un singur puzzle. Nu contează cât amestecă piesele, aceasta este o misiune imposibilă. Acest lucru este adevărat pentru cei care, spre exemplu, încearcă să determine care pasaje referitoare la venirea a lui Christos aparţin sfârşitului veacului V. Legământ şi care se aplică la presupusul sfârşit al pământului material – sau începutului mileniului, – încearcă să asambleze oricare venire suplimentară a lui Christos pentru a se potrivi tezei lui privitoare la vremea sfârşitului. Este convingerea autorului că atunci când întregul tablou al vremii sfârşitului determinat de Cruce este asamblat împreună nu vor mai rămâne piese pentru construirea altui eschaton.

În atotştiinţa lui Dumnezeu El ne-a oferit suficient de această parte a eternităţii ca să vedem în volumul Scripturii plinătatea şi gloria a ceea ce a fost descoprit şi încheiat în Christos. Dacă mai era necesar încă ceva pentru a aduce umanitatea înapoi la Dumnezeu, ni s-ar fi descoperit de Duhul Sfânt. Dar lucrarea lui de a arăta „lucrurile viitoare” a încetat odată cu v. 21 din Apo. 22 – deoarece „lucrurile viitoare” au venit. Noi trebuie să ne mulţumim în a rămâne în cadrul lucrării lui Christos de schimbare a lumiilor (transformarea legămintelor). Evenimentele combinate ale plecării Sale, absenţei şi întoarcerii Lui cuprind întreaga plajă a misiunii sale de a „şterge păcatul” la sfârşitul veacului (Evr. 9: 26-28).

Când păcatul a fost şters şi a fost adusă „neprihănirea veşnică” (Dan. 9: 24-27), poporul lui Dumnezeu a fost readus în prezenţa Lui (Apo. 21: 3) atât în prezent cât şi pentru totdeauna (22: 4, 5). Nevoia umanităţii astăzi este de a identifica lumea în care Christos Şi-a împlinit misiunea de a „şterge păcatul,” în contrast cu lumea care nu a putut face să „înceteze fărădelegile” şi nu a putut aduce „neprihănirea veşnică” (Dan. 9: 24-27; Gal. 3: 21; Evr. 9: 26). Şi vom putea face acest lucru dacă rămânem în cadrul şi contextul plecării, absenţei şi întoarcerii lui Christos despre care vorbeşte Io. 14.

Etapa II: Absenţa lui Christos

Scopul absenţai lui Christos este afirmat succint în Io. 14: 2, „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” În mod tradiţional se crede că absenţa lui Christos a început la Înălţarea Sa şi continuă până astăzi. Acest lucru se bazează pe presupunerea că a doua Sa venire „nu în vederea păcatului” (Evr. 9: 28) este legată de distrugerea planetei pământ. Această perspectivă, ca urmare, l-a angajat pe Christos într-o lungă pregătire cu o natură şi semnificaţie ambiguă a activităţii Sale în ultimi 2000 de ani. Zadarnic cauţi în Scriptură vreo legătură între plecarea lui Christos de pe planeta pământ şi presupusa ei viitoare distrugere. Desigur că nu poate fi vorba de aşa ceva dacă V.T. şi N.T. sunt recunoscute ca şi cadrul biblic pentru identitatea şi schimbarea celor două lumi sau veacuri contrastante. Dacă se aderă strict şi consecvent la acest cadru răscumpărător în exegeza vremii sfârşitului din N.T., semnificaţia absenţei lui Christos poate fi cuprinsă şi înţeleasă. În această lumină rolul Crucii de schimbare a lumii capătă sens (Rom. 7: 4; 2.Cor. 5: 12-17). Plecarea lui Christos din creaţia Vechiului Legământ pentru a o aduce pe cea Nouă are sens (Apo. 21: 5). Trimiterea Duhului Sfânt să descopere „lucrurile viitoare” legate de creaţia Noului Legământ are sens (Io. 16: 12-15). Ştergerea păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice prin schimbarea celor două legăminte are sens (Evr. 9: 26; Dan. 7: 24-27). Corelarea arătării lui Christos „nu în vederea păcatului” (Evr. 9: 28) cu trecerea economiei Vechiului Legământ are sens (Mat. 24; Evr. 8: 13; 10: 25,37). Legând domnia lui Christos dinainte de sfârşitul veacului de anihilarea puterilor veacului Vechiului Legământ în scopul de a birui moartea, are sens (1.Cor. 15: 24-28; 2.Cor.3: 7). Înţelegerea că „nădejde” din 2.Cor. 3: 12, ţinteşte înspre schimbarea consumată (încheiată) de la „slujba aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” (v. 7) la „slujba aducătoare de neprihănire” (v. 9) are sens (Gal. 3: 21). Are sens faptul că expresia „noi aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5) este focalizată pe venirea deplină a creaţiei Noului Legământ – promisul cer şi pământ în care „locuieşte neprihănirea” (Is. 65: 17-19; 2.Pet. 3: 13; Apo. 21: 1-4). Dând Noului (cer) Ierusalim locul cuvenit de drept în creaţia Noului Legământ la fel cum Vechiul (pământescul) Ierusalim a aparţinut economiei V. Legământ, are sens (Gal. 4: 21-31).

Mai departe, are sens faptul că venirea consumată (încheiată, deplină) a Noului Ierusalim (Is. 65: 18-19; Apo. 21: 3) era legată de sfârşitul deplin (distrugerea) al Vechiului Ierusalim, (Mat. 24). Şi repetata accentuare, inspirată de Duhul Sfânt, în scrierile apostolice, a apropiatei vremii a sfârşitului are sens dacă focalizarea se face pe prezisa pustiire a istoricului Ierusalim şi pe veacul V. Legământ (Dan. 9: 27; Mat. 23: 38; 24: 15; Rom. 13: 11, 12; 1.Cor. 7: 31; 10: 11; fil. 4: 5; 1.Pet. 4: 7; Iacov 5: 8-9; Evr. 10: 25, 37; 1.Io. 2: 18; Apo. 1: 1-3; 22: 6-10).

Cadrul tranziţionl şi contextul legămintelor privind tot ceea ce este scris în N.T. în legătură cu „sfârşitul” este clar. Totuşi cea ce nu are sens este încercarea de a susţine şi de a purta două eschaton-uri distincte de-a lungul învăţăturii lui Christos şi a apostolilor Săi privind „vremea sfârşitului.” Această încercare dezvoltă un anume tip de exegeză „ia şi alege” care ignoră textul (şi contextul istoric), întrerupând unitatea şi consistenţa cursului de gândire al scriitorului. Tema dominantă a Vechiului şi Noului Testament în care curge şi se cuprinde întreaga escatologie a evangheliilor (determinate de Cruce) poate fi exprimată şi cuprinsă în cuvintele lui Pavel, „acestea sunt două legăminte” (Gal. 4: 24).

Orice interpretare escatologică care nu este înrădăcinată în Cruce şi nu este legată de schimbarea legămintelor şi a modului lor de existenţă este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Practica de a scoate escatologia din cadrul ei legat de legăminte şi transformarea ei într-un fel de escatologie spaţial-temporală a fost folosită de secole şi în majoritatea cazurilor presupunerile ei au trecut neprovocate şi neverificate. Termenul în care această practică să fie trasă la răspundere pentru abuzarea Scripturii, denaturarea contextului biblic istoric şi răstălmăcirea misiunii lui Christos a fost depăşit demult! Un exemplu în acest sens se poate vedea în modul în care teologii au ignorat cadrul de legământ al escatologiei în cartea Evrei. Mulţi văd „sfârşitul” din Evr. 3: 6-14 ca însemnând fie sfârşitul vieţii cuiva sau sfârşitul planetei pământ. Dar o privire mai atentă descoperă că subiectul în cauză aparţine Casei lui Christos în contrast cu casa lui Moise. Sfârşitul avut în vedere este acela care consumă (aduce la îndeplinire) schimbarea celor două case. Contextul este legat de legăminte de la început până la final. Aceiaşi greşală este comisă şi cu „a doua venire” din Evr. 9: 28. În mod arbitrar este scoasă din contextul schimbări corturilor şi folosită să susţină orice teorie pe care cineva o are cu privire la vremea sfârşitului. Acelaşi lucru se face şi cu patria şi cetatea cerească anticipate de Avraam (Evr. 11: 8-16) El a văzut aceste „lucruri cereşti” în termenii unui legământ mai bun confirmat de Dumnezeu în Christos. Totuşi abordările tradiţionale scot aceasta din contextul lor de legământ şi îl leagă de trecerea acestui pământ material. Aceste exemple abundă nu doar în Evrei ci şi de-a lungul scrierilor N.T. Este pur şi simplu o „amestecătură de lumi” escatologic vorbind. Până nu ne clarificăm lumile şi nu le identificăm biblic în cadrul respectivelor legăminte, vom continua să avem tot mai mult din haosul care caracterizează teologia zilelor noastre.

Întorcându-ne acum la absenţa lui Christos, am spus tot ceea ce am spus mai sus, pentru a sublinia următoarele: Există o legătură clară între absenţa lui Christos şi trecerea (pieirea) lumii din care El a plecat, dar mult mai important, nu suntem lăsaţi în beznă cu privire la lucrarea lui Christos din timpul absenţai Sale. Când privim lumea din care a plecat Christos în termenii cadrului de legământ avem o abundenţă de informaţii referitoare la activitatea lui Christos de pregătire a lumii viitoare sau a veacului viitor. Începând cu cartea Fapte şi citind până la sfârşitul Apocalipsei găsim că Christos a plecat dintr-o lume determinată de un vechi legământ iar a doua Sa venire (prezenţă sau Parousia) are loc în lumea Noului Legământ unde se împlinesc promisiunile, profeţiile şi tipurile conţinute în cel vechi. Simplu dar profund.

În partea a-V-a vom arăta relaţia dintre absenţa lui Christos şi lucrarea Duhului Sfânt. Vom vedea că Duhul nu a fost trimis să Îl înlocuiască pe Christos sau să slujească ca o „umplere” până va veni El. Nici n-a venit ca să suplimenteze mântuirea pe care o dă Christos. Din contră, misiunea specifică a Duhului a fost să-L glorifice pe Christos, nu pe sine, prin „descoperirea” lucrurilor care aparţin lui Christos (Io. 16: 12-15).

Acestea sunt lucrurile care alcătuiesc lumea celei de a doua apariţii a lui Christos. Vom demonstra prin urmare că pregătirea locului de către Christos pentru ucenicii Săi şi lucrarea Duhului sunt una în natura, scopul şi rezultatul lor. A doua apariţie a lui Christos este legată de încheierea misiunii Duhului de a descoperi „lucrurile viitoare.”

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!