PREZENTA LUI DUMNEZEU 12


Prezenţa lui Dumnezeu 12

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

În partea finală a seriei Max King pune împreună temele pe care le-a dezbătut. El începe prin a comenta relaţia dintre făgăduinţă şi Lege. De aici el critică teologi cunoscuţi care dihotomizează (divizează) atât „deja-ul” cât şi „nu încă” al transformării legămintelor dar şi natura omenească. Max oferă o discuţie amplă privind natura şi timing-ul (temporizare) învierii şi arată legătura dintre viaţa învierii şi neprihănire din gândirea Paulină. El examinează nădejdea învierii a lui Pavel din Fil. 3 şi demonstrează legătura dintre mişcarea iudaizatorilor din primul secol şi cei care au spus că învierea „deja avusese loc.” Articolul se încheie cu o analiză a situaţiei istorice a primului secol, ea fiind cadrul pentru avangarda realizării escatologice. Este un articol cuprinzător complet care încheie o compoziţie teologică de referinţă. Citeşte atent, păstrând conţinutul capitolelor precedente în minte.

Aceasta este concluzia celor 12 capitole din seria Prezenţa lui Dumnezeu. În partea a 11-a am demonstrat din Galateni 3 că Duhul Sfânt a fost primit prin „auzirea credinţei” Gal. 3: 2 şi 5 (în unirea cu Christos prin moartea şi învierea Lui, Gal. 3: 26-29; Rom. 6: 3-6), nu „prin faptele Legii” (Gal. 3: 1-5). Darurile supranaturale ale Duhului prezente în comunitatea credincioşilor erau dovezi evidente a acestui fapt (v. 5). Însă scopul principal al primirii Duhului este schiţat în Gal. 3: 13-14 unde Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - pentruca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, Iudei şi Neamuri fără deosebire (vezi vv. 26-29), în Christos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit (făgăduinţa Duhului). În v. 14 Pavel leagă Duhul Sfânt de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în Christos. Nu este doar primirea Duhului ci primirea a ceea ce vine prin „lucrarea Duhului.” Aceasta avea Pavel în minte când a vorbit despre „făgăduinţa Duhului.”

Contextual, Christos, nu Duhul, este esenţa făgăduinţei (3: 16). Rolul Duhului aşa cum se vede în Io. 16: 13-15, era să arate „lucrurile viitoare.” Aceste lucruri, a spus Christos, „sunt ale Mele,” primite de la Tatăl. Ele sunt lucruri care fac parte din promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam. Deci în lumina legăturii Duhului de făgăduinţa în Christos, Pavel poate vorbi de făgăduinţă ca fiind „făgăduinţa Duhului” în acelaşi sens în care se spune că Duhul este „Duhul lui Christos.” Din această poziţie, Duhul este arvuna, gajul sau garanţia făgăduinţei (2.Cor. 1: 20-22), moştenirea (Ef. 1: 13-14), şi nemurirea (2.Cor. 5: 4-5). Prezenţa Duhului în comunitatea credincioşilor era garanţia că ceea ce a fost început în Duhul pentru a ajunge la starea desăvârşită a făgăduinţei, va fi încheiat prin Duhul; nu se va realiza prin întoarcere la „faptele Legii” aşa cum susţineau iudaizatorii. De aici, Pavel poate să arate validitatea făgăduinţei independent (sau despărțită) de Lege. În acelaşi timp, el susţine integritatea Legii privitor la făgăduinţă prin demonstrarea funcţiei preparatoare (pregătitoare) temporale a Legii (Gal. 3: 17). Legea nu era „împotriva promisiunilor lui Dumnezeu” (Gal. 3: 21), ea doar nu putea împlini lucrurile promise, cum sunt „moştenirea”(v. 18), „viaţa” (viaţa veşnică / a învierii) şi neprihănirea (v. 21). De fapt una din funcţiile preparatori ale Legii era „să se înmulţească greşala” (Rom. 5: 20), să arate „păcatul afară din cale de păcătos” (Rom. 7: 13), şi prin urmare „să închidă totul sub păcat pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22).

În scopul acesta a murit Christos să răscumpere pe Israel din „blestemul Legii” (3: 13), ca atât Iudeii cât şi Neamurile „să primească făgăduinţa Duhului prin credinţă” (v. 14). Faptul că făgăduinţa este „prin Duhul” (5: 5) nu-i schimbă focalizarea christologică sau centralitatea; de fapt aceasta o confirmă. Când funcţia revelatoare sau de descoperire a Duhului este pusă în legătură cu Christos şi promisiunea avraamică, şi când iei în considerare că această lucrare împreună cu efectul ei de transformare a veacurilor nu era terminată când a scris Pavel epistolele sale, acel „deja” dar „nu încă” al promisiunii este elucidat (lămurit). Acel „ceva mai mult” (pentru care Duhul era garanţia) nu era mai mult din Duhul, ci crescânda plinătate în Christos care îşi are originea în făgăduinţa avraamică (Col. 1: 19; Ef. 22-23; 4: 13).

În legătură cu aceasta, Pavel vorbeşte de „a avea primele roade ale Duhului” (Rom. 8: 23); cu alte cuvinte „deja-ul” făgăduinţei. Primirea „deja-ului” făgăduinţei a intensificat în sfinţii „celor dintâi roade” aşteptarea viitoarei plinătăţi. „Aşteptarea” lor privind „înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru,” era legată de venirea a ceea „ce este desăvârşit” prin lucrarea încheiată a Duhului (1.Cor. 13: 8-13).

În mod similar, creaţia Vechiului Legământ ţinută captiv „supusă deşertăciunii” „aştepta descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Ro. 8: 19-22). Ei aşteptau „glorioasa libertate” în Christos pentrucă sub Lege ei, „n-au primit ce le fusese făgăduit; pentrucă Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evr. 11: 40). „Noi” aici se referă la cele dintâi roade ale evangheliei din vremea lui Pavel.

Referitor la „aşteptarea” schimbării complete prin Duhul, autorul epistolei către Evrei a îndemnat comunitatea de credincioşi să stea ferm şi să nu se întoarcă înapoi la ordinea Vechiului Legămnânt, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit (Evr. 10: 36). „Făgăduinţa” din Evrei este aceiaşi promisiune din Gal. 3. Mai mult, ca şi în cazul din Galateni (vezi 5: 5 „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii”), focalizarea (accentul) din Evrei este asupra consumării promisiunii la foarte apropiata venire a lui Christos. ,,Încă puţină, foarte puţină vreme,” şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37).

Această crucială dimensiune a lui „nu încă” a făgăduinţei nu a eliminat „deja-ul.” Evident, că sfinţii din Evrei deja „au gustat darul ceresc,” şi „puterile veacului viitor” şi „s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt” – Duhul făgăduinţei avraamice prin credinţa în Isus Christos. Vedem deci că în Evr. 10: 36 „nu încă” al făgăduinţei este pus în legătură cu „apropiata” (în curând) venire a lui Christos (compară Evr. 10: 25, 37).

Deci, cu privire la „ce urma încă să vină” care era parte integrantă a misiunii încheiate a Duhului, Pavel pune întrebarea Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească” (adică îmbrăţişând faptele Legii)? Ideea pe care vrea s-o sublinieze Pavel este explicită şi puternică în contracararea mişcării iudaizatorilor. Dacă Duhul lui Christos (de aici făgăduinţa) este primit prin „auzirea credinţei” şi nu prin „faptele Legii” şi acesta este modul în care au început Galatenii, (primirea făgăduinţei care a precedat Legea), atunci acelaşi mod este necesar pentru a ajunge la starea desăvârşită în Christos, independent de Lege. Eliberarea de blestemul Legii însemna eliberarea de Legea însăşi.

Făgăduinţa şi viitorul escatologic

Pe măsură ce urmărim şirul gândirii lui Pavel legat de lucrarea Duhului Sfânt în împlinirea făgăduinţei, descoperim că greşala obişnuită făcută astăzi de către cei care încearcă să interpreteze semnificaţia făgăduinţei, este să despartă „nu încă” de „deja” dându-le astfel înţelesuri diferite şi atribuindu-le cadre temporale separate ale împlinirii. Această abordare ne lasă cu două „vremuri ale sfârşitului” la mare depărtare unul de altul cu împlinire parţială atribuită, una sfârşitului Vechiului Legământ şi restul presupusului sfârşit al veacului Noului Legământ.

O altă consecinţă serioasă este practica de a dihotomiza (diviza) omenirea, dând oamenilor un duh răscumpărat acum, în timp ce aşteaptă răscumpărarea unui trup fizic cândva mai târziu. În ambele cazuri există o prelungire inexplicabilă a împlinirii totale (depline) dincolo de sfera lucrării Duhului din „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ. Evanghelia devine astfel doar „o jumătate de pas” între Lege şi obţinerea plinătăţii în Christos. Problema apare datorită incapacităţii de a vedea că „nu încă” (din perspectiva lui Pavel) nu reprezintă nimic altceva decât acel ceva ce completează „deja-ul.” Pentrucă Pavel a trăit şi a scris în timpul perioadei de tranziţie a legămintelor, el a putut vorbi, spre exemplu, de trecuta, prezenta şi viitoarea mântuire şi să aibă aceiaşi mântuire în minte. Nădejdea mântuirii (1.Tes. 5: 8) în gândirea lui Pavel, nu înseamnă o mântuire diferită de cea prezentă atunci (Ef. 2: 8). În acelaşi context Pavel a spus că „am fost făcuţi moştenitori” deja (Ef. 1: 11), în timp ce numeşte Duhul „arvuna moştenirii noastre” (v. 14); şi totuşi el are aceiaşi mântuire în minte. Pe de-o parte el a afirmat înfiere prezentă prin adopţie (Gal. 4: 4-6), şi totuşi de cealaltă parte el „aştepta înfierea” (Rom. 8: 23); însă el nu susţine două înfieri diferite şi separate. El a scris despre „au căpătat neprihănirea” (Rom. 9: 30) şi despre „aşteptăm nădejdea neprihănirii prin credinţă” (Gal. 5: 5); în ambele cazuri el se referă la una şi aceiaşi neprihănire, singura neprihănire mântuitoare a evangheliei. Aşa stau lucrurile cu fiecare aspect al singurei făgăduinţe prin credinţa în Christos. Vom face câteva observaţii la punctul acesta cu privire la larg răspândita credinţă care presupune două feluri de înviere – una acum şi una mai târziu, una spirituală şi una fizică.

„Singura viaţă” a „Singurei Făgăduinţe” Prezentă şi viitoare

Înţelegerea obişnuită (uneori afirmată explicit, alteori implicit) referitoare la două învieri (spirituală şi fizică) necesare răscumpărării totale a omenirii, este un exemplu clasic de separare a lui „nu încă” de „deja-ul” vieţii în Christos prin Duhul. Ca Cel care dă viaţa din belşug, Isus niciodată nu a susţinut că există mai mult decât „o înviere” şi „o viaţă;” el a spus Martei, „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Io. 11: 25). Mai târziu a spus că El este „Calea” (Io. 14:6). Teologia tradiţională pune accentul pe „calea” înţelegînd că este o singură cale nu două. La fel, nu există nici un motiv să negăm singularitatea Învierii şi Vieţii.

Într-un context al morţii şi învierii cu Christos prin botez, Pavel vorbeşte de unirea cu El în „asemănarea” morţii Sale şi a fi sculaţi în „asemănarea” învierii Sale (Rom. 6: 3-6). Dacă ar fi nevoie de două învieri separate (spirituale şi fizice) pentru răscumpărarea totală (deplină) a omenirii, acest text ridică o întrebare importantă: „Pe care o are Pavel în vedere aici în „analogia asemănării”? Nu există calificative aici – şi nicăieri altundeva. „În asemănarea” cuprinde întreaga sferă indivizibilă, înţelesul şi aplicabilitatea morţii şi învierii lui Christos. Pavel nu spune nimic despre faptul că ar fi nevoie a două morţi şi a două învieri pentru a muri şi a învia pe deplin în „asemănarea” morţii şi învierii lui Christos.

Nu găsim motive sau considerente biblice care să ceară răscumpărare deplină care să atârne de mai multă moarte şi mai multă înviere cu Christos decât cea din Rom. 6 – care este aceiaşi găsită în 1.Corinteni 15. Îl califică pe cineva moartea fizică, datorită unei morţi naturale sau a unui accident fatal, să fie în „asemănarea” morţii lui Christos? Are Pavel în minte moartea fizică împreună cu Christos când scrie, „Şi dacă Christos este în voi, trupul vostru, da, este mort, din pricina păcatului” (Rom. 8: 10)? Observaţi că Pavel spune că „trupul vostru este mort.” Ar putea fi aceasta moarte fizică? A scris Pavel unei grămezi de cadavre? Iar dacă „trupul mort” din v. 10 nu este o referire la moarte fizică, atunci subiectul nu este moartea fizică nici în v. 11, care vorbeşte de înviere sau aducere la viaţă a „trupurilor voastre muritoare din pricina Duhului care locuieşte în voi.” Acest verset conţine răspunsul lui Pavel la trupul mort din v. 10. Aducerea la viaţă a „trupului muritor” prin faptul că este locuit de Duhul (în v. 11), corespunde cu viaţa primită de Christos atunci când a fost ridicaat din moarte de Duhul lui Dumnezeu.

Prezenţa „trupului” (la singular) în Rom. 6: 6; 7: 24 şi în special 8: 10-11 este cheia problemei. Ea combate şi respinge o dihotomizare spiritual / fizică a morţii şi învierii lui Christos ca răspuns la „deja” dar „nu încă” a învierii evanghelice. O înţelegere ca aceasta l-ar face pe Pavel să amestece „deja-ul” cu „nu încă” prin punerea morţii şi învierii a „trupului fizic,” într-un text unde ne aşteptăm să găsim o înviere „spirituală.” Pavel ar grăbi puţin lucrurile spunând sfinţilor din Roma că ei deja au murit (biologic) şi că învierea datorată locuirii Duhului în ei a fost pusă în mişcare. Aceasta le-ar fi diminuat interesul dacă Pavel a dihotomizat făgăduinţa vieţii şi învierea care o împlineşte.

Viaţa şi Neprihănirea

Să ne întoarcem la „făgăduinţa” din Gal. 3. Găsim viaţa şi neprihănirea atât de strâns legate încât Pavel le foloseşte interschimbabil în v. 21. „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Viaţa aici nu este viaţă obişnuită; este „viaţa învierii” care este identică în înţeles cu „învierea” şi „viaţa,” care Christos a susţinut că este, în Io. 11: 25. De reţinut că Pavel se ocupă de viaţa făgăduinţei din Gal. 3. Iar pentru Pavel, Christos, făgăduinţa, viaţa şi neprihănirea sunt inseparabile, posedând valoare şi plinătate răscumpărătoare. Dacă, prin urmare, poate fi stabilit cadrul evanghelic pentru neprihănirea prezentă / viitoare, atunci este stabilit şi cadrul pentru Viaţa prezentă / viitoare. Ele merg mână-n mână.

Am văzut prin urmare „deja-ul” şi „nu încă” al neprihănirii. În Rom. 9: 30 Pavel a spus că Neamurile „au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea ce se capătă prin credinţă.” În Gal. 5: 5 el a spus, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.” În ambele texte este aceiaşi „neprihănire” prin credinţă.” Cum poate ea să fie atât prezentă cât şi viitoare, atât „obţinută” cât şi „aşteptată”? Trebuie să recurgem la o hermeneutică dihotomizantă? Există două feluri de neprihănire „prin credinţa în Christos”? Se găseşte soluţia în dihotomizarea omului – o neprihănire pentru duhul/sufletul omenesc acum şi o neprihănire pentru trupul fizic mai târziu? Aşa pun unii problema în cazul prezentei/viitoarei vieţi (viaţa învierii), de ce să nu folosim acelaşi procedeu privitor la prezenta/viitoarea neprihănire?

Cheia pentru identificarea destinaţiei „nădejdii neprihănirii” (care se aplică deopotrivă şi la „nădejdea vieţii veşnice”) se găseşte în Gal. 3: 21. Obiectivul lui Pavel, în a arăta că „Legea” nu putea da viaţa sau neprihănirea era să arate ce putea să le de pe amândouă. Ce este aceea care face ceea ce nu a putut face Legea? Evanghelia (credinţa în Christos) are atenţia exclusivă a lui Pavel în această privinţă. Şi acest lucru trebuie să se întâmple astăzi când interpretăm „făgăduinţa.” Dacă totuşi viaţa şi neprihănirea au fost doar parţial împlinite de către evanghelie, dacă nădejdea (sau „nu încă”) reprezintă un viitor care trebuie aşteptat (cu nerăbdare) dincolo de veacul Noului Legământ, argumentul lui Pavel din Gal. 3: 21 legat de incapacitatea Legii de a da viaţa trebuie îmbunătăţit ca să spună, „şi dacă s-ar fi dat o evanghelie care să fi putut da plinătatea vieţii şi a neprihănirii, într-adevăr plinătaea vieţii şi neprihănirii ar fi venit prin evanghelie.” În perspectiva unei presupuse plinătăţi încă în viitor, se crează necesitatea în care Christos trebuie să se întoarcă să întemeieze un alt „veac” deoarece veacul pentru care a murit să-l întemeieze (veacul veşnic al Noului Legământ), nu a putut da plinătatea vieţii şi neprihănirii. Astfel, aşteptarea are în vedere încheierea vacului Evangheliei pentru a putea primi plinătatea mântuirii prezisă de profeţii Vechiului Testament, cari au prorocit „despre harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Christos” (1.Pet. 1: 5-13).

Nu numai că aceasta este o concluzie inevitabilă a dihotomizării făgăduinţei, dar a deschis uşa pentru larg răspândita concepţie că nădejdea (sau „nu încă”) al făgăduinţei avraamice din vremea lui Pavel rămâne să se împliniească în zilele noastre. Această abordare sugerează faptul că nădejdea făgăduinţei avraamice aparţine restaurării geanealogiei fizice (naţionale) a lui Avraam în Palestina cu toate rânduielile Vechiului Legământ. Acest fapt contrazice total argumentul lui Pavel referitor la Lege versus Evanghelie din Gal. 3 – fără să mai vorbim de volumul mare de scrieri din Noul Testament privitoare la plinătatea şi desăvârşirea evanghelică în cadrul „vremii sfârşitului” din zilele lui Pavel. Acest lucru este adevărat şi cu privire la tratarea făgăduinţei ca împlinire parţială, dihotomizată. În ambele cazuri eficacitatea Crucii, a scopului, puterii şi desăvârşirii aduse de evanghelie este diminuată.

Acest gen de hermeneutică trece cu vederea tot ceea ce este absolut necesar pentru înţelegerea destinaţiei nădejdii evangheliei privitor la făgăduinţă. Din nou, este o chestiune de observare a contextului şi de ţinerea mesjaului „deja dar nu încă” al evangheliei strâns de cadrul său istoric. Este nevoie să stăm lipiţi împreună cu Pavel şi ceilalţi apostoli care în mod consecvent L-au predicat pe Christos, de fundalul istoriei răscumpărătoare a Israelului Vechiului Testament.

Pavel spre exemplu, a fost „pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi (Rom. 1: 1-2). (Apropo, premileniștii și dispensaționaliștii încearcă să ne convingă că Bissrica nu a fost deloc prezisă în V.T; Ce însemană în acest caz expresia lui Pavel „Evanghelia lui Dumnezeu”??) Predicând nădejdea mântuirii, a neprihănirii şi a vieţii veşnice, el a rămas în limitele „nădejdii făgăduinţei, pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fpt. 26: 6), „mărturisind fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (v. 22). Urmează aşadar, că sfârşitul deplin al economiei Vechiului Legământ (care în planul lui Dumnezeu este simultan cu lucrarea încheiată a Duhului Sfânt) este momentul plinătăţii făgăduinţei care era atât de aşteptat în vremea apstolică.

Indiferent ce statut i se atribuie lui Israel şi Legii după momentul morţii lui Christos, viitoarea consumare clar conturată în Mat. 24 şi în multe alte texte (vezi spre exemplu, Evr. 12: 18-29), nu poate fi dată la o parte ca şi cum nu ar avea de-a face cu „nu încă” al făgăduinţei. Acest lucru răsună clar în Fil. 3.

Obţinerea neprihănirii şi Vieţii în Filipeni 3

Întregul capitol reprezintă apărarea de către Pavel a neprihănirii şi vieţii date prin Evanghelie (prin credinţa în Christos) în contrast cu Legea lui Moise. Cazul lui se adresează obținerii lor trecute, prezente şi viitoare şi este structurat pentru a elimina Legea din procesul împlinirii. Nevoia de a face acest lucru spune ceva despre prezenţa continuată a ordinii Vechiului Legământ şi ameninţarea ei la adresa neprihănirii şi vieţii din punctul de vedere a abuzului şi folosirii greşite a însuşi Vechiului Legământ. Ceea ce Pavel a socotit pierdere în Fil. 3: 7-8 se regăseşte în vv. 4-8. Ţinta lui în procesul de părăsire a modului de viaţă sub Lege, era să „câştige pe Christos” (v.8) şi să „fie găsit în El” (v. 9) având „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” spre deosebire de neprihănirea lui „pe care i-o dă Legea.” Deosebirea este că la venirea lui Christos de la sfârşitul veacului va fi găsit „îmbrăcat cu in subţire, strălucitor şi curat” (Apo. 19: 8) în contrast cu „haina mânjită” a propriei lui neprihăniri (Is. 64: 6).

Şirul gândurilor lui Pavel însă nu se opreşte aici. El face ţinta neprihănirii proporţională cu „a-L cunoaşte pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10). Este remarcabil faptul că el echivalează suferinţele lui (care erau suferinţe produse de moartea-faţă-de-Lege) cu suferinţele lui Christos. În acest fel el se făcea „asemenea cu moartea Lui (a lui Christos)” şi deci murind „în asemănarea morţii Sale.”

Partea opusă şi acţiunea complementară a morţii împreună cu Christos a fost capacitatea lui de a „ajunge la învierea din morţi” (v. 11). Strădania lui Pavel de a fi găsit în Christos cu „neprihănirea căpătată prin credinţă” (în contrast cu neprihănirea pe care o dă Legea) este legată de „cunoaşterea lui Christos şi puterea învierii Lui.” Este demn de notat faptul că în atingerea ţintei lui, Pavel nu-şi ia privirea de la cadrul istoric al zilelor lui ca să-o îndrepte asupra unui presupus viitor sfârşit al veacului evangheliei. Din potrivă, el deja se „făcea asemenea cu moartea lui Christos.” El s-a considerat pe sine şi comunitatea din Filipi ca fiind deja pe drumul de a ajunge „la învierea din morţi.” „Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit ... Dar în lucrurile în cari am ajuns, să umblăm la fel, (în acelaşi mod ca până acum) vv. 12, 16.

Dacă Pavel ar fi avut „moartea şi învierea fizică” în vedere, ar fi fost fără însemnătate, ba chiar fără rost, să le spună Filipenilor că el şi ei nu au ajuns încă la ea. Ar fi fost absurd să susţină o ajungere parţială la înviera din moarte biologică dacă acest fel de moarte era în discuţie. Era foarte clar că ei nu au ajuns încă la ea, cea fizică. Totuşi Pavel a scris, „dar în lucrurile în cari am ajuns (la nivelul la care am ajuns) să umblăm la fel.”

Dar, totul ar avea sens, dacă Pavel are în vedere învierea la viaţa făgăduinţei în Christos – învierea despre care unii din vremea lui Pavel spuneau că era „deja” în trecut „că ar fi şi venit chiar.” Acel „deja” al Duhului a fost transformat de către unii în desăvârşire escatologică înainte de sfârşitul care avea să aducă schimbarea completă. Efectul acestui fapt din perspectiva vremii lui Pavel, şi în special referitor la miscarea iudaizatorilor, ar fi păstrarea ordinii, încă în vigoare, a Vechiului Legământ cu toate rânduielile lui ca o componentă necesară desăvârşirii evanghelice în Christos. Aceasta ar fi avut un „efect distrugător” asupra credinţei, pe care Pavel nu l-ar tolera „nici o clipă măcar pentruca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2: 5).

Este clar că neprihănirea şi viaţa (viaţa învierii) din Fil. 3 este identică cu cea din Gal. 3 şi este înrădăcinată în făgăduinţa dată lui Avraam. În ambele texte „deja-ul” (a fi început în Duhul) şi „nu încă” care aduce plinătatea şi desăvârşirea prin lucrarea încheiată a Duhului, nu se extind mai departe de încheierea veacului Vechiului Legământ. Acesta a fost cadrul istoric pentru mesajul escatologic al Evangheliei.

De asemenea, a fost punctul focal al lui Daniel 9: 24-27 cu privire la „aducerea neprihănirii veşnice.” Vremea sfârşitului pe care a văzut-o Daniel este legată de „lucrurile viitoare” care aveau să vină prin Duhul lui Christos (şi deci prin făgăduinţă). Ele constituiau făgăduitele „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea” (Is. 65: 17; 66: 22; 2.Pet. 3: 13). În acest fel, „nădejdea neprihănirii” din (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieţii veşnice” din (Tit 1: 2) au fost realizate la venirea „desăvârşitei” creaţii a Noului Legământ în Christos.

Contrar Iudaizatorilor care susţineau desăvârşirea ca fiind completă înainte de căderea Ierusalimului şi a tot ceea ce el a reprezentat, noi avem afirmaţiile lui Ioan. Dimensiunea „deja” cuplată cu apropierea lui „nu încă” a permis lui Ioan să proclame curajos, „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său” (1.Io. 5: 11). La fel Petru, ştiind că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1,Pet. 4:7), contracarează tăgăduirea (negarea) din partea batjocoritorilor vremii, a Parousiei schimbătoare de veacuri, a lui Christos pentru a deveni Făgăduinţa infailibilă a lui Dumnezeu dată lui Israel privind o nouă creaţie „în care locuieşte neprihănirea” (2.Pet. 3: 1-13).

Cei care aveau „urechi de auzit” ce a spus Duhul celor „şapte biserici din Asia” despre „Învierea lui Isus Christos,” şi ochi să vadă cadrul istoric (cădera Babilonului, cetatea „din robie” Gal. 4: 25 „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8), nu au pierdut (sau ratat) consumarea care a adus la împlinire (la desăvârşire) făgăduinţa în Christos prin Duhul.

De asemenea, vedem legătura dintre lume şi cetate pe de-o parte (Apo. 21: 1-2) şi făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam care l-a motivat să privească prin credinţă dincolo de Canaanul şi Ierusalimul pământesc la patria şi cetatea cerească, de altă parte (Evr. 11: 13-16). Credinţa lui Avraam în „lucrurile cereşti viitoare” corespunde exact „credinţei în Christos” (evanghelia) care împlineşte aceste lucruri cereşti. „Făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4: 13).

Mai mult, cadrul istoric al „Descoperii lui Isus Christos” (încheierea veacului Vechiului Legământ prezisă de Christos în Discursul Său de pe Mt. Măslinilor) este confirmat de multitudinea afirmaţiilor de „iminenţă” de la începutul şi sfârşitul Cărţii Apocalipsa. Scopul cu care Ioan a scris mesajul său către bisericile din Asia a fost ca Christos „să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând” (1: 1). Prin acest avertisment, bisericile au fost îndemnate să citească şi să păzească „lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape”(1: 3). Acest sfat este reiterat într-un mod impresionant la sfârşitul cărţii (22: 6-20).

În acest sens, din moment ce Legea avea să aducă pe Israel (şi ca urmare şi pe Neamuri) la Christos, din moment ce Legea a fost o umbră a „lucrurilor viitoare” referitoare la Făgăduinţă şi din moment ce Duhul a fost trimis să „descopere” acele lucruri în perioada de încheiere (zilele din urmă) a economiei Vechiului Legământ, este absurd a atribui evenimentele de încheiere (de sfârşit) din Apocalipsa – însăşi cadrul „descoperirii” (sau „a doua Apariţie”) lui Christos - căderii Romei sau altei perioade a istoriei (trecute prezente sau viitoare), atribuire care este complet străină Israelului Vechiului Legământ şi planului de inspiraţie divină prin care omenirea avea să fie condusă la Christos.

Interpretarea Scripturii ar trebui să renunţe la a dihotomiza, literaliza şi a viitoriza făgăduinţa dată prin credinţa în Christos Isus lăsând escatologicul în cadrul lui istoric. Paradisul, păcii, vieţii şi neprihănirii lui Dumnezeu a fost restaurat deplin în Christos prin Duhul. Acesta este measjul Duhului în Apocalipsa. Cu scopul acesta a fost trimis Duhul, să facă o lucrare care să pună capăt „absenţei lui Christos” (absenţa Lui din lumea de jos care nu a putut da „viaţa şi neprihănirea”) prin descoperirea lumii Prezenţei lui Christos (lumea sau veacul viitor) care împlineşte făgăduinţa prin credinţa în Christos.

Concluzie

Partea aceasta încheie lucrarea despre întoarcerea umanităţii prin Christos în Prezenţa Dumnezeului Celui Viu. Recapitulând pe scurt, am învăţat că:

  1. Nevoia, făgăduinţa şi natura vieţii apar din căderea lui Adam care a suferit moarte (separare de Dumnezeu) în ziua în care a păcătuit.

  2. Promisiunea biruinţei asupra lui Satan şi a domeniului păcatului şi a morţii din Genesa 3: 15 este preluată în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam şi confirmată în Christos (Gen. 12: 1-3; Gal. 3: 16).

  3. Perioada intermediară a Vechiului Legământ a depus mărturie cu privire la făgăduinţa în Christos prin ritualurile lui pământeşti, specifice şi prin a servi la „închiderea sub păcat” (Gal. 3: 22), deci conducând înspre Christos (vezi Rom. 7), „pentruca făgăduinţa prin credinţa în Christos Isus” să poată fi primită prin Duhul fără „faptele Legii” (Gal. 3).

  4. Christos a intrat în lumea fraţilor Săi sub Lege. El a plecat din aceea lume prin moarte şi înviere. Făcând astfel, el a pus capăt „slujbei aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” şi a adus prin Duhul „slujba aducătoare de neprihănire” (2.Cor. 3; Gal. 3).

  5. Transformarea veacurilor legămintelor este cadrul pentru înţelegerea absenţei lui Christos (plecarea Lui pentru a pregăti un loc). De asemenea, ea stabileşte schema pentru a înţelege trimiterea Duhului, a cărui lucrare este identică cu cea a lui Chrsitos în pregătirea unui loc. În plus, ne permite să identificăm lumea celei de a doua veniri / apariţii a lui Christos – lumea cerească sau „lumea de sus” a făgăduinţei lui Dumnezeu făcută în Christos lui Avraam, care a împlinit „strângerea laolaltă a celor aleşi” la sfârşitul (încheierea) veacului (Mat. 24: 3, 13, 31; Ef. 1: 10; 2Tes. 2: 1).

  6. Am arătat că consumarea viitoristă (din perspectiva lui Pavel) este cadrul istoric pentru realizarea celor două concepte echivalente, „nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieţii veşnice” (Tit 1: 2). Pavel pune aceste concepte în leagătură cu „a-L cunoaşte pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10-16). În aceiaşi ordine de idei este important de văzut prezenţa „nădejdii” (Rom. 8: 24) în teologia lui Pavel, nădejde pe care o leagă de transformarea de la „slujba aducătoare de moarte” la „slujba aducătoare de neprihănire.” Folosirea de către Pavel a timpului prezent „este trecător” sugerează o acţiune prezentă atunci în zilele lui Pavel (nu ale noastre); acest lucru este valabil şi cu privire la prezenţa „nădejdii” din 2.Cor. 3: 12. Viitorul lui Pavel privitor la transformarea încheiată era „nădejdea” lui în Gal. 5: 5 şi Tit 1: 2, iar el aştepta plinătatea neprihănirii şi vieţii care depindea de atingerea ţintei nădejdii sale din 2.Cor. 3: 12.

  7. În final, am arătat că trecerea economiei specifice pământeşti a Vechiului Legământ (lume sau cosmos) este cadrul biblic pentru „Descoperirea lui Isus Christos” a lui Ioan şi venirea „tuturor lucrurilor făcute noi” (Apo. 21: 1-5). Tot ceea ce aparţine mântuirii încheiate în ambele Testamente indică înspre acest sfârşit. Accentul pus pe „apropiere” este incontestabil, nelăsând loc altui cadru, al evenimentelor din zilele lui Ioan, care să se potrivească cât de cât şi să se apropie de magnitudinea acestui eveniment de sfârşit de veac şi a centralităţii lui christologice.

Fundalul Vechiului Testament pentru semnele, simbolurile şi metaforele, terminologia din Epistola către Evrei, lucrurile „vechi” şi „noi” contrastante, şi remarcabila paralelă cu Discursul lui Christos de pe Mt. Măslinilor nu duc spre altă ţintă decât spre cea pentru care Israelul Vechiului Legământ a fost ales de Dumnezeu ... „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. ... Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 20 şi 22). Aceasta este încheierea (consumarea) care împlineşte „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime” (Fpt. 3: 21).

Călătoria de la Adam la Christos prin intermediul istoriei răscumpărătoare a Israelului Vechiului Testament este conturată în Scriptură. Din acest punct de vedere, „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22) în cel mai deplin sens. Nu există alt fundal istoric pentru consumarea planului de mântuire al lui Dumnezeu; nu este altă vreme a sfârşitului pentru „Descoperirea lui Isus Christos” în lumea Sa – lumea cerească a făgăduinţei avraamice.

Reprezentarea „tronului lui Dumnezeu şi a Mielului” în Noul Ierusalim unde „nu mai este (nimic vrednic) blestem” (Apo. 22: 3), dă valoare invitaţiei Duhului şi a Miresei, „Vino!” Şi cine aude, să zică: ,,Vino!” Şi celuice îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apo. 22: 17). Această invitaţie nu se referă la venirea la „pomul vieţii” şi la a bea din „apa vieţii” fără plată, cândva în viitorul nostru. Cetatea Prezenţei, Vieţii şi Neprihănirii lui Dumnezeu este o realitate curentă pentru toţi. Este o ironie tristă că mulţi răspândesc invitaţia de a veni, în timp ce neagă împlinirea şi prezenţa acelor lucruri la care sufletele însetate sunt invitate. Domnul să ne ajute să recunoaştem, să preţuim şi să trăim ceea ce El a dus la bun sfârşit în Christos prin Duhul.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!