PREZENTA LUI DUMNEZEU 11


Prezenţa lui Dumnezeu 11

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Acesta este un articol deosebit de adânc şi complex în care Max abordează cinci faţete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos şi a celor uniţi cu El, nu de darurile miraculoase ale Duhului. (2). Făgăduinţa Duhului etse legată de promisiunea avraamică, de moştenire şi de sămânţă. (3). Viaţa învierii şi neprihănirea sunt ambele legate de făgăduinţă. (4). Dimensiunea viitoristă a făgăduinţei trebuie acceptată vis-á-vis de cadrul primului secol. (5). Se va arăta că Mat. 24 furnizează cadrul pentru împlinirea istorică a făgăduinţei.

Înainte de a părăsi Fpt. 2 şi de-a ne uita la alte texte care dau „făgăduinţei Duhului Sfânt” o semnificaţie mai largă decât primirea Duhului, vrem să mai facem câteva observaţii în legătură cu textul din Fpt. 2: 38-39, concentrându-ne asupra v. 33. Pe măsură ce gândul lui Petru se dezvoltă în vv. 22-40, vedem că ceea ce el spune în v. 33 despre Christos care „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului,” are impact direct asupra semnificaţiei „darului” şi „făgăduinţei” pregătite pentru alţii în vv. 38-39. Dar la ce se referă „făgăduinţa Duhului Sfânt” în v. 33? Înseamnă primirea personală a Duhului sau primirea a ceva ce a promis Dumnezeu, şi pentru care Duhul este agentul? Care perspectivă va fi susţinută de context? Dacă privim v. 33 ca o referire la primirea Duhului Sfânt de către Christos (la începutul misiunii Sale pământeşti, Mc. 1: 10), am trecut cu vederea contextul imediat din Fpt. 1-2. Spre exemplu, în Fpt. 1: 4-8 limbajul folosit de către Christos când a promis Duhul apostolilor Săi, se aseamănă îndeaproape cu limbajul lui Petru din Fpt. 2: 33 legat de primirea făgăduinţei Duhului de către Christos. În Fpt. 1: 4 li se spune apostolilor să aştepte „făgăduinţa Tatălui” care în acel context se referă la primirea Duhului Sfânt de către ei în viitorul lor imediat – nu cu vreo trei ani în trecut. În legătură cu aceasta vezi Io. 14: 16-18; 15: 26-27; 16: 7-15). Dar oare este „făgăduinţa Tatălui” pentru apostoli din Fpt. 1: 4 echivalentă cu ceea ce se spune că Christos „a primit de la Tatăl” în Fpt. 2: 33? Poate că există limbaj similar în ambele pasaje, dar din punct de vedere contextual situaţia apostolilor din Fpt. 1: 4 este atât de departe de cea a lui Christos din Fpt. 2: 33, cât este estul departe de vest.

În ce-i priveşte pe apostoli, Duhul Sfânt este subiectul din Fpt. 1: 4. Dar în ceea ce-L priveşte pe Christos, este clar că învierea este subiectul în Fpt. 2: 22-40. Din mărturia mesianică a lui David privind învierea, (Ps. 16: 8-11), Petru arată că Dumnezeu a promis să-L ridice pe Christos din Hades ca să şadă pe tronul lui David. Deşi promisiunea a fost făcută lui David, el a înţeles că referirea nu s-a făcut la el ci la Christos – „fiindcă David era proroc ... despre învierea lui Christos a prorocit şi a vorbit el” (vv. 30-31). Prin urmare contextul scoate în evidenţă o făgăduinţă care a fost primită de Christos „de la Tatăl” prin agentul sau puterea Duhului Sfânt. (În legătură cu aceasta vezi Io. 6: 62-63; Rom. 1: 3; 8: 11; 1Pet. 3: 18).

Învierea este esenţială în gândirea lui Petru din vv. 32-35. „Înviat din morţi” din v. 32 este exact ceea ce a primit Christos (nu David), „de la Tatăl” în v. 33 – o făgăduinţă care este „a Duhului” din perspectiva rolului său în învierea nou-testamentală. Învierea lui Christos este subiectul „făgăduinţei” în vv. 34-35. Petru accentuează acest fapt prin excluderea lui David ca destinatar a ceea ce a promis Dumnezeu prin jurământ. „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (vv. 34-35). Dacă „învierea lui Christos de către Dumnezeu” (v. 32) nu a fost evenimentul care a împlinit „primirea de la Tatăl a făgăduinţei Duhului Sfânt” (v. 33) atunci ceea ce a spus Petru pentru a-l exclude pe David, este absolut fără sens. David nu a primit ceea ce a primit Christos „de la Tatăl” pentrucă David nu s-a „suit în ceruri.” Acum, dacă „primirea făgăduinţei” din v. 33 înseamnă „primirea Duhului,” şi David este descalificat pentrucă niciodată nu s-a suit în ceruri, pe ce bază se poate spune, că Christos a primit Duhul înainte să se fi suit în ceruri? S-a suit El în ceruri la botezul Său (Mc. 1: 10)? Modelul argumentului lui Petru ar cere acest lucru dacă „a primi Duhul” ar fi echivalent cu a primi „făgădiunţa Duhului Sfânt” din Fpt. 2: 33. Conform argumentului lui Petru, suirea în ceruri este condiţia pentru primirea făgăduinţei. Prin urmare, referirea se face la învierea lui Christos. Christos, nu David a fost destinatarul (primitorul) acestei făgăduinţe.

Acum haideţi să vedem importanţa părţii a doua a versetului 33. Ca urmare a faptului că a fost înviat, afirmă Petru, Christos „a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Când revărsarea Duhului este pusă în legătură cu învierea lui Christos mai degrabă decât cu primirea Duhului (la botezul Lui în Mc. 1), teologia lui Petru privind învierea, prezintă puncte importante.

1. După cum am văzut în articolele precedente, Duhul nu a putut fi revărsat decât după înălţarea lui Christos. (vezi din nou Io. 16: 7). Misiunea Duhului, de a descoperi lucrurile viitoare, nu a putut începe până când Christos nu Şi-a ocupat poziţia în lumea Sa în care aceste lucruri aveau să se manifeste. Ele nu aparţineau „lumii de jos” - lumea în care Christos a intrat atunci când a fost făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile (Evr. 2: 17; Gal. 4:4). Prezenţa Lui în Israelul Vechiului Legământ, a însemnat că a sosit vremea ca lumea ordinii Vechiului Legământ să facă loc „lumii viitoare” prevestită în Lege. (Evr. 10: 1). Moartea, învierea şi înălţarea lui Christos a semnalat apariţia, ivirea unei noi lumi. Ea a marcat începutul domniei Lui care a schimbat veacurile. Aceasta este semnificaţia cuvintelor lui Petru din Fpt. 2: 33, „odată ce a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” (adică, acum că S-a înălţat, acum că El este în lumea de sus) El a turnat ce vedeţi şi auziţi.” Din aceea perspectivă, venirea Duhului era mărturia definitivă că Christos a primit făgăduinţa făcută de Dumnezeu prin David, „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16: 10) – cu alte cuvinte, învierea.

2. Ceea ce Christos primeşte de la Tatăl în v. 33 fixează scena pentru ceea ce alţii uniţi cu El vor primi în vv. 38-39. Petru a spus, ,,Pocăiţi-vă! şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Ceea ce a spus Petru că „veţi primi” în vv. 38-39 rezultă din ceea ce a primit Christos în v.33. Christos a fost primul care trebuia să primească făgăduinţa învierii (1.Cor. 15: 20), prin aceasta devenind înainte mergătorul (învierea şi viaţa) referitor la „cei ce sunt ai Lui.” Aceasta este forţa chemării lui Petru la pocăinţă şi botez în v. 38. „Făgăduinţa” din v. 38 îşi derivă semnificaţia din „făgăduinţa” primită prima dată de Christos în v. 33, în învierea Sa.

Implicaţia învierii celorlalți prin turnarea Duhului de către Christos este clară. În cuvintele lui Pavel, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Christos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi (Rom. 8: 11). Funcţia de „aducerea la viaţă” sau „înviere” a Duhului (Christos primul, apoi la venirea Lui cei ce sunt ai Lui), constituie chiar miezul darului şi făgăduinţei în Fpt. 2: 38-39. Vedem acest lucru din contextul în care Christos nu a putut turna Duhul decât după ce a fost înviat. Pavel demonstrează aceasta când spune că Duhul a fost revărsat ca să învieze pe ceilalți în „asemănarea” învierii lui Christos (Rom. 6: 3-6).

Faptul că „învierea din morţi” a avut o poziţie centrală în predicarea apostolilor, iese la iveală imediat după revărsarea Duhului de la Rusalii. Preoţii şi Saducheii spre exemplu, au fost „foarte necăjiţi” pentrucă Petru şi Ioan „învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi” (Fpt. 4: 1-3). Observaţi cu atenţie formularea din acest text. Mai marii norodului nu s-au necăjiţi atât de mult de predicarea că Dumnezeu a înviat pe Isus din morţi. Ei erau supăraţi pentrucă apostolii predicau „în Isus” învierea din morţi. În cuvintele lui George Eldon Ladd: „Învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care dă oamenilor o încredere caldă şi speranţa într-o viitoare înviere; ea este începutul învierii escatologice însăşi” (O Teologie a Noului Testament, p. 326).

Învierea lui Christos şi revărsarea Duhului dătător de viaţă rezultantă, nu a însemnat altceva decât că învierea celor uniţi cu El a început. Credincioşii din vremea apostolică (perioada de tranziţie) au reprezentat „cele dintâi roade” ale secerişului care sta gata să fie strâns la „încheierea veacului.”

Duhul, făgăduinţa şi viaţa învierii

Fiind stabilită învierea ca poziţie centrală a „făgăduinţei Duhului Sfânt” în Fpt. 2: 33, cu privire la Christos mai întâi, iar apoi la vremea potrivită la toţi cei uniţi cu El (vv. 38-39), vom atrage atenţia asupra altor texte care extind „făgăduinţa Duhului Sfânt” ca fiind direct legată de „viaţa” (viaţa învierii) şi „neprihănirea” prin Christos, sămânţa promisă lui Avraam. Ne vom concentra supra lui Galateni 3. În Gal. 3: 13-14 Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - pentruca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Christos Isus, ca să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Aici din nou întâlnim „făgădiunţa Duhului.” În mod tradiţional, privind înapoi la cuvintele lui Pavel din Gal. 3: 2-3, ea a fost înţeleasă ca o referire la primirea Duhului. „Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” Totuşi o examinare mai atentă a textului arată că primirea Duhului de către Galateni prin auziea credinţei (în v. 2) a fost cu privire la primirea „făgăduinţei Duhului” prin credinţă (în v. 14). Versetul 2 îl stabileşte pe Duhul Sfânt ca agent, nu ca subiect al vers. 14. Diferenţa în frazeologia dintre v. 2 şi 14, primirea „Duhului” şi primirea „făgăduinţei Duhului” nu este fără importanţă în şirul gândirii lui Pavel. Din context şi din ceea ce urmează în v. 14, citim că „făgăduinţa Duhului” primită „prin credinţă” (în contrast cu Legea) se referă la ceea ce a promis Dumnezeu lui Avraam în Christos prin Noul Legământ. Pavel continuă, „Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuş nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute ,,lui Avraam şi seminţei lui.” Nu zice: ,,Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ,,Şi seminţei tale,” adică Christos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 15-18). Observaţi cum Pavel pune semnul egal între „moştenire” şi „făgăduinţă” în v. 18. Argumentul lui, (care derivă din „făgăduinţa Duhului” din v. 14) nu a fost, „Dacă Duhul ar veni din Lege, Duhul nu mai vine din făgăduinţă.” Pavel susţine că dacă moştenirea vine din Lege, făgăduinţa (care este centrată în Christos şi Noul Legământ, şi pentru care Duhul este agentul) ar „fi nimicită” adică „nu mai vine din făgăduinţă.”

În aceiaşi ordine de idei Pavel a scris, „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită” (Rom. 4: 13-14). Dacă Duhul, nu Christos, este considerat punctul central, evanghelia încetează să mai fie un mesaj despre apariţia unei noi ordini a vieţii într-o nouă lume sau creaţie sub domnia lui Christos. Rolul Duhului privind făgăduinţa era aceea de glorificare a lui Christos. Tot ceea ce Duhul face în realizarea transformării legămintelor este centrat în Christos. Duhul este Duhul „făgăduinţei” şi deci, Duhul „lui Christos.” Misiunea Duhului a fost aceea de-a arăta „lucrurile lui Christos” („lucrurile viitoare”) care au constituit „moştenirea” pe care Dumnezeu a promis-o mai înainte lui Avraam şi seminţei lui.

Pavel s-a străduit să arate Galatenilor că Christos, nu Legea lui Moise, stabileşte adevărata sămânţă şi adevărata moştenire referitor la ceea ce Dumnezeu a promis părinţilor lui Israel. „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos.... Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi ,,sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 26-29).

Moştenire, Viaţă, şi Neprihănire

În cele ce urmează atragem atenţia asupra caracterului atotcuprinzător al „făgăduinţei” din Gal. 3. În v. 18 făgăduinţa include tot ceea ce conţine „moştenirea” pe care Avraam şi sămânţa lui aveau s-o primească prin Christos. „Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.” Lui Avraam i s-a promis şi a moştenit Canaanul prin genealogia lui fizică, dar aceasta nu era moştenirea mai mare a unui legământ mai bun care avea să fie primită prin sămânţa lui spirituală, Christos şi Noul Legământ. În această moştenire erau incluse lucruri cum ar fi Noul Cer şi Pământ, (patria cerească în contrast cu Canaanul pământesc), şi Noul Ierusalim (cetatea cerească în contrast cu Ierusalimul pământesc). Vezi spre exemplu Evr. 11: 13.16; 12: 22 şi Apo. 21: 1-2. Pe lângă faptul că leagă „făgăduinţa” de „moştenire” Pavel abordează „făgăduinţa” din perspectiva „vieţii” şi „neprihănirii” în Gal. 3: 21-22. „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos.”

Faptul că moştenirea, viaţa şi neprihănirea sunt propri făgăduinţei care a fost confirmată în Christos nu face imposibilă referirea la ea ca la „făgăduinţa Duhului Sfânt.” Din potrivă, misiunea Duhului de a arăta, descoperi sau dezvălui lucrurile despre care Christos a spus, „sunt ale Mele” (Io. 16: 13-15), confirmă Duhul ca fiind Duhul făgăduinţei pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam în Christos. Acest lucru devine mai clar din ceea ce urmează.

Dimensiunea viitoristă a făgăduinţei

Din perspectiva vremii lui Pavel (perioada de tranziţie a legămintelor), „făgăduinţa” avea o consumare viitoristă care depindea de lucrarea terminată a Duhului Sfânt. Acesta era viitorul pe care-l avea Pavel în vedere când a făcut afirmaţia din Gal. 3: 14. „să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Acelaşi viitor se găseşte şi în afirmaţia lui Petru din Fpt. 2: 38, „veţi primi darul Duhului Sfânt.” (la fel, „darul” şi făgăduinţa” care sunt pentru toţi în Fpt. 2: 38-39, sunt identice cu făgăduinţa avraamică care se extinde la toate Neamurile în Gal. 3. vezi şi Gal. 3: 8; 3: 26-29 în special). Viitorul promisiunii este schiţat clar prin întrebarea lui Pavel adresată Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” (Gal. 3: 3). Această formulare presupune o desăvârşire viitoristă care se va realiza prin Duhul nu prin „carne” (adică nu prin faptele Legii). Această desăvârşire nu înseamnă a primi mai mult din Duhul, ci mai mult din ceea ce Duhul a fost trimis să descopere referitor la lucrurile lui Christos. În acest sens Galatenii au „început în Duhul” şi pentru a deveni desăvârşiţi ei trebuiau să continue în acest fel, (despărţiţi de Lege) până când lucrarea Duhului avea să fie terminată.

Prin urmare, a fi făcuţi desăvârşiţi (alte traduceri: aduşi la desăvârşire; acesta este sensul din Gal. 3:3), în Duhul şi nu prin carne sau fire, este paralel în înţeles cu sosirea a „ceea ce este desăvârşit” din 1.Cor. 13: 10, sau „starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos” din Ef. 4: 13. Deci, „început în Duhul” din Gal. 3: 3 stabileşte „deja-ul” făgăduinţei, în timp ce continuarea acţiunii de a „fi făcut desăvârşit” indică spre o consumare viitoristă a făgăduinţei în termenii încheierii lucrării Duhului.

Această teologie a Duhului, făgăduinţei şi desăvârşirii din gândirea lui Pavel este de înţeles dacă considerăm că fiecare aspect al „făgăduinţei” din Gal. 3 (moştenirea, neprihănirea şi viaţa) joacă un rol central în escatologia viitoristă a evanghelilor. La aceasta observăm două lucruri.

  1. Moştenirea din Gal. 3: 18 este în viitor, dar nu un viitor „total,” cum este cel din Ef. 1: 11-14. În Ef. 1: 11 Pavel vorbeşte despre faptul că ei „au obţinut moştenirea” în Christos, iar apoi în v. 13-14 el vorbeşte de „Duhul Sfânt al promisiunii,” ca „o arvună a moştenirii noastre pentru răscumpărarea posesiunii spre lauda slavi Lui.” Este un lucru obişnuit pentru Pavel să vorbească despre ceea ce biserica celor dintâi roade din vremea lui a primit (obţinut) în Christos în virtutea morţii, învierii şi înălţării Lui. Aceasta totuşi nu elimină viitorul lucrurilor legate de misiunea de descoperire a Duhului, descoperire care avea să fie încheiată la sfârşitul veacului.

  2. Există o dimensiune viitoristă a neprihănirii în Gal. 3: 21. Pavel argumentează că dacă Legea ar fi putut da viaţa, atunci neprihănirea ar fi venit prin Lege. Cum atunci se putea obţine neprihănirea dacă nu prin Lege? Ascultaţi ce spune din nou Pavel referitor la această chestiune. „Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Christos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3: 21-22). Şi din nou, „pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8: 4). Evanghelia (credinţa în Christos) aduce neprihănirea (şi prin urmare „viaţa”) pe care Legea nu a putut-o da. Acest lucru reiese clar din scrierile lui Pavel. Dar care este momentul sau vremea pentru împlinirea acestei neprihăniri? Pavel a scris, „Căci noi, prin Duhul, (Duhul făgăduinţei) aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5). Folosirea de către Pavel a termenilor „nădejde” şi „aşteptare” ne spune ceva despre dimensiunea „nu încă” a neprihănirii care era crucială pentru Galateni. Pavel spune că „nădejdea care se vede” (realizată) nu mai este nădejde; pentrucă ceea ce se poate vedea, nu mai necesită speranță. (ce se vede, se mai poate nădăjdui?) Pe când, dacă nădăjduim ceea nu vedem, aşteptăm cu răbdare” (Rom. 8: 24-25). Dacă aşteptarea şi nădejdea din Gal. 5: 5 nu indică spre un viitor imediat din zilele lui Pavel şi dacă această nădejde este încă „aşteptată prin Duhul” 2000 de ani mai târziu, atunci argumentul lui Pavel că „credinţa în Christos” şi nu Legea, împlineşte promisiunea vieţii şi neprihănirii, nu are nici un temei. Consecinţa este că noi trebuie să aşteptăm ceva dincolo de Noul Legământ pentru primirea neprihănirii „despre care au mărturisit Legea şi Proorocii” (Rom. 3: 21). Dacă acest lucru este inacceptabil, atunci trebuie să luăm în considerare viitorismul care împlineşte „nădejdea neprihănirii prin credinţă.”

Ce moment avea Pavel în vedere în strădania lui de a fi „găsit în El, (Christos) nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Christos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3: 9)?

  1. Exista o dimensiune viitoristă a Vieţii cu referire la „făgăduinţă.” Aşa cum se vede în Gal. 3: 21 (cât şi în multe alte pasaje din Scriptură), există o legătură între viaţă şi neprihănire, atât de strânsă încât prima este esenţa celei de a doua. Iudeii fideli Torei, fiind în căutarea neprihănirii prin Lege, (Rom. 9: 30-33; Gal. 2: 16), erau de fapt în căutarea vieţii. Dar nici viaţa şi nici neprihănirea nu erau posibile sub Lege deoarece „Scriptura a închis totul sub păcat, pentruca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22). Urmează deci, că „aşteptarea prin credinţă a nădejdii neprihănirii” (prin Duhul), este echivalentă cu aşteptarea vieţii conţinută în „făgăduinţa” lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Aşadar, timpul viitor al verbelor „vom fi mântuiţi” din Rom. 5: 9; „vom fi una” şi „vom trăi” din Rom. 6: 5-8; cât şi „vom trăi” şi „vom împărăţi” din 2.Tim. 2: 11-12, este un viitor autentic (din perspectiva lui Pavel) – nu raţional sau gnomic. (Lingv.; despre unele timpuri verbale care indică acţiunea sub formă generală sau care se îndeplineşte indiferent de timp. – Din fr. Gnomique).

Pavel vorbeşte de o viitoare consumare escatologică pe baza sigură a faptului că Christos „deja” „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt.” El a scris despre moarea lui Christos, „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom. 5: 9). Deasemenea, „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6: 5), „dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (v.8). Şi în fine, „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărţi împreună cu El” (2.Tim. 2: 11-12).

Viitorul istoric al Făgăduinţei

Am putut observa un viitorism clar şi precis (din perspectiva lui Pavel) în trei aspecte ale „făgăduinţei” care a pecedat Legea. Acest fapt ne duce la o întrebare importantă: Care este cadrul temporal şi situaţia istorică în care toate lucrurile vor fi adunate în Christos? Cu alte cuvinte, când se încheie lucrarea Duhului Sfânt privind descoperirea sau arătarea „lucrurilor viitoare” care au fost date lui Christos de către Tatăl? Care este situaţia istorică a moştenirii evanghelice, a neprihănirii şi vieţii? Este clar din context (în special din scrisoarea către Galateni) că Pavel elimină Legea ca bază pentru primirea făgăduinţei întărite sau ratificate în Christos. El contrazice pe credincioşii adepţi ai Legii care se opuneau Evangheliei fără, sau lipsită de Torah.

Legat de aceasta, este important de văzut că adevărata ameninţare şi putere a mişcării iudaizatoare a crescut din faptul că viitorul făgăduinţei în termenii desăvârşirii, încheierii sau consumării nu a fost încă atins „prin Duhul.” Aceasta, cuplată cu continuarea existenţei economiei Vechiului Legământ, (incuzând zelul pentru Lege a miilor de Iudei credincioşi, Fpt. 21: 20), a sporit foarte mult eforturile iudaizatorilor de a amesteca Legea cu Evanghelia privitor la „făgăduinţă.” Insă mişcarea iudaizatorilor nu ar fi avut aceste pârghii dacă lucrurile prezise de Isus în Mat. 24 ar fi avut loc.

Matei 24 furnizează cadrul pentru viitorismul din evanghelii privitor la aducerea moştenirii promise, a neprihănirii şi vieţii în Christos. Ierusalimul şi Templul, inima economiei Vechiului Legământ, încă nu trecuse când Pavel a scris Galatenilor. Din diverse motive Dumnezeu a permis Vechii Ordini să rămână până când lucrarea Duhului de descoperire a Noii Ordini a vieţii în Christos a fost încheiată. Consumarea (încheierea) acestei lucrări a reprezentat sosirea desăvârşirii din 1.Cor. 13: 10; acesta era viitorul escatologic al făgăduinţei „aşteptată cu nerăbdare prin Duhul.” Acelaşi Duh care a descoperit „lucrurile viitoare” deasemenea a descoperit iminenţa crescândă a momentului încheierii schimbării, pe măsură ce se derula primul secol şi se apropia vremea ca vechea ordine să „dispară” (Evr. 8: 13; vezi şi Rom. 13: 11-12; 1.Cor. 7: 29-31; Evr. 10: 25, 37; 1Pet. 4: 7; 1Io. 2: 18; Apo. 1: 1-3; 22: 6-10). În acest cadru istoric, Duhul (prin autorul epistolei către Evrei) a avertizat pe credincioşii fideli Evangheliei lipsită de Torah, care erau tentaţi (ispitiţi) să se întoarcă la Vechea Ordine care era încă în vigoare, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit: ,,Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37-38). Acest pasaj îndreaptă atenţia noastră asupra lui „deja” dar „nu încă” al făgăduinţei în Christos prin credinţă. Primirea făgăduinţei prin Duhul trebuie citită şi înţeleasă pe fundalul biblic al Legii şi al trecerii sistemului ei de lucruri care au servit ca „umbre a lucrurilor viitoare” (Evr. 10: 1), a căror substanţă (esenţă) este Christos (Col. 2: 16-17). Timpul viitor din Evr. 10: 36 privitor la primirea făgăduinţei se îmbină cu timpul viitor din Fpt. 2: 38-39 privitor la făgăduinţa care este primită prin Duhul revărsat.

În următorul articol vom încheia seria arătând legătura dintre „neprihănire” şi „viaţa învierii” aşa cum este ea prezentată de Pavel în Fil. 3, un viitorism al făgăduinţei în Christos care împlineşte Parousia sau Prezenţa Sa şi deci aduce omenirea răscumpărată în prezenţa lui Dumnezeu (Io. 14: 1-3; Apo. 21: 1-3).

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!