Prezența lui Dumnezeu cap. XII

de Max R. King

În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi cunoscuți care divizează atât „deja-ul” cât şi „nu încă” al transformării legămintelor dar şi natura umană. Vom oferi o discuție amplă privind natura şi timing-ul (temporizarea) învierii arătând legătura dintre viaţa învierii şi neprihănire din gândirea Paulină. De asemenea, vom examina nădejdea învierii lui Pavel din Filipeni 3 şi încercăm să demonstrăm legătura dintre mișcarea Iudaizatorilor din primul secol şi cei care au spus că învierea „deja avusese loc.” Capitolul se încheie cu o analiză a situației istorice a primului secol, ea fiind cadrul pentru avangarda realizării escatologice. Este un capitol cuprinzător, complet care încheie o compoziție teologică de referință. Citește atent, păstrând conținutul capitolelor precedente în minte.

Aceasta este concluzia celor 12 capitole din seria Prezența lui Dumnezeu. În capitolul unsprezece am demonstrat din Galateni 3 că Duhul Sfânt a fost primit prin „auzirea credinței” Gal. 3: 2 şi 5 (în unirea cu Christos prin moartea şi învierea Lui, (Gal. 3: 26-29; Rom. 6: 3-6), nu „prin faptele Legii” (Gal. 3: 1-5). Darurile supranaturale ale Duhului prezente în comunitatea credincioșilor erau dovezi evidente ale acestui fapt (v. 5). Însă scopul principal al primirii Duhului este schițat în Gal. 3: 13-14 unde Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, Iudei şi Neamuri fără deosebire (vezi vv. 26-29), în Christos Isus, aşa ca prin credinţă, noi să primim promisiunea Duhului (v. 14, TLN). În v. 14 Pavel leagă Duhul Sfânt de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam în Christos. Nu este doar primirea Duhului ci primirea a ceea ce vine prin „lucrarea Duhului.” Aceasta avea Pavel în minte când a vorbit despre „făgăduinţa Duhului.” (în sensul că Duhul are făgăduința în calitate de agent; de aici, este făgăduința Lui, la genitiv)

Contextual, Christos, nu Duhul, este esența făgăduinţei (3: 16). Rolul Duhului aşa cum se vede în Io. 16: 13-15, era să arate „lucrurile viitoare.” Aceste lucruri, a spus Christos, „sunt ale Mele,” primite de la Tatăl. Ele sunt lucruri care fac parte din promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam. Deci, în lumina legăturii Duhului de făgăduinţa în Christos, Pavel poate vorbi de făgăduinţă ca fiind „făgăduinţa Duhului” în acelaşi sens în care se spune că Duhul este „Duhul lui Christos.” Din această poziție, Duhul este arvuna, gajul sau garanția făgăduinţei (2.Cor. 1: 20-22), moștenirea (Efes. 1: 13-14), şi nemurirea (2.Cor. 5: 4-5). Prezența Duhului în comunitatea credincioșilor era garanția că ceea ce a fost început în Duhul pentru a ajunge la starea desăvârșită a făgăduinţei, va fi încheiat prin Duhul; nu se va realiza prin întoarcere la „faptele Legii” aşa cum susțineau Iudaizatorii. De aici, Pavel poate să arate validitatea făgăduinţei independent (sau despărțită) de Lege. În acelaşi timp, el susține integritatea Legii privitor la făgăduinţă prin demonstrarea funcției preparatoare (pregătitoare), temporale a Legii (Gal. 3: 17). Legea nu era „împotriva promisiunilor lui Dumnezeu” (Gal. 3: 21), ea doar că nu putea împlini lucrurile promise, cum sunt „moștenirea” (v. 18), „viaţa” (viaţa veşnică/a învierii) şi neprihănirea (v. 21). De fapt una din funcțiile preparatori ale Legii era „să se înmulțească greșeala” (Rom. 5: 20), să arate „păcatul afară din cale de păcătos” (Rom. 7: 13), şi prin urmare „să închidă totul sub păcat pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22).

În scopul acesta a murit Christos să răscumpere pe Israel din „blestemul Legii” (3: 13), ca atât Iudeii cât şi Neamurile „să primească făgăduinţa Duhului prin credinţă” (v. 14). Faptul că făgăduinţa este „prin Duhul” (5: 5) nu-i schimbă focalizarea christologică sau centralitatea; de fapt aceasta o confirmă. Când funcția revelatoare sau de descoperire a Duhului este pusă în legătură cu Christos şi promisiunea Avraamică, şi când iei în considerare că această lucrare împreună cu efectul ei de transformare a veacurilor nu era terminată când a scris Pavel epistolele sale, acel „deja” dar „nu încă” al promisiunii este elucidat (lămurit). Acel „ceva mai mult” (pentru care Duhul era garanția) nu era mai mult din Duhul, ci crescânda plinătate în Christos care își are originea în făgăduinţa Avraamică (Col. 1: 19; Efes. 22-23; 4: 13).

În legătură cu aceasta, Pavel vorbeşte de „a avea primele roade ale Duhului” (Rom. 8: 23); cu alte cuvinte „deja-ul” făgăduinţei. Primirea „deja-ului” făgăduinţei a intensificat în sfinții „celor dintâi roade” așteptarea viitoarei plinătăți. „Așteptarea” lor privind „înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru,” era legată de venirea a ceea „ce este desăvârșit” prin lucrarea încheiată a Duhului (1.Cor. 13: 8-13).

În mod similar, creația (firea) Vechiului Legământ ținută captiv, „supusă deșertăciunii” „aștepta descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8: 19-22). Ei (Iudeii, creația sau firea Vechiului Legământ), așteptau „glorioasa libertate” în Christos pentru că sub Lege ei, „n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi” (Evr. 11: 40). „Noi” aici se referă la cele dintâi roade ale evangheliei din vremea lui Pavel.

Referitor la „așteptarea” schimbării complete prin Duhul, autorul epistolei către Evrei a îndemnat comunitatea de credincioși să stea ferm şi să nu se întoarcă înapoi la ordinea Vechiului Legământ, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit (Evr. 10: 36). „Făgăduinţa” din Evrei este aceiași promisiune din Galateni 3. Mai mult, ca şi în cazul din Galateni (vezi 5: 5, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii”), focalizarea (accentul) din Evrei este asupra consumării promisiunii la foarte apropiata venire/arătare a lui Christos. ,,Încă puțină, foarte puțină vreme,” şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37).

Această crucială dimensiune a lui „nu încă” a făgăduinţei nu a eliminat „deja-ul.” Evident, că sfinții din Evrei deja „au gustat darul ceresc,” şi „puterile veacului viitor” şi „s-au făcut părtași Duhului Sfânt” – Duhul făgăduinţei Avraamice prin credinţa în Isus Christos. Vedem deci că în Evr. 10: 36 „nu încă” al făgăduinţei este pus în legătură cu „apropiata” (în curând) venire a lui Christos (compară Evr. 10: 25, 37).

Deci, cu privire la „ce urma încă să vină” și era parte integrantă a misiunii încheiate a Duhului, Pavel pune întrebarea Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească” (adică îmbrățișând faptele Legii)? Ideea pe care vrea s-o sublinieze Pavel este explicită şi puternică în contracararea mișcării Iudaizatorilor. Dacă Duhul lui Christos (de aici făgăduinţa) este primit prin „auzirea credinței” şi nu prin „faptele Legii” şi acesta este modul în care au început Galatenii, (primirea făgăduinţei care a precedat Legea), atunci acelaşi mod este necesar pentru a ajunge la starea desăvârșită în Christos, independent de Lege. Eliberarea de blestemul Legii însemna eliberarea de Legea însăși.

Făgăduinţa şi Viitorul Escatologic

Pe măsură ce urmărim șirul gândirii lui Pavel legat de lucrarea Duhului Sfânt în împlinirea făgăduinţei, descoperim că greșeala obișnuită făcută astăzi de către cei care încearcă să interpreteze semnificația făgăduinţei, este să despartă „nu încă” de „deja” dându-le astfel înțelesuri diferite şi atribuindu-le cadre temporale separate ale împlinirii. Această abordare ne lasă cu două „vremuri ale sfârșitului” la mare depărtare unul de altu,l cu împlinire parțială, atribuită una sfârșitului Vechiului Legământ şi restul presupusului sfârșit al veacului Noului Legământ.

O altă consecință serioasă este practica de a diviza ființa umană, dând oamenilor un duh răscumpărat acum, în timp ce aşteaptă răscumpărarea unui trup fizic cândva mai târziu. În ambele cazuri există o prelungire inexplicabilă a împlinirii totale (depline) dincolo de sfera lucrării Duhului din „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ. Evanghelia devine astfel doar „o jumătate de pas” între Lege şi obținerea plinătăţii în Christos. Problema apare datorită incapacității de a vedea că „nu încă” (din perspectiva lui Pavel) nu reprezintă nimic altceva decât acel ceva ce completează „deja-ul.” Pentru că Pavel a trăit şi a scris în timpul perioadei de tranziție a legămintelor, el a putut vorbi, spre exemplu, de trecuta, prezenta şi viitoarea mântuire şi să aibă aceiași mântuire în minte. Nădejdea mântuirii (1.Tes. 5: 8) în gândirea lui Pavel, nu înseamnă o mântuire diferită de cea prezentă atunci (Efes. 2: 8). În acelaşi context Pavel a spus că „am fost făcuţi moștenitori” deja (Efes. 1: 11), în timp ce numește Duhul „arvuna moștenirii noastre” (v. 14); şi totuşi el are aceiași mântuire în minte. Pe de-o parte el a afirmat înfiere prezentă prin adopție (Gal. 4: 4-6), şi totuşi de cealaltă parte el „aștepta înfierea” (Rom. 8: 23); însă el nu susține două înfieri diferite şi separate. El a scris despre „au căpătat neprihănirea” (Rom. 9: 30) şi despre „aşteptăm nădejdea neprihănirii prin credinţă” (Gal. 5: 5); în ambele cazuri el se referă la una şi aceiași neprihănire, singura neprihănire mântuitoare a evangheliei. Aşa stau lucrurile cu fiecare aspect al singurei făgăduinţe prin credinţa în Christos. Vom face câteva observații la punctul acesta cu privire la larg răspândita convingere care presupune două feluri de înviere – una acum şi una mai târziu, una spirituală şi una fizică.

„Singura viaţă” a „Singurei Făgăduinţe” Prezentă şi Viitoare

Înțelegerea obișnuită (uneori afirmată explicit, alteori implicit) referitoare la două învieri (spirituală şi fizică) necesare răscumpărării totale a omului, este un exemplu clasic de separare a lui „nu încă” de „deja-ul” vieții în Christos prin Duhul. Ca Cel care dă viaţa din belşug, Isus niciodată nu a susținut că există mai mult decât „o înviere” şi „o viaţă;” el a spus Martei, „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Io. 11: 25). Mai târziu a spus că El este „Calea” (Io. 14:6). Teologia tradițională pune accentul pe „Calea” înțelegând că este o singură cale nu două. La fel, nu există nici un motiv să negăm singularitatea Învierii şi Vieții.

Într-un context al morţii şi învierii cu Christos prin botez, Pavel vorbeşte despre unirea cu El în „asemănarea” morţii Sale şi a fi sculat în „asemănarea” învierii Sale (Rom. 6: 3-6). Dacă ar fi nevoie de două învieri separate (spirituale şi fizice) pentru răscumpărarea totală (deplină) a omenirii, acest text ridică o întrebare importantă: „Pe care o are Pavel în vedere aici în „analogia asemănării”? Nu există calificative aici – şi nicăieri altundeva. „În asemănarea” cuprinde întreaga sferă indivizibilă, atât înțelesul cât și aplicabilitatea morţii şi învierii lui Christos. Pavel nu spune nimic despre faptul că ar fi nevoie a două morți şi a două învieri pentru a muri şi a învia pe deplin în „asemănarea” morţii şi învierii lui Christos.

Nu găsim motive sau considerente biblice referitoare la răscumpărare deplină care să atârne de mai multă moarte şi mai multă înviere cu Christos decât cea din Romani 6 – care este aceiași cu cea din 1.Corinteni 15. Îl califică pe cineva moartea fizică, datorită unei morți naturale sau a unui accident fatal, să fie în „asemănarea” morţii lui Christos? Are Pavel în minte moartea fizică împreună cu Christos când scrie, „Şi dacă Christos este în voi, trupul vostru, da, este mort, din pricina păcatului” (Rom. 8: 10)? Observați că Pavel spune că „trupul vostru este mort.” Ar putea fi aceasta moarte fizică? A scris Pavel unei grămezi de cadavre? Iar dacă „trupul mort” din v. 10 nu este o referire la moarte fizică, atunci subiectul nu este moartea fizică nici în v. 11, care vorbeşte de înviere sau aducere la viaţă a „trupurilor voastre muritoare din pricina Duhului care locuiește în voi.” Acest verset conține răspunsul lui Pavel la trupul mort din v. 10. Aducerea la viaţă a „trupului muritor” prin faptul că este locuit de Duhul (în v. 11), corespunde cu viaţa primită de Christos atunci când a fost ridicat din moarte de Duhul lui Dumnezeu.

Prezența „trupului” (la singular) în Rom. 6: 6; 7: 24 şi în special 8: 10-11 este cheia problemei. Ea combate şi respinge o dihotomie spiritual/fizică a morţii şi învierii lui Christos ca răspuns la „deja” dar „nu încă” al învierii evanghelice. O înțelegere ca aceasta l-ar face pe Pavel să amestece „deja-ul” cu „nu încă” prin punerea morţii şi învierii „trupului fizic,” într-un text unde ne aşteptăm să găsim o înviere „spirituală.” Pavel ar grăbi puțin lucrurile spunând sfinților din Roma că ei deja au murit (biologic) şi că învierea datorată locuirii Duhului în ei a fost pusă în mișcare. Aceasta le-ar fi diminuat interesul dacă Pavel ar fi divizat făgăduinţa vieții şi învierea care o împlinește.

Viaţa şi Neprihănirea

Să ne întoarcem la „făgăduinţa” din Galateni 3. Găsim viaţa şi neprihănirea atât de strâns legate încât Pavel le folosește interschimbabil în v. 21. „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Viaţa aici nu este viaţă obișnuită; este „viaţa învierii” care este identică în înțeles cu „învierea” şi „viaţa,” la care a făcut Christos referire în Io. 11: 25. De reținut că Pavel se ocupă de viaţa făgăduinţei din Galateni 3. Iar pentru Pavel, Christos, făgăduinţa, viaţa şi neprihănirea sunt inseparabile, posedând valoare şi plinătate răscumpă-rătoare. Dacă, prin urmare, poate fi stabilit cadrul evanghelic pentru neprihănirea prezentă/viitoare, atunci este stabilit şi cadrul pentru Viaţa prezentă/viitoare. Ele merg mână-n mână.

Am văzut prin urmare „deja-ul” şi „nu încă” al neprihănirii. În Rom. 9: 30 Pavel a spus că Neamurile „au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea ce se capătă prin credinţă.” În Gal. 5: 5 el a spus, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.” În ambele texte este aceiași „neprihănire” prin credinţă.” Cum poate ea să fie atât prezentă cât şi viitoare, atât „obținută” cât şi „așteptată”? Trebuie oare să recurgem la o hermeneutică dihotomică? Există două feluri de neprihănire „prin credinţa în Christos”? Se găsește soluția în dihotomia omului – o neprihănire pentru duhul/sufletul omenesc acum, şi o neprihănire pentru trupul fizic mai târziu? Dacă aşa pun unii problema în cazul prezentei/viitoarei vieți (viaţa învierii), de ce să nu folosim acelaşi procedeu privitor la prezenta/viitoarea neprihănire?

Cheia pentru identificarea destinației „nădejdii neprihănirii” (care se aplică deopotrivă şi la „nădejdea vieții veşnice”) se găsește în Gal. 3: 21. Obiectivul lui Pavel, în a arăta că „Legea” nu putea da viaţa sau neprihănirea, a fost să arate ce putea să le de pe amândouă. Ce este acel ceva care face ceea ce nu a putut face Legea? Evanghelia (credinţa în Christos) are atenția exclusivă a lui Pavel în această privință. Şi acest lucru trebuie să se întâmple astăzi când interpretăm „făgăduinţa.”

Dacă totuşi viaţa şi neprihănirea au fost doar parțial împlinite de către evanghelie, dacă nădejdea (sau „nu încă”) reprezintă un viitor care trebuie așteptat (cu nerăbdare) dincolo de veacul Noului Legământ, argumentul lui Pavel din Gal. 3: 21 legat de incapacitatea Legii de a da viaţa trebuie îmbunătăți ca să spună: „şi dacă s-ar fi dat o evanghelie care să fi putut da plinătatea vieții şi a neprihănirii, într-adevăr plinătatea vieții şi neprihănirii ar fi venit prin evanghelie.” În perspectiva unei presupuse plinătăți încă în viitor, se creează necesitatea în care Christos trebuie să se întoarcă să întemeieze un alt „veac” deoarece veacul pentru care a murit să-l întemeieze (veacul veșnic al Noului Legământ), nu a putut da plinătatea vieții şi neprihănirii. Astfel, așteptarea are în vedere încheierea veacului Evangheliei pentru a putea primi plinătatea mântuirii prezisă de profeții Vechiului Testament, cari au prorocit „despre harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Christos” (1.Pet. 1: 5-13).

Nu numai că aceasta este o concluzie inevitabilă a divizării făgăduinţei, dar a deschis ușa pentru larg răspândita concepție cum că nădejdea (sau „nu încă”) făgăduinţei Avraamice din vremea lui Pavel rămâne să se împlinească în zilele noastre. Această abordare sugerează faptul că nădejdea făgăduinţei Avraamice aparține restaurării genealogiei fizice (naționale) a lui Avraam în Palestina cu toate rânduielile Vechiului Legământ. Acest fapt contrazice total argumentul lui Pavel referitor la Lege versus Evanghelie din Galateni 3 – fără să mai vorbim de volumul mare de scrieri din Noul Testament privitoare la plinătatea şi desăvârşirea evanghelică în cadrul „vremii sfârșitului” din zilele lui Pavel. Acest lucru este adevărat şi cu privire la tratarea făgăduinţei ca împlinire parțială, dihotomică. În ambele cazuri eficacitatea Crucii, a scopului, puterii şi desăvârșirii aduse de evanghelie este diminuată.

Acest gen de hermeneutică trece cu vederea tot ceea ce este absolut necesar pentru înțelegerea destinației nădejdii evangheliei privitor la făgăduinţă. Din nou, este o chestiune de observare a contextului şi de ținerea mesajului „deja dar - nu încă” al evangheliei strâns de cadrul său istoric. Este nevoie să stăm lipiți împreună cu Pavel şi ceilalţi apostoli care în mod consecvent L-au predicat pe Christos, de fundalul istoriei răscumpărării, istorie a Israelului Vechiului Testament.

Pavel spre exemplu, a fost „pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi (Rom. 1: 1-2). (Apropo, premileniștii și dispensa-ționaliștii încearcă să ne convingă că Biserica nu a fost deloc prezisă în Vechiul Testament. Ce înseamnă în acest caz expresia lui Pavel „Evanghelia lui Dumnezeu”??) Predicând nădejdea mântuirii, a neprihănirii şi a vieții veşnice, el a rămas în limitele „nădejdii făgăduinţei, pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noștri” (Fapte 26: 6), „mărturisind fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (v. 22). Urmează aşa dar, că sfârșitul deplin al economiei Vechiului Legământ (care în planul lui Dumnezeu este simultan cu lucrarea încheiată a Duhului Sfânt) este momentul plinătăţii făgăduinţei care era atât de așteptată în vremea apostolică.

Indiferent ce statut i se atribuie lui Israel şi Legii după momentul morţii lui Christos, viitoarea consumare clar conturată în Matei 24 şi în multe alte texte (vezi spre exemplu, Evr. 12: 18-29), nu poate fi dată la o parte ca şi cum nu ar avea de-a face cu „nu încă” al făgăduinţei. Acest lucru răsună clar în Filipeni 3.

Obținerea neprihănirii şi Vieții în Filipeni 3

Întregul capitol reprezintă apărarea din partea Pavel a neprihănirii şi vieții date prin Evanghelie (prin credinţa în Christos) în contrast cu Legea lui Moise. Cazul lui se adresează obținerii lor trecute, prezente şi viitoare şi este structurat pentru a elimina Legea din procesul împlinirii. Nevoia de a face acest lucru spune ceva despre prezența continuată a ordinii Vechiului Legământ şi amenințarea ei la adresa neprihănirii şi vieții din punctul de vedere al abuzului şi folosirii greșite a însuși Vechiului Legământ în vremea lui Pavel. Ceea ce Pavel a socotit pierdere în Fil. 3: 7-8 se regăsesc în vv. 4-8. Ținta lui în procesul de părăsire a modului de viaţă sub Lege, era să „câștige pe Christos” (v.8) şi să „fie găsit în El” (v. 9) având „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” spre deosebire de neprihănirea lui „pe care i-o dă Legea.” Deosebirea este că la venirea lui Christos de la sfârșitul veacului avea să fie găsit „îmbrăcat cu in subțire, strălucitor şi curat” (Apoc. 19: 8) în contrast cu „haina mânjită” a propriei lui neprihăniri (Is. 64: 6).

Șirul gândurilor lui Pavel însă nu se oprește aici. El face ținta neprihănirii proporțională cu „a-L cunoaște pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10). Este remarcabil faptul că el echivalează suferințele lui (care erau suferințe produse de moartea-faţă-de-Lege) cu suferințele lui Christos. În acest fel el se făcea „asemenea cu moartea Lui” (a lui Christos) şi deci murind „în asemănarea morţii Sale.”

Partea opusă şi acțiunea complementară a morţii împreună cu Christos a fost capacitatea lui de a „ajunge la învierea din morți” (v. 11). Strădania lui Pavel de a fi găsit în Christos cu „neprihănirea căpătată prin credinţă” (în contrast cu neprihănirea pe care o dă Legea) este legată de „cunoaşterea lui Christos şi puterea învierii Lui.” Este demn de notat faptul că în atingerea țintei lui, Pavel nu-şi ia privirea de la cadrul istoric al zilelor lui ca să-o îndrepte asupra unui presupus viitor sfârșit al veacului evangheliei. Dimpotrivă, el deja se „făcea asemenea cu moartea lui Christos.” El s-a considerat pe sine şi comunitatea din Filipi ca fiind deja pe drumul de a ajunge „la învierea din morți.” „Nu că am şi câștigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârșit ... Dar în lucrurile în cari am ajuns, să umblăm la fel, (în acelaşi mod ca până acum) vv. 12, 16.

Dacă Pavel ar fi avut „moartea şi învierea fizică” în vedere, ar fi fost fără însemnătate, ba chiar fără rost, să le spună Filipenilor că el şi ei nu au ajuns încă la ea. Ar fi fost absurd să susțină o ajungere parțială la învierea din moarte biologică dacă acest fel de moarte era în discuție. Era foarte clar că ei nu au ajuns încă la ea, la cea fizică. Totuşi, Pavel a scris, „dar în lucrurile în cari am ajuns (la nivelul la care am ajuns) să umblăm la fel.”

Dar, totul ar avea sens, dacă Pavel are în vedere învierea la viaţa făgăduinţei în Christos – învierea despre care unii din vremea lui Pavel spuneau că era „deja” în trecut „că ar fi şi venit chiar.” Acel „deja” al Duhului a fost transformat de către unii în desăvârșire escatologică înainte de sfârșitul care avea să aducă schimbarea completă. Efectul acestui fapt (o înviere încheiată) din perspectiva vremii lui Pavel, şi în special referitor la mișcarea Iudaizatorilor, ar fi fost păstrarea ordinii, încă în vigoare, a Vechiului Legământ cu toate rânduielile lui ca o componentă necesară desăvârșirii evanghelice în Christos. Aceasta ar fi avut un „efect distrugător” asupra credinței, pe care Pavel nu l-a tolerat „nici o clipă măcar pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2: 5).

Este clar că neprihănirea şi viaţa (viaţa învierii) din Filipeni 3 este identică cu cea din Galateni 3 şi este înrădăcinată în făgăduinţa dată lui Avraam. În ambele texte „deja-ul” (a fi început în Duhul) şi „nu încă” care aduce plinătatea şi desăvârşirea prin lucrarea încheiată a Duhului, nu se extinde mai departe de încheierea veacului Vechiului Legământ. Acesta a fost cadrul istoric pentru mesajul escatologic al Evangheliei.

De asemenea, a fost punctul focal al lui Daniel 9: 24-27 cu privire la „aducerea neprihănirii veşnice.” Vremea sfârșitului pe care a văzut-o Daniel este legată de „lucrurile viitoare” care aveau să vină prin Duhul lui Christos (şi deci prin făgăduinţă). Ele constituiau promisele „ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea” (Is. 65: 17; 66: 22; 2.Pet. 3: 13). În acest fel, „nădejdea neprihănirii” din (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieții veşnice” din (Tit 1: 2) au fost realizate la venirea, „desăvârșirea” creației Noului Legământ în Christos.

Contrar Iudaizatorilor, care au susținut desăvârşirea ca fiind completă înainte de căderea Ierusalimului şi a tot ceea ce el a reprezentat, noi avem afirmația lui Ioan. Dimensiunea „deja” cuplată cu apropierea lui „nu încă” a permis lui Ioan să proclame curajos, „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său” (1.Io. 5: 11). La fel Petru, știind că „sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape” (1.Pet. 4:7), contracarează tăgăduirea (negarea) din partea batjocoritorilor vremii, a Parousiei schimbătoare de veacuri, a lui Christos pentru a deveni Făgăduinţa infailibilă a lui Dumnezeu dată lui Israel privind o nouă creație „în care locuiește neprihănirea” (2.Pet. 3: 1-13).

Cei care aveau „urechi de auzit” ce a spus Duhul celor „șapte biserici din Asia” despre „Învierea lui Isus Christos,” şi ochi să vadă cadrul istoric (căderea Babilonului, cetatea „din robie” Gal. 4: 25, „unde a fost răstignit Domnul lor” (Apoc. 11: 8), nu au pierdut (sau ratat) consumarea care a adus la împlinire (la desăvârșire) făgăduinţa în Christos prin Duhul.

De asemenea, vedem legătura dintre lume şi cetate pe de-o parte (Apoc. 21: 1-2) şi făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam care l-a motivat să privească prin credinţă dincolo de Canaanul şi Ierusalimul pământesc la patria şi cetatea cerească, de altă parte (Evr. 11: 13-16). Credinţa lui Avraam în „lucrurile cereşti viitoare” corespunde exact „credinței în Christos” (evanghelia) care împlinește aceste lucruri cereşti. „Făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4: 13).

Mai mult, cadrul istoric al „Descoperii lui Isus Christos” (încheierea veacului Vechiului Legământ prezisă de Christos în Discursul Său de pe Muntele Măslinilor) este confirmat de multitudinea afirmațiilor de „iminență” de la începutul şi sfârșitul Cărții Apocalipsa. Scopul cu care Ioan a scris mesajul său către bisericile din Asia a fost ca Christos „să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând” (1: 1). Prin acest avertisment, bisericile au fost îndemnate să citească şi să păzească „lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape”(1: 3). Acest sfat este reiterat într-un mod impresionant la sfârșitul cărții (22: 6-20).

În acest sens, din moment ce Legea avea să aducă pe Israel (şi ca urmare şi pe Neamuri) la Christos, din moment ce Legea a fost o umbră a „lucrurilor viitoare” referitoare la Făgăduinţă şi din moment ce Duhul a fost trimis să „descopere” acele lucruri în perioada de încheiere (zilele din urmă) ale economiei Vechiului Legământ, este absurd a atribui evenimentele de încheiere (de sfârșit) din Apocalipsa – însăși cadrul „descoperirii” (sau „a doua Arătare”) lui Christos – căderii Romei sau altei perioade a istoriei (trecute, prezente, sau viitoare), atribuire care este complet străină Israelului Vechiului Legământ şi planului de inspirație divină prin care omenirea avea să fie condusă la Christos.

Interpretarea Scripturii ar trebui să implice renunțarea la a diviza, literaliza şi a viitoriza Făgăduinţa dată prin credinţa în Christos Isus lăsând escatologicul în cadrul lui istoric. Paradisul păcii, vieții şi neprihănirii lui Dumnezeu a fost restaurat deplin în Christos prin Duhul. Acesta este mesajul Duhului în Apocalipsa. Cu scopul acesta a fost trimis Duhul, să facă o lucrare care să pună capăt „absenței lui Christos” (absența Lui din lumea de jos care nu a putut da „viaţa şi neprihănirea”) prin descoperirea lumii Prezenței lui Christos (lumea sau veacul viitor) care împlinește Făgăduinţa prin credinţa în Christos.

Concluzie

Partea aceasta încheie lucrarea despre întoarcerea umanității prin Christos în Prezența Dumnezeului Celui Viu. Recapitulând pe scurt, am învățat că:

1). Nevoia, făgăduinţa şi natura vieții apar din căderea lui Adam care a suferit moarte (separare de Dumnezeu) în ziua în care a păcătuit.

2). Promisiunea biruinței asupra lui Satan şi a domeniului păcatului şi al morţii din Geneza 3: 15 este preluată în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam şi confirmată în Christos (Gen. 12: 1-3; Gal. 3: 16).

3). Perioada intermediară a Vechiului Legământ a depus mărturie cu privire la făgăduinţa în Christos prin ritualurile lui pământeşti, specifice şi prin a servi la „închiderea sub păcat” (Gal. 3: 22), deci conducând înspre Christos (vezi Romani 7), „pentru ca făgăduinţa prin credinţa în Christos Isus” să poată fi primită prin Duhul fără „faptele Legii” (Galateni 3).

4). Christos a intrat în lumea fraților Săi sub Lege. El a plecat din aceea lume prin moarte şi înviere. Făcând astfel, El a pus capăt „slujbei aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” şi a adus prin Duhul „slujba aducătoare de neprihănire” (2.Cor. 3; Gal. 3).

5). Transformarea veacurilor legămintelor este cadrul pentru înțelegerea absenței lui Christos (plecarea Lui pentru a pregăti un loc). De asemenea, ea stabilește schema pentru a înțelege trimiterea Duhului, a cărui lucrare este identică cu cea a lui Christos în pregătirea unui loc. În plus, ne permite să identificăm lumea celei de a doua veniri/arătări a lui Christos – lumea cerească sau „lumea de sus” a făgăduinţei lui Dumnezeu făcută în Christos lui Avraam, care a împlinit „strângerea laolaltă a celor aleși” la sfârșitul (încheierea) veacului (Mat. 24: 3, 13, 31; Efes. 1: 10; 2.Tes. 2: 1).

6). Am arătat că consumarea/încheierea viitoristă (din perspectiva lui Pavel) este cadrul istoric pentru realizarea celor două concepte echivalente, „nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5) şi „nădejdea vieții veşnice” (Tit 1: 2). Pavel pune aceste concepte în legătură cu „a-L cunoaște pe Christos şi puterea învierii Lui” (Fil. 3: 10-16). În aceiași ordine de idei este important de văzut prezența „nădejdii” (Rom. 8: 24) în teologia lui Pavel, nădejde pe care o leagă de transformarea de la „slujba aducătoare de moarte” la „slujba aducătoare de neprihănire.” Folosirea de către Pavel a timpului prezent „este trecător” sugerează o acțiune prezentă atunci în zilele lui Pavel (nu ale noastre); acest lucru este valabil şi cu privire la prezența „nădejdii” din 2.Cor. 3: 12. Viitorul lui Pavel privitor la transformarea încheiată era „nădejdea” lui în Gal. 5: 5 şi Tit 1: 2, iar el aștepta plinătatea neprihănirii şi vieții care depindea de atingerea țintei nădejdii sale din 2.Cor. 3: 12.

7). În final, am arătat că trecerea economiei specifice, pământeşti a Vechiului Legământ (lume sau cosmos) este cadrul biblic pentru „Descoperirea lui Isus Christos” văzută de Ioan şi venirea „tuturor lucrurilor făcute noi” (Apoc. 21: 1-5). Tot ceea ce aparține mântuirii încheiate în ambele Testamente indică înspre acest sfârșit. Accentul pus pe „apropiere” este incontestabil, nelăsând loc altui cadru, al evenimentelor din zilele lui Ioan, care să se potrivească cât de cât şi să se apropie de magnitudinea acestui eveniment de sfârșit de veac şi a centralității lui christologice.

Fundalul Vechiului Testament pentru semnele, simbolurile şi metaforele, terminologia din Epistola către Evrei, lucrurile „vechi” şi „noi” contrastante, şi remarcabila paralelă cu Discursul lui Christos de pe Muntele Măslinilor nu duc spre altă țintă decât spre cea pentru care Israelul Vechiului Legământ a fost ales de Dumnezeu ... „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape. ... Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 20 şi 22). Aceasta este încheierea (consumarea) care împlinește „așezarea din nou a tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi profeți din vechime” (Fapte 3: 21).

Călătoria de la Adam la Christos prin intermediul istoriei răscumpărării, istoria Israelului Vechiului Testament, este conturată în Scriptură. Din acest punct de vedere, „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22) în cel mai deplin sens. Nu există alt fundal istoric pentru consumarea planului de mântuire al lui Dumnezeu; nu este altă vreme a sfârșitului pentru „Descoperirea lui Isus Christos” în lumea Sa – lumea cerească a făgăduinţei Avraamice.

Reprezentarea „tronului lui Dumnezeu şi a Mielului” în Noul Ierusalim unde „nu mai este (nimic vrednic) blestem” (Apoc. 22: 3), dă valoare invitației Duhului şi a Miresei, „Vino!” Şi cine aude, să zică: ,,Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” (Apoc. 22: 17). Această invitație nu se referă la venirea la „pomul vieții” şi la a bea din „apa vieții” fără plată, cândva în viitorul nostru. Cetatea Prezenței, Vieții şi Neprihănirii lui Dumnezeu este o realitate curentă pentru toţi. Este o ironie tristă că mulţi răspândesc invitația de a veni, în timp ce neagă împlinirea şi prezența acelor lucruri la care sufletele însetate sunt invitate. Domnul să ne ajute să recunoaștem, să prețuim şi să trăim ceea ce El a dus la bun sfârșit în Christos Isus prin Duhul.