Prezența lui Dumnezeu cap. XI

de Max R. King


Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos şi a celor uniți cu El, nu de darurile miraculoase ale Duhului. (2). Făgăduinţa Duhului este legată de promisiunea Avraamică, de moștenire şi de sămânță. (3). Viaţa învierii şi neprihănirea sunt ambele legate de făgăduinţă. (4). Dimensiunea viitoristă a făgăduinţei trebuie acceptată vis-á-vis de cadrul primului secol. (5). Se va arăta că Matei 24 furnizează cadrul pentru împlinirea istorică a făgăduinţei.

Înainte de a părăsi Fapte 2 şi de-a ne uita la alte texte care dau „făgăduinţei Duhului Sfânt” o semnificație mai cuprinzătoare decât primirea Duhului, vrem să mai facem câteva observații în legătură cu textul din Fapte 2: 38-39, concentrându-ne asupra v. 33. Pe măsură ce gândul lui Petru se dezvoltă în vv. 22-40, vedem că ceea ce el spune în v. 33 despre Christos care „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului,” are impact direct asupra semnificației „darului” şi „făgăduinţei” pregătite pentru alţii în vv. 38-39. Dar la ce se referă „făgăduinţa Duhului Sfânt” în v. 33? Înseamnă primirea personală a Duhului sau primirea a ceva ce a promis Dumnezeu, şi pentru care Duhul este agentul? Care perspectivă va fi susținută de context? Dacă privim v. 33 ca o referire la primirea Duhului Sfânt de către Christos (la începutul misiunii Sale pământeşti, Mc. 1: 10), am trecut cu vederea contextul imediat din Fapte 1-2. Spre exemplu, în Fapte 1: 4-8 limbajul folosit de către Christos când a promis Duhul apostolilor Săi, se aseamănă îndeaproape cu limbajul lui Petru din Fapte 2: 33 legat de primirea făgăduinţei Duhului de către Christos. În Fapte 1: 4 li se spune apostolilor să aștepte „făgăduinţa Tatălui” care în acel context se referă la primirea Duhului Sfânt de către ei în viitorul lor imediat – nu cu vreo trei ani în trecut. În legătură cu aceasta vezi Io. 14: 16-18; 15: 26-27; 16: 7-15). Dar oare este „făgăduinţa Tatălui” pentru apostoli din Fapte 1: 4 echivalentă cu ceea ce se spune despre Christos că „a primit de la Tatăl” în Fapte 2: 33? Poate că există limbaj similar în ambele pasaje, dar din punct de vedere contextual situația apostolilor din Fapte 1: 4 este atât de departe de cea a lui Christos din Fapte 2: 33, cât este estul departe de vest.

În ce-i privește pe apostoli, Duhul Sfânt este subiectul din Fapte 1: 4. Dar în ceea ce-L privește pe Christos, este clar că învierea este subiectul în Fapte 2: 22-40. Din mărturia mesianică a lui David privind învierea, (Ps. 16: 8-11), Petru arată că Dumnezeu a promis să-L ridice pe Christos din Hades ca să șadă pe tronul lui David. Deși promisiunea a fost făcută lui David, el a înțeles că referirea nu s-a făcut la el ci la Christos – „fiindcă David era proroc ... despre învierea lui Christos a prorocit şi a vorbit el” (vv. 30-31). Prin urmare contextul scoate în evidență o făgăduinţă care a fost primită de Christos „de la Tatăl” prin agentul sau puterea Duhului Sfânt. (În legătură cu aceasta vezi Io. 6: 62-63; Rom. 1: 3; 8: 11; 1.Pet. 3: 18).

Învierea este esențială în gândirea lui Petru din vv. 32-35. „Înviat din morți” din v. 32 este exact ceea ce a primit Christos (nu David), „de la Tatăl” în v. 33 – o făgăduinţă care este „a Duhului” din perspectiva rolului său în învierea nou-testamentară. Învierea lui Christos este subiectul „făgăduinţei” în vv. 34-35. Petru accentuează acest fapt prin excluderea lui David ca destinatar a ceea ce a promis Dumnezeu prin jurământ. „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Șezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale” (vv. 34-35). Dacă „învierea lui Christos de către Dumnezeu” (v. 32) nu a fost evenimentul care a împlinit „primirea de la Tatăl a făgăduinţei Duhului Sfânt” (v. 33) atunci ceea ce a spus Petru pentru a-l exclude pe David, este absolut fără sens. David nu a primit ceea ce a primit Christos „de la Tatăl” pentru că David nu s-a „suit în ceruri.” Acum, dacă „primirea făgăduinţei” din v. 33 înseamnă „primirea Duhului,” şi David este descalificat pentru că niciodată nu s-a suit în ceruri, pe ce bază se poate spune, că Christos a primit Duhul înainte să se fi suit în ceruri? S-a suit El în ceruri la botezul Său (Mc. 1: 10)? Modelul argumentului lui Petru ar cere acest lucru dacă „a primi Duhul” ar fi echivalent cu a primi „făgăduința Duhului Sfânt” din Fapte 2: 33. Conform argumentului lui Petru, suirea în ceruri este condiția pentru primirea făgăduinţei. Prin urmare, referirea se face la învierea lui Christos. Christos, nu David a fost destinatarul (primitorul) acestei făgăduinţe.

Acum haideți să vedem importanța părții a doua a versetului 33. Ca urmare a faptului că a fost înviat, afirmă Petru, Christos „a turnat ce vedeți şi auziți.” Când revărsarea Duhului este pusă în legătură cu învierea lui Christos mai degrabă decât cu primirea Duhului (la botezul Lui în Marcu 1), teologia lui Petru privind învierea, prezintă puncte importante.

1). După cum am văzut în secțiunile precedente, Duhul nu a putut fi revărsat decât după înălțarea lui Christos. (vezi din nou Io. 16: 7). Misiunea Duhului, de a descoperi lucrurile viitoare, nu a putut începe până când Christos nu Şi-a ocupat poziția în lumea Sa în care aceste lucruri aveau să se manifeste. Ele nu aparțineau „lumii de jos” - lumea în care Christos a intrat atunci când a fost făcut asemenea fraților Săi în toate lucrurile (Evr. 2: 17; Gal. 4:4). Prezența Lui în Israelul Vechiului Legământ, a semnalat și a însemnat că a sosit vremea ca lumea ordinii Vechiului Legământ să facă loc „lumii viitoare” prevestită în Lege. (Evr. 10: 1). Moartea, învierea şi înălțarea lui Christos a semnalat arătarea, ivirea unei noi lumi. Ea a marcat începutul domniei Lui care a schimbat veacurile. Aceasta este semnificația cuvintelor lui Petru din Fapte 2: 33, „odată ce a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt” (adică, acum că S-a înălțat, acum că El este în lumea de sus) El a turnat ce vedeți şi auziți.” Din aceea perspectivă, venirea Duhului era mărturia definitivă că Christos a primit făgăduinţa făcută de Dumnezeu prin David, „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (Ps. 16: 10) – cu alte cuvinte, învierea.

2). Ceea ce Christos primește de la Tatăl în v. 33 fixează scena pentru ceea ce alţii, uniți cu El, vor primi în vv. 38-39. Petru a spus, ,,Pocăiţi-vă! şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Ceea ce a spus Petru că „veţi primi” în vv. 38-39 rezultă din ceea ce a primit Christos în v.33. Christos a fost primul care trebuia să primească făgăduinţa învierii (1.Cor. 15: 20), prin aceasta devenind înainte mergătorul (învierea şi viaţa) referitor la „cei ce sunt ai Lui.” Aceasta este forța chemării lui Petru la pocăință şi botez în v. 38. „Făgăduinţa” din v. 38 își derivă semnificația din „făgăduinţa” primită prima dată de Christos în v. 33, adică, învierea Sa.

Implicația învierii celorlalți prin turnarea Duhului de către Christos este clară. În cuvintele lui Pavel, „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Christos Isus din morți, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi (Rom. 8: 11). Funcția de „aducerea la viaţă” sau „înviere” a Duhului (Christos primul, apoi la venirea Lui cei ce sunt ai Lui), constituie chiar miezul darului şi făgăduinţei în Fapte 2: 38-39. Vedem acest lucru din contextul în care Christos nu a putut turna Duhul decât după ce a fost înviat. Pavel demonstrează aceasta când spune că Duhul a fost revărsat ca să învieze pe ceilalți în „asemănarea” învierii lui Christos (Rom. 6: 3-6). Faptul că „învierea din morți” a avut o poziție centrală în predicarea apostolilor, iese la iveală imediat după revărsarea Duhului de la Rusalii. Preoții şi Saducheii spre exemplu, au fost „foarte necăjiți” pentru că Petru şi Ioan „învățau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morți” (Fapte 4: 1-3). Observați cu atenție formularea din acest text. Mai marii norodului nu s-au necăjit atât de mult de predicarea că Dumnezeu a înviat pe Isus din morți. Ei erau supărați pentru că apostolii predicau „în Isus” învierea din morți. În cuvintele lui George Eldon Ladd: „Învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care dă oamenilor o încredere caldă şi speranța într-o viitoare înviere; ea este începutul învierii escatologice însăși” (A Theology of the New Testament, 326). Învierea lui Christos şi revărsarea Duhului dătător de viaţă rezultantă, nu a însemnat altceva decât că învierea celor uniți cu El a început. Credincioșii din vremea apostolică (perioada de tranziție) au reprezentat „cele dintâi roade” ale secerișului care sta gata să fie strâns la „încheierea veacului.”


Duhul, Făgăduinţa şi Viaţa Învierii

Fiind stabilită învierea ca poziție centrală a „făgăduinţei Duhului Sfânt” în Fapte 2: 33 cu privire la Christos mai întâi, iar apoi la vremea potrivită la toţi cei uniți cu El (vv. 38-39), vom atrage atenția asupra altor texte care extind „făgăduinţa Duhului Sfânt” ca fiind direct legată de „viaţa” (viaţa învierii) şi „neprihănirea” prin Christos, sămânţa promisă lui Avraam. Ne vom concentra asupra lui Galateni 3.

În Gal. 3: 13-14 Pavel a scris, „Christos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Christos Isus, ca să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Aici din nou întâlnim „făgăduința Duhului.” În mod tradițional, privind înapoi la cuvintele lui Pavel din Gal. 3: 2-3, ea a fost înțeleasă ca o referire la primirea Duhului. „Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteţi aşa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?” Totuşi o examinare mai atentă a textului arată că primirea Duhului de către Galateni prin auzirea credinței (în v. 2) a fost cu privire la primirea „făgăduinţei Duhului” prin credinţă (în v. 14). Versetul 2 îl stabilește pe Duhul Sfânt ca agent, nu ca subiect al versetului 14.

Diferența în frazeologia dintre v. 2 şi v. 14, primirea „Duhului” şi primirea „făgăduinţei Duhului” nu este fără importanță în șirul gândirii lui Pavel. Din context şi din ceea ce urmează în v. 14, citim că „făgăduinţa Duhului” primită „prin credinţă” (în contrast cu Legea) se referă la ceea ce a promis Dumnezeu lui Avraam în Christos prin Noul Legământ. Pavel continuă, „Fraților, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desființează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute ,,lui Avraam şi seminței lui.” Nu zice: ,,Şi semințelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ,,Şi seminței tale,” adică Christos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani. Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 15-18).

Observați cum Pavel pune semnul egal între „moștenire” şi „făgăduinţă” în v. 18. Argumentul lui, (care derivă din „făgăduinţa Duhului” din v. 14) nu a fost, „Dacă Duhul ar veni din Lege, Duhul nu mai vine din făgăduinţă.” Pavel susține că dacă moștenirea vine din Lege, făgăduinţa (care este centrată în Christos şi Noul Legământ, şi pentru care Duhul este agentul) ar „fi nimicită” adică „nu mai vine din făgăduinţă.”

În aceiași ordine de idei Pavel a scris, „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită” (Rom. 4: 13-14). Dacă Duhul, nu Christos, este considerat punctul central, evanghelia încetează să mai fie un mesaj despre apariția unei noi ordini a vieții într-o nouă lume sau creație, sub domnia lui Christos. Rolul Duhului privind făgăduinţa era aceea de glorificare a lui Christos. Tot ceea ce Duhul face în realizarea transformării legămintelor este centrat în Christos. Duhul este Duhul „făgăduinţei” şi deci, Duhul „lui Christos.” Misiunea Duhului a fost aceea de-a arăta „lucrurile lui Christos” („lucrurile viitoare”) care au constituit „moștenirea” pe care Dumnezeu a promis-o mai înainte lui Avraam şi seminței lui.

Pavel s-a străduit să arate Galatenilor că Christos, nu Legea lui Moise, stabilește adevărata sămânță şi adevărata moștenire referitor la ceea ce Dumnezeu a promis părinţilor lui Israel. „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi cari ați fost botezați pentru Christos, v-ați îmbrăcat cu Christos.... Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi ,,sămânţa” lui Avraam, moștenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 26-29).


Moștenire, Viaţă, şi Neprihănire

În cele ce urmează atragem atenția asupra caracterului atotcuprinzător al „făgăduinţei” din Galateni 3. În v. 18 făgăduinţa include tot ceea ce conține „moștenirea” pe care Avraam şi sămânţa lui aveau s-o primească prin Christos. „Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam.” Lui Avraam i s-a promis şi a moștenit Canaanul prin genealogia lui fizică, dar aceasta nu era moștenirea mai mare a unui legământ mai bun care avea să fie primită prin sămânţa lui spirituală, Christos şi Noul Legământ. În această moștenire erau incluse lucruri cum ar fi Noul Cer şi Pământ, (patria cerească în contrast cu Canaanul pământesc), şi Noul Ierusalim (cetatea cerească în contrast cu Ierusalimul pământesc). Vezi spre exemplu Evr. 11: 13.16; 12: 22 şi Apoc. 21: 1-2. Pe lângă faptul că leagă „făgăduinţa” de „moștenire”, Pavel abordează „făgăduinţa” din perspec-tiva „vieții” şi a „neprihănirii” în Gal. 3: 21-22. „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos.”

Faptul că moștenirea, viaţa şi neprihănirea sunt proprii făgăduinţei care a fost confirmată în Christos nu face imposibilă referirea la ea ca la „făgăduinţa Duhului Sfânt.” Din potrivă, misiunea Duhului de a arăta, a descoperi sau dezvălui lucrurile despre care Christos a spus, „sunt ale Mele” (Io. 16: 13-15), confirmă Duhul ca fiind Duhul făgăduinţei pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam în Christos. Acest lucru devine mai clar din ceea ce urmează.


Dimensiunea viitoristă a Făgăduinţei

Din perspectiva vremii lui Pavel (perioada de tranziție a legămintelor), „făgăduinţa” avea o consumare viitoristă care depindea de lucrarea terminată a Duhului Sfânt. Acesta era viitorul pe care-l avea Pavel în vedere când a făcut afirmația din Gal. 3: 14, „să primim prin credinţă, promisiunea (făgăduinţa) Duhului.” Acelaşi viitor se găsește şi în afirmația lui Petru din Fapte 2: 38, „veţi primi darul Duhului Sfânt.” (la fel, „darul” şi făgăduinţa” care sunt pentru toţi în Fapte 2: 38-39, sunt identice cu făgăduinţa Avraamică care se extinde la toate Neamurile în Galateni 3. (Vezi şi Gal. 3: 8; 3: 26-29 în special). Viitorul promisiunii este schițat clar prin întrebarea lui Pavel adresată Galatenilor, „Sunteţi aşa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?” (Gal. 3: 3). Această formulare presupune o desăvârșire viitoristă care avea să se realizeze prin Duhul nu prin „carne” (adică nu prin faptele Legii). Această desăvârșire nu înseamnă a primi mai mult din Duhul, ci mai mult din ceea ce Duhul a fost trimis să descopere referitor la lucrurile lui Christos. În acest sens Galatenii au „început în Duhul” şi pentru a deveni desăvârșiți ei trebuiau să continue în acest fel, (despărțiți de Lege) până când lucrarea Duhului avea să fie terminată.

Prin urmare, a fi făcuţi desăvârșiți (alte traduceri: aduși la desăvârșire; acesta este sensul din Gal. 3:3), în Duhul şi nu prin carne sau fire, este paralel în înțeles cu sosirea a „ceea ce este desăvârșit” din 1.Cor. 13: 10, sau „starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos” din Efes. 4: 13. Deci, „început în Duhul” din Gal. 3: 3 stabilește „deja-ul” făgăduinţei, în timp ce continuarea acțiunii de a „fi făcut desăvârșit” indică spre o consumare viitoristă a făgăduinţei în termenii încheierii lucrării Duhului.

Această teologie a Duhului, făgăduinţei şi desăvârșirii din gândirea lui Pavel este de înțeles dacă considerăm că fiecare aspect al „făgăduinţei” din Galateni 3 (moștenirea, neprihănirea şi viaţa) joacă un rol central în escatologia viitoristă a evangheliilor. Aici observăm două lucruri.

Mai întâi, moștenirea din Gal. 3: 18 este în viitor, dar nu un viitor „total,” cum este cel din Efes. 1: 11-14. În Efes. 1: 11 Pavel vorbeşte despre faptul că ei „au obținut moștenirea” în Christos, iar apoi în v. 13-14 el vorbeşte de „Duhul Sfânt al promisiunii,” ca „o arvună a moștenirii noastre pentru răscumpărarea posesiunii spre lauda slavi Lui.” Este un lucru obișnuit pentru Pavel să vorbească despre ceea ce biserica celor dintâi roade din vremea lui a primit (obținut) în Christos în virtutea morţii, învierii şi înălțării Lui. Aceasta totuşi nu elimină viitorul lucrurilor legate de misiunea de descoperire a Duhului, descoperire care avea să fie încheiată la sfârșitul veacului.

Există o dimensiune viitoristă a neprihănirii în Gal. 3: 21. Pavel argumentează că dacă Legea ar fi putut da viaţa, atunci neprihănirea ar fi venit prin Lege. Cum atunci se putea obține neprihănirea dacă nu prin Lege? Ascultați ce spune din nou Pavel referitor la această chestiune. „Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greacă: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Christos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire” (Rom. 3: 21-22). Şi din nou, „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8: 4). Evanghelia (credinţa în Christos) aduce neprihănirea (şi prin urmare „viaţa”) pe care Legea nu a putut-o da. Acest lucru reiese clar din scrierile lui Pavel. Dar care este momentul sau vremea pentru împlinirea acestei neprihăniri? Pavel a scris, „Căci noi, prin Duhul, (Duhul făgăduinţei) aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5). Folosirea de către Pavel a termenilor „nădejde” şi „așteptare” ne spune ceva despre dimensiunea „nu încă” a neprihănirii care era crucială pentru Galateni. Pavel spune că „nădejdea care se vede” (realizată) nu mai este nădejde; pentru că ceea ce se poate vedea, nu mai necesită speranță. (ce se vede, se mai poate nădăjdui?) Pe când, dacă nădăjduim ceea nu vedem, aşteptăm cu răbdare” (Rom. 8: 24-25). Dacă așteptarea şi nădejdea din Gal. 5: 5 nu indică spre un viitor imediat din zilele lui Pavel şi dacă această nădejde este încă „așteptată prin Duhul” 2000 de ani mai târziu, atunci argumentul lui Pavel cum că „credinţa în Christos” şi nu Legea, împlinește promisiunea vieții şi neprihănirii, nu are nici un temei. Consecința este că noi trebuie să aşteptăm ceva dincolo de Noul Legământ pentru primirea neprihănirii „despre care au mărturisit Legea şi Proorocii” (Rom. 3: 21). Dacă acest lucru este inacceptabil, atunci trebuie să luăm în considerare viitorismul care între timp a împlinit „nădejdea neprihănirii prin credinţă.”

Ce moment avea Pavel în vedere în strădania lui de a fi „găsit în El, (Christos) nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Christos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Fil. 3: 9)?

Exista o dimensiune viitoristă a Vieții cu referire la „făgăduinţă.” Aşa cum se vede în Gal. 3: 21 (cât şi în multe alte pasaje din Scriptură), există o legătură între viaţă şi neprihănire, atât de strânsă încât prima este esența celei de a doua. Iudeii fideli Torei, fiind în căutarea neprihănirii prin Lege, (Rom. 9: 30-33; Gal. 2: 16), erau de fapt în căutarea vieții. Dar nici viaţa şi nici neprihănirea nu erau posibile sub Lege deoarece „Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22). Urmează deci, că „așteptarea prin credinţă a nădejdii neprihănirii” (prin Duhul), este echivalentă cu așteptarea vieții conținută în „făgăduinţa” lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Aşadar, timpul viitor al verbelor „vom fi mântuiți” din Rom. 5: 9; „vom fi una” şi „vom trăi” din Rom. 6: 5-8; cât şi „vom trăi” şi „vom împărăți” din 2.Tim. 2: 11-12, este un viitor autentic (din perspectiva lui Pavel) – nu rațional sau gnomic. (Lingv.; despre unele timpuri verbale care indică acțiunea sub formă generală sau care se îndeplinește indiferent de timp. – din fr. Gnomique).

Pavel vorbeşte despre o viitoare consumare escatologică pe baza sigură a faptului că Christos „deja” „a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt.” El a scris despre moartea lui Christos, „Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom. 5: 9). De asemenea, „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6: 5), „dacă am murit împreună cu Christos, credem că vom şi trăi împreună cu El” (v.8). Şi în fine, „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă răbdăm, vom şi împărăți împreună cu El” (2.Tim. 2: 11-12).


Viitorul istoric al Făgăduinţei

Am putut observa un viitorism clar şi precis (din perspectiva lui Pavel) în trei aspecte ale „făgăduinţei” care a precedat Legea. Acest fapt ne duce la o întrebare importantă: Care este cadrul temporal şi situația istorică în care toate lucrurile vor fi adunate în Christos? Cu alte cuvinte, când se încheie lucrarea Duhului Sfânt privind descoperirea sau arătarea „lucrurilor viitoare” care au fost date lui Christos de către Tatăl? Care este situația istorică a moștenirii evanghelice, a neprihănirii şi vieții? Este clar din context (în special din scrisoarea către Galateni) că Pavel elimină Legea ca bază pentru primirea făgăduinţei întărite sau ratificate în Christos. El contrazice pe credincioșii adepți ai Legii (plini de râvnă pentru Lege) care se opuneau Evangheliei fără, sau lipsită de Tora.

Legat de aceasta, este important de văzut că adevărata amenințare şi putere a mișcării Iudaizatorilor a crescut din faptul că viitorul făgăduinţei, în termenii desăvârșirii, încheierii sau consumării, nu a fost încă atins „prin Duhul.” Aceasta, cuplată cu continuarea existenței economiei Vechiului Legământ, (incluzând zelul pentru Lege a miilor de Iudei credincioși, Fapte 21: 20), a sporit foarte mult eforturile Iudaizatorilor de a amesteca Legea cu Evanghelia privitor la „făgăduinţă.” Însă, mișcarea Iudaizatorilor nu ar fi avut aceste pârghii dacă lucrurile prezise de Isus în Matei 24 ar fi avut deja loc.

Matei 24 furnizează cadrul pentru viitorismul din evanghelii privitor la aducerea moștenirii promise, a neprihănirii şi vieții în Christos. Ierusalimul şi Templul, inima economiei Vechiului Legământ, încă nu trecuseră când Pavel a scris Galatenilor. Din diverse motive Dumnezeu a permis Vechii Ordini să rămână până când lucrarea Duhului de descoperire a Noii Ordini a vieții în Christos a fost încheiată. Consumarea (încheierea) acestei lucrări a reprezentat sosirea desăvârșirii din 1.Cor. 13: 10; acesta era viitorul escatologic al făgăduinţei „așteptată cu nerăbdare prin Duhul.” Acelaşi Duh care a descoperit „lucrurile viitoare” de asemenea a descoperit iminența crescândă a momentului încheierii schimbării, pe măsură ce se derula primul secol şi se apropia vremea ca vechea ordine să „dispară” (Evr. 8: 13; vezi şi Rom. 13: 11-12; 1.Cor. 7: 29-31; Evr. 10: 25, 37; 1.Pet. 4: 7; 1.Io. 2: 18; Apoc. 1: 1-3; 22: 6-10). În acest cadru istoric, Duhul (prin autorul epistolei către Evrei) a avertizat pe credincioșii fideli Evangheliei lipsită de Tora, care erau tentați (ispitiți) să se întoarcă la Vechea Ordine care era încă în vigoare, „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit: ,,Încă puțină, foarte puțină vreme”, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” (Evr. 10: 37-38). Acest pasaj îndreaptă atenția noastră asupra lui „deja” dar „nu încă” al făgăduinţei în Christos prin credinţă. Primirea făgăduinţei prin Duhul trebuie citită şi înțeleasă pe fundalul biblic al Legii şi al trecerii sistemului ei de lucruri care au servit ca „umbre a lucrurilor viitoare” (Evr. 10: 1), a căror substanță (esență) este Christos (Col. 2: 16-17). Timpul viitor din Evr. 10: 36 privitor la primirea făgăduinţei se îmbină cu timpul viitor din Fapte 2: 38-39 privitor la făgăduinţa care este primită prin Duhul revărsat.

În următorul capitol vom încheia seria arătând legătura dintre „neprihănire” şi „viaţa învierii” aşa cum este ea prezentată de Pavel în Filipeni 3, un viitorism al făgăduinţei în Christos care împlinește Parousia sau Prezența Sa, şi deci aduce omenirea răscumpărată în prezența lui Dumnezeu (Io. 14: 1-3; Apoc. 21: 1-3).

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

de Max R. King În acest capitol hotărâtor vom aborda o mulțime de chestiuni teologice complexe legate de lucrarea escatologică a Duhului Sfânt. Textul biblic principal este Fapte 2. Pornind de aici, v

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!