Prezența lui Dumnezeu cap. VIII

de Max R. King

Vom începe acest capitol cu un nou flux de gândire legat în mod specific de lucrarea Duhului în perioada dintre crucificarea lui Christos şi Parousia lui la A.D. 70. Vom explica „trecerea” veacului Vechiului Legământ şi dezvoltarea deplină a veacului Noului Legământ în perioada celor 40 de ani de tranziție, demonstrând cum lucrarea Duhului a anunțat (a condus spre) sfârșitul Vechiului Legământ şi a inaugurat desăvârșirea Noului Legământ. În final vom descrie rolul şi semnificația Duhului referitoare la poziția înălțată a lui Christos în veacul Noului Legământ, în contrast cu așteptările obișnuite ale Israelului fidel Torei, din primul secol. Scopul nostru, aici şi în capitolele următoare, este să examinăm cu grijă perioada dintre plecarea lui Christos şi a doua Lui Arătare prin concentrarea asupra lucrării Duhului Sfânt. Înțelegerea semnificației şi cadrului temporal al misiunii Duhului, este cheia pentru înțelegerea semnificației şi duratei absenței lui Christos.

Am văzut că plecarea lui Christos din lumea Vechiului Legământ a fost condiția necesară pentru venirea Duhului Sfânt. Isus a spus ucenicilor, „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Io. 16: 7). În Ioan 14: 3 Isus a spus, „ ...după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Din aceste două pasaje vedem că prezența sau sosirea (Parousia) lui Christos, şi prin urmare luarea ucenicilor la Sine, este rezultatul final a ceea ce Duhul a fost trimis să realizeze în timpul acestei perioade de tranziție. În plus, Duhul a fost trimis să lucreze în şi prin Christos. De aceea, lucrarea este identică cu cea menționată de Christos în Ioan 14: 2 „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Acest fapt devine mai clar pe măsură ce examinăm lucrarea Duhului, urmărind-o până la încheiere, încheiere care a determinat (a produs) a doua Arătare a lui Christos. De asemenea, vom analiza lucrarea Duhului raportată la rolul Duhului în escatologia evangheliilor, centrată în Cruce. Acest lucru va implica o cercetare, în treacăt, a darului, a promisiunii, a arvunei, a unității (consensului) Duhului, şi a bazei puterii transformatoare a Duhului.

Rolul Escatologic al Duhului

Lucrarea Duhului Sfânt în timpul absenței lui Christos a fost profund escatologică de la început până la sfârșit. Acest concept este perceput cu împotrivire, în mare parte datorită a ceea ce este adesea o abordare unilaterală a escatologiei. Am crescut obișnuiți să ne gândim la escatologie strict în termenii a(ducerii) ceva la final. Însă escatologia biblică este o monedă cu două fețe. Pe de-o parte există o mișcare (deplasare) înspre un sfârșit, în sensul unei absolute încheieri sau treceri a unor stări de lucruri (sau condiții) din trecut. De cealaltă parte, există o mișcare (dezvoltare) înspre desăvârșire sau completitudine în sensul venirii unor noi şi veşnice stări de lucruri (condiții). Aceste acțiuni nu sunt cronologice ci simultane (au loc în acelaşi timp), având un punct comun al consumării (încheierii). Vedem deci, că cadrul escatologic al evangheliilor, determinat de legăminte, are două fațete care nu pot fi separate printr-un veac intermediar. Partea opusă a venirii economiei (sistemului) Noului Legământ este trecerea (pieirea) veacului Vechiului Legământ, iar aceste două acțiuni se derulează „una lângă cealaltă” (în paralel) până când schimbarea este încheiată, realizată, (mecanismul tranziției).

Greșeala obișnuită care se face în exegeza vremii sfârșitului este despărțirea acestor două acțiuni interconectate şi plasarea lor într-un cadru diferit de împlinire. Trecerea veacului Iudaic este pus într-un buzunar al timpului şi lucrarea Duhului de a înfăptui Noua Creație a lui Christos, în alt buzunar. Prin urmare lucrarea Duhului, de a zidi biserica celor dintâi roade până va ajunge „la înălţimea staturii plinătăţii lui Christos,” nu este privită ca fiind escatologică. Este percepută ca ceva ce nu are nici o legătură cu acțiunea trecerii Vechiului Legământ. Această abordare unilaterală nu ține cont de plinătatea semnificației escatologice. Trecerea Vechiului nu precedă venirea Noului. Afirmația Duhului Sfânt privitoare la Vechiul Legământ „iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evr. 8: 13) a fost făcută la câțiva ani după ce Duhul a venit la Rusalii şi a început zidirea bisericii primului secol pentru a ajunge la plinătatea staturii lui Christos. În această perioadă a scris Pavel, „chipul lumii acesteia trece” (1.Cor. 7: 31). Din nou, „În adevăr, dacă ce era (este) trecător, (adică urma să înceteze; Biblia, Traducere Literală Nouă, București 2001) era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!” (2.Cor. 3: 11). Observați că Pavel a spus că ce era cu slavă (lucrarea Vechiului Legământ) „este trecător” (cu sensul că trecea în acel moment).

Acțiunea prezentă (din perspectiva lui Pavel) nu ar trebui ignorată. Pavel a văzut trecerea a ceea ce era glorios (slăvit) ca pe un proces atunci în derulare, având ca rezultat final „cea ce rămâne este mai glorios.” Caracterul viitorist al schimbării încheiate (din perspectiva lui Pavel) este evident în versetul următor: „Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală.” Folosirea de către Pavel a cuvântului „nădejde” indică faptul că „slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre” (v.7), nu trecuse deja la Cruce – iar Pavel avea nădejdea că ea va trece în curând. Aceste pasaje ilustrează că lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul Noului Testament a fost profund escatologică până când schimbarea de la „veacul acesta” (veacul Vechiului Legământ) la „veacul viitor” (veacul Noului Legământ) a fost consumată (încheiată). În continuare vom comenta asupra a două chestiuni legate între ele privind Duhul: Zilele din urmă şi Noua Poziție a lui Christos.

Zilele din urmă

Revărsarea Duhului Sfânt în „zilele din urmă” este dovada caracterului escatologic al lucrării Duhului. Ioel s-a referit la vremea sfârșitului Israelului Vechiului Legământ. (Ioel 2: 28-32 şi 3: 14-21). Petru, în mod deliberat adaugă „în zilele din urmă” (Fapte 2: 17), prin aceasta accentuând că Duhul Sfânt este un dar escatologic revărsat în ultimele zile din urmă ale veacului Vechiului Legământ pentru a produce transformarea veacurilor prin care toate promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Israel vor fi împlinite în Christos. Ioel 2 şi 3 accentuează centralitatea lui Israel în lucrurile care vor avea loc în zilele din urmă. Dacă nu permitem ca sfârșitul să înceapă acolo unde a început Duhul, inevitabil vom rata momentul şi cadrul de referință pentru lucrurile din urmă. Rusaliile a fost o sărbătoare sfântă în calendarul evreiesc. Evenimentele care s-au derulat în Fapte 2 sunt prefațate cu cuvintele „Şi pe când se împlinea ziua Cincizecimii” (v. 1) (Notă: în fiecare caz în care pasajul este diferit de Cornilescu, el este luat din Biblia Noua Traducere Literală, București 2001).

Revenim. Tot ceea ce s-a înregistrat în acest capitol a avut loc nu în timpul unei sărbători Creștine ci în timpul unui festival sărbătorit de către Israel încă din primele zile ale existenței sale. Însă Crucea a fost un moment decisiv. „Zilele din urmă” ale Israelului pământesc, național al Vechiului Legământ ca şi popor al lui Dumnezeu, au sosit, iar Rusaliile din Fapte 2 „cad” în acel cadru temporal escatologic.

Conceptul schimbării instantanee LA Cruce, sau nu mai târziu de Rusalii, (mai degrabă decât PRIN intermediul Crucii), contrazice mărturia clară a lui Isus în Mat. 24: 3, unde El a legat distrugerea Templului de „sfârșitul veacului.” A fost distrus Templul la Rusalii? Dacă nu, atunci sfârșitul veacului nu a avut loc la Rusalii. Mai mult, este imposibil să aduni dovezi prin care să susții că „sfârșitul veacului” din Mat. 24 este o referire la veacul Noului Legământ. Există un acord comun că veacul Vechiului Legământ era încă prezent când ucenicii au întrebat despre „sfârșitul veacului.” Dacă nu veacul în care se aflau era în discuție, ei ar fi întrebat, „Care sau când va fi sfârșitul veacului viitor?” Nu-i aşa? Toţi am fi întrebat la fel! Nu spunem că veacul Noului Legământ a început doar la distrugerea Ierusalimului şi la sfârșitul deplin al veacului Vechiului Legământ. El a început odată cu lucrarea post-cruce a Duhului, încheierea ei fiind sosirea deplină a veacului Noului Legământ aproximativ 40 de ani mai târziu.

Din această perspectivă, „veacul viitor” din Evr. 6: 5 este o referință la veacul Noului Legământ. Puterile lui erau deja gustate în perioada de tranziție prin lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, venirea Duhului la Rusalii a semnalat începutul sfârșitului veacului Vechiului Legământ şi începutul veacului Noului Legământ. Venirea Noului începe în „zilele din urmă” ale Vechiului pentru simplu motiv că Vechiul Testament (cu promisiunile, profețiile, tiparele şi umbrele lui) a fost fundalul pentru mesajul evangheliei privind vremea sfârșitului. Christos era suma şi substanța - (sau trupul; Col. 2:17 „... cari sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul (substanța) este al lui Christos”) - tuturor lucrurilor scrise în Lege şi Profeții. El era atât sfârșitul (telos) cât şi ținta spre care totul s-a îndreptat şi şi-a găsit împlinirea în „ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită” (Fapte 2: 20). În acest scop a fost revărsat Duhul Sfânt în „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ.

Noua Poziție a lui Christos

Faptul că veacul Noului Legământ şi-a avut începutul în zilele de pe urmă ale Vechiului Legământ nu înseamnă că a aparținut acelui veac. Aceasta este o paralelă la situația ucenicilor lui Christos cărora Isus le-a spus că ei sunt în lume dar nu sunt din lume (Io. 17: 11, 15). Christos Însuși a fost „în” dar nu „din” lume (vezi vv. 11-15). Acest lucru este adevărat şi pentru ucenicii Săi după ce ei au ajuns „la învierea din morți” prin moartea şi învierea lor împreună cu Christos. Momentul şi cadrul acestui fapt este expus de către Pavel în Fil. 3: 9-16 pe fundalul Legii (vv.1-9), un pasaj de referință privitor la lucrarea escatologică a Duhului Sfânt în termenii învierii evanghelice. Când Christos a spus ucenicilor „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Io. 16:7), El le spunea că atâta timp cât El era în lumea Vechiului Legământ (lumea de jos) Duhul nu putea să înceapă lucrarea de schimbare a veacurilor. Doar după ce Christos s-a înălțat în lumea de sus (sfera cerească în care aveau să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Israel), doar atunci existau condiții bune, din punct de vedere mesianic, pentru venirea Duhului Sfânt. Noua poziție a lui Christos, aşa cum este ea definită de Petru în Fapte 2: 22-36, îl identifică pe Christos în cadrul „veacului viitor” (veacului ce va să vină) al Noului Legământ.

Primul text pe care îl apelează Petru este Psalmul 16: 8-11. Acesta este o profeție Mesianică referitoare la eliberarea robului în suferință din Hades: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuința morților, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea” (v.10; Fapte 2: 27). Petru demonstrează în Fapte 2: 29-32 că David nu vorbea despre el, ci despre Christos pe care Dumnezeu la înviat să șadă pe tronul Său (al lui David) (vezi 2.Sam. 7: 12-16). Al doilea text este Psalmul 110: 1 unde se spune despre viitorul împărat al lui Israel: „Domnul a zis Domnului meu: ,,Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale.” În Fapte 2: 33-36 Petru arată că aceasta nu era o profeție despre David, pentru că David nu s-a înălțat la cer. El vorbea despre Fiul Său, Christos pe care la înviat şi l-a înălțat la cer. Dar ce înseamnă toate acestea? Ce impact a avut asupra Iudeilor din vremea lui Petru, faptul că Christos-ul crucificat, acum înălțat la cer, este cel despre care a vorbit David? Ei au înțeles că aceste profeții, atunci când sunt împlinite, vor da naștere la slăvitul „veac viitor” atât de așteptat de Israel. Dintr-o dată Iudeii sunt confruntați cu faptul că, locul unde este Christos după învierea Sa (aşa cum a prevestit David) nu este locul în care ei au așteptat „veacul viitor.” Christos, pentru a împlini Psalmul 16: 8-11 şi 110: 1, a venit în lumea în care Iudeii au crezut că va fi realizat „veacul viitor.” Christos s-a născut din seminția lui David „în ce privește trupul,” dar Israel trebuia să fi auzit şi învățat despre limitările „cărnii” sau firii referitoare la „promisiune,” privind la Avraam (Gal. 4: 21-31). Pavel a întrebat „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui (orig. după carne), strămoșul nostru Avraam?” (Rom. 4: 1). Privitor la Ismael (care a fost născut din carne) şi la promisiune (care era prin Duhul), răspunsul este că Avraam nu a găsit (căpătat) nimic.

În aceiași ordine de idei cineva poate întreba, „Ce a găsit sau căpătat Christos (care era promisiunea) după (sau, în virtutea) carne?” Răspunsul este acelaşi: Nimic! La fel, mijloacele necesare pentru împlinirea profețiilor Davidice – moartea şi învierea lui Christos – sunt exact cele care L-au „îndepărtat” pe Christos din lumea care era „după (prin, sau, în virtutea) carne.” Greșeala lui Israel nu a fost că aștepta „veacul viitor,” ci pentru că îl aștepta conform „cărnii.” Pavel abordează această înțelegere mesianică greșită din partea lui Israel, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii (orig. sarka = carne); şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii (conform cărnii), totuşi, acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5: 16). Crucea/Învierea a fost punctul de referință în afirmația „de acum încolo” .... nu mai cunoaştem pe Christos „în felul lumii” (după carne). („în felul lumii, sau după carne”) este o expresie adesea folosită să indice modul de viaţă al lui Israel sub Lege). În această ordine de idei, vezi Fil. 3: 1-10 unde Pavel arată că ceea ce a venit prin Moise nu a putut să dea naștere „veacului viitor” în Christos.

Importanța escatologică a noi poziții a lui Christos (înălțarea Lui în cer) este decisivă în legătură cu „veacul viitor” pentru care a fost revărsat Duhul Sfânt. Începând de la Rusalii, o lume era în proces de trecere (pieire) iar o altă lume lua ființă ca rezultat a noi poziții a lui Christos şi a lucrării Duhului Sfânt în şi prin „acelaşi Christos” care mai înainte a venit „în trup” – dar nu a căpătat nimic (Fapte 2: 36; Rom. 4: 1).

Legat de aceasta, vedem „antichristul” „ceasului de pe urmă” ca fiind Iudaizatorii. Ei s-au împotrivit Evangheliei noii locații a lui Christos şi nu mărturisesc că „Isus Christos a venit în trup (carne)” (1.Io. 2: 18-23; 4: 1-3). Ei ar fi primit cu brațele deschise „veacul viitor” în perimetrul lumii veacului Vechiului Legământ dar mesajul morţii lui Christos în trup şi al învierii în Duh (Rom. 1: 3-4; 1.Pet. 3: 18), era sosirea unei noi ordini corespunzătoare cu promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, care a căutat şi așteptat o patrie şi o cetate cerească (Evr. 11: 9-16). Această transformare a lumilor legămintelor prin Mesia cel înviat era „pricina de poticnire a crucii” (Gal. 5: 11; 6: 12-16).

Idea este că noua poziție a lui Christos „în locurile cereşti” în timpul „zilelor din urmă” ale veacului Iudaic stabilește în Scriptură un cadru de referință pentru lucrarea, mesajul şi misiunea escatologică a Duhului Sfânt. Din această perspectivă avem o structură rezonabilă şi biblică pentru atotcuprinzătoarea, indiscutabila „expectativă a iminenței” pe care o găsim în Noul Testament. Sfârşitul tuturor lucrurilor era „aproape” (1.Pet. 4: 7) în ultima perioadă a misiunii apostolice pentru simplu motiv că „zilele din urmă” se apropiau cu repeziciune de final. În consecință, sosirea lui Christos (prin care, în curând „avea să vină ce este desăvârșit”) a fost de asemenea „aproape” (Apoc. 22: 6-10). Căderea Ierusalimului a fost „aproape” în vremea apostolică. Evenimentul complementar al acelui incident escatologic, Parousia lui Christos, era de asemenea „aproape.”

Inconsistența abordării unilaterale a escatologiei evanghelice a deschis ușa spre numeroase scheme speculative privind vremea sfârșitului, spre exemplu „teologia ziarului” (newspaper theology) a lui Hal Lindsey. Apostolii oricum, prin Duhul Sfânt au predicat Parousia lui Christos pe fundalul regimului Vechiului Legământ şi al transformării din „zilele din urmă” în timpul primului secol.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos ş

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!