Prezența lui Dumnezeu cap. VII

de Max R. King

Acest capitol încheie tema triplă a plecării, absenței şi întoarcerii lui Christos, care a început în capitolul 3. Vom prezinta a doua venire a lui Christos vis-á-vis de fundalul ei veterotestamentar. Apoi vom scoate în evidență inconsistențele semnificative ale poziției Premileniste şi respectiv Amileniste. A doua jumătate a capitolului se adresează lucrării transformatoare (pe fondul legămintelor) a Duhului Sfânt aşa cum se raportează ea la Parousia lui Christos la A.D. 70.

În general este recunoscut faptul că misiunea istoriei răscumpărării (aducerea umanității la desăvârșita domnie de pace şi neprihănire a lui Dumnezeu) este încheiată la a „Doua Venire” a lui Christos. Datorită importanței subiectului şi datorită multitudinii de perspective concurente (contradictorii) legate de acest subiect, există o nevoie urgentă de a refocaliza cu o concentrare intensificată, volumul de informații din Scriptură care au legătură directă (sau indirectă) cu a doua Arătare a lui Christos.

Din această perspectivă există două domenii fundamentale de studiu, dar adesea neglijate, care sunt indispensabile pentru o prezentare cuprinzătoare, inteligentă a acestui extraordinar eveniment istorico-răscumpărător: Fundalul Vechiului Testament şi lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt.


Fundalul Vechiului Legământ

Orice abordare a celei de a doua veniri a lui Christos care nu ia în considerare promisiunile lui Dumnezeu făcute Israelului Vechiului Legământ va înțelege greșit sau deloc scopul şi sfera răscumpărării umane. Nu există nici o singură învățătură în Noul Testament legată de Christos şi Parousia Lui, care să nu fie înrădăcinată în Vechiul Testament şi în deplasarea acestuia înspre viitorul promis lui Israel. Escatologia, în scrierile Noului Testament, nu este altceva decât, preluarea promisiunilor Vechiului Testament de către Christos la „împlinirea vremii” şi împlinirea lor în Noul Legământ pe care Dumnezeu a promis că-l va face „cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” (Ier. 31: 31-34; Evr. 8: 6-13). Christos Şi-a îndemnat compatrioții să-şi cerceteze Scripturile pentru că ele mărturisesc despre El (Io. 5: 39). El nu a pretins altă identitate, misiune sau slujbă de profet, preot sau împărat, decât cea despre care au vorbit Moise şi profeții (Luc. 24: 27, 44; Fapte 10: 36-43). Pavel în repetate rânduri a vorbit despre Christos ca „nădejdea lui Israel” (Fapte 23: 6; 24: 15; 26: 6; 28: 20). Înaintea lui Agripa el şi-a afirmat adeziunea strictă la „făgăduinţa a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminții ale noastre” (Fapte 26: 6-7). El a afirmat că propovăduindu-l pe Christos „am mărturisit ... fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fapte. 26: 22). Iar în Romani când vorbeşte despre chemarea sa, el continuă această idee: „Pavel, ... chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi, şi care ... privește pe Fiul Său, Isus Christos, Domnul nostru” (Rom. 1: 1-2). În plus, Pavel a știut că conducătorii Iudei au respins pe Christos din cauza că ei „nu au cunoscut cuvintele profeților care se citesc în fiecare Sabat” (Fapte 13: 27).

Nu este necesar să zăbovim la acest punct deoarece doctrina venirii lui Mesia de a răscumpăra pe poporul Legământului (Israel) străbate Vechiul Testament. De asemenea, misiunea lui Christos de a fi „în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” este centrală în Noul Testament, (Rom. 15: 8). Totuşi, ceea ce s-a trecut cu vederea, este inseparabila legătură dintre a „Doua Arătare/Venire” a lui Christos şi „întărirea făgăduinţelor” date de Dumnezeu lui Israel, care la rândul ei înseamnă mântuire pentru Neamuri – şi ocazia „ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui” (Rom. 15: 9). Acest lucru oglindește ceea ce Isus a spus femeii Samaritene la fântâna lui Iacob, „Mântuirea vine da la Iudei” (Io. 4: 22). Dar, când şi cum vine această mântuire?

Îndrăznim să afirmăm că nu există nici un aspect al mântuirii evanghelice care să nu aibă legătură cu împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel, iar aceea împlinire totală a fost realizată în Noul Legământ promis lui Israel, în cadrul Parousiei lui Christos. Din această perspectivă biblică, ultimii 2000 de ani nu sunt în nici un caz o perioadă intermediară între Cruce şi a doua „Arătare a lui Christos.” Dacă ar fi fost, atunci ea este complet lipsită sau golită de „mântuirea” care vine de la Iudei, singura mântuire pentru care Isus este „autorul” (urzitorul) şi desăvârşirea” (Fapte 4: 12; Evr. 5: 8-9; 12: 2). Percepând ultimele două milenii ca o Eră a bisericii separată şi completă, care este plasată între încheierea veacului Iudaic şi Parousia lui Christos, este greșeala fundamentală în escatologia dualistă a Premilenismului şi Amilenismului.

Poziția amilenistă susține o schimbare realizată complet în cadrul perioadei dintre Cruce și Rusalii referitoare la împlinirea promisiunilor nou-testamentare pentru Israel. Ei văd împărăția, biserica sau Creștinismul (veacul viitor), sosite deplin în momentul în care a fost revărsat Duhul la Rusalii. Aceasta este o poziție escatologică, „deja în trecut,” prematură. Ea redefinește lucrarea Duhului ca făcând „lucrurile viitoare,” să fie lucrurile care încheie mântuirea personală la presupusul sfârșit al „Erei Creștine.” În consecință, cei 2000 de ani care au trecut de la Rusalii sunt percepuți ca fiind „zilele din urmă” când avea să fie revărsat Duhul (Ioel 2; Fapte 2). Mulţi însă, din cei care susțin acest punct de vedere, cred că lucrarea de descoperire a Duhului a fost încheiată în perioada apostolică. Acest fapt a dat naștere la dezbateri fără sfârșit privind lucrarea şi darurile Duhului de atunci încoace – fără să mai menționăm problemele şi întrebările legate de așteptarea iminentă a „lucrurilor viitoare” întreținută de biserica primului secol pentru care Duhul a fost învățător şi garanție (arvună). Slăbiciunea fundamentală a Amilenismului este incapacitatea de a explica numeroase pasaje post-Rusalii care, în mod specific se referă la iminenta izbăvire, restaurare sau mântuire, (care nu doar vine de la Israel /Iudei, ci este pentru Israel), pasaje care au legătură cu „desăvârşirea” (Efes. 4: 12) „rămășiței alese” şi sfințirea „celor dintâi roade” (Rom. 11: 16; în Rom. 11: 7, rămășița a primit - atunci în vremea lui Pavel, - ceea ce a căutat Israel în zadar). Observați de asemenea primirea mântuirii prevestită de profeții lui Israel, la „descoperirea lui Christos” (1.Pet. 1: 5-13). Când Petru a scris aceasta, „sfârșitul tuturor lucrurilor” era „aproape” (4: 7, 18).

În contrast, poziția premilenistă susține o amânare a promisului viitor al lui Israel, echivalând revărsarea Duhului Sfânt cu începutul unei ere intermediare a bisericii (care încă se prelungește), de binecuvântări pentru Neamuri. Pentru ei, „lucrurile viitoare” din „ziua Domnului cea mare şi înfricoșată” se referă la o restaurare națională a lui Israel pentru o mie de ani, după tiparele Vechiului Testament. Aceasta înseamnă, contrar la tot ceea ce ne învață Noul Testament despre înălțarea lui Christos în lumea Lui de sus, că El trebuie să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru ca să „dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor lui Israel” (Rom. 15: 8). În orice caz, acest lucru contrazice noua înțelegere a lui Pavel cu privire la Christos, când din perspectiva Crucii el a scris, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5:16). Pavel pur şi simplu spune că noi nu mai aşteptăm împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu în lumea Israelului după trup (carne).

Mai de grabă, din perspectiva plecării lui Christos din acel domeniu pământesc (firesc, carnal, care nu putea da viaţa, Gal. 3: 18-21), noua înțelegere a lui Pavel, în legătură cu Christos vis-á-vis de viitorul mesianic al lui Israel, era înrădăcinată în sfera cerească spirituală (lumea de sus, cosmosul Noului Legământ) unde S-a înălțat Christos şi de unde El avea, în curând, să fie descoperit în slavă. În aceiași ordine de idei vezi Fil. 3: 1 şi cont; Col. 3: 14; Evr. 12: 22-24).

Premilenismul în mod corect leagă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Israel, cu a doua Venire a lui Christos. Premileniștii văd corect că restaurarea lui Israel vine după Rusalii (Rom. 9-11). Ei știu că „rămășița” din Rom. 11: 5-7 (primele roade ale Evangheliei) nu este „tot Israelul” care va fi salvat la venirea lui Christos din Sion (Rom. 11: 26-27) după intrarea numărului deplin al neamurilor (v. 25). Fiindcă veni vorba, „rămășița” din v. 5-7 nu este echivalată cu „vrăjmașii Evangheliei” care (deși sunt vrăjmași), „sunt iubiți din pricina părinţilor lor,” şi fac deci obiectul milei lui Dumnezeu, pentru ca prin îndurarea arătată Neamurilor să capete şi ei îndurare „fiindcă lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Rom. 11: 28-32).

Slăbiciunea Premilenismului este greșeala de a nu vedea perioada, deși dincolo de Rusalii, limitată, de coexistența Israelului Vechiului Legământ cu biserica celor dintâi roade. Această coexistență nu se extinde pe o perioadă nedeterminată cunoscută sub numele de „Era Bisericii” la sfârșitul căreia, aşa se presupune, biserica va fi tăiată din trunchiul măslinului lui Israel pentru ca să fie altoit Israel conform statutului lor de odinioară sub Lege. Timpul coexistenței lor, este „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ, cei 40 de ani de la Cruce la Căderea Ierusalimului.

Mai mult, dintr-o perspectivă a primului secol privind zilele din urmă, reversul dezvoltării bisericii celor dintâi roade este slăbirea Israelului Vechiului Legământ. La capătul perioadei de 40 de ani se află plenitudinea, primirea sau învierea lui Israel, fapt care se armonizează cu actul desăvârșirii „celor dintâi roade” care au ajuns să fie asemenea chipului lui Christos (Rom. 8: 18-29; 11: 12, 15; 2.Cor. 3: 7-18). Acesta este viitorul glorios al lui Israel şi al Ierusalimului pe care le-a văzut profetul Ioel (Ioel 3: 16-21), anticipat de apostolul Pavel (Rom. 11: 25-27), şi dezvoltat şi lămurit de către Ioan în contextul descoperirii iminente a lui Christos (Apoc. 1: 1-3; 22:6-21).

Aceasta ne duce la cea de-a doua sferă crucială a studiului care ne furnizează o abundență de informație referitoare la Când-ul şi Cum-ul Parousiei lui Christos, şi prin urmare referitoare şi la mântuirea finală a lui Israel prin care toate familiile pământului vor fi binecuvântate fără deosebire (Gal. 3: 8, 26-29).


Lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt

Scopul nostru aici şi în capitolele care urmează este să ne concentrăm asupra perioadei de timp dintre plecarea lui Christos şi a doua Sa Arătare/Venire, din perspectiva lucrării escatologice transformatoare a Duhului Sfânt. Prin „transformare” noi înțelegem schimbarea de la o stare de existență la alta, prin schimbarea legămintelor. Puțini teologi au abordat studiul Duhului Sfânt din acest punct de vedere. Acest fapt este răspunzător pentru extinderea tradițională a „zilelor din urmă” şi a darurilor miraculoase ale Duhului, dincolo de sfârșitul veacului Vechiului Legământ, atât de clar afirmat. (vezi Mat. 24: 1-3; 1.Cor. 13: 8-10). Christos şi Parousia Lui, nu Duhul Sfânt, sunt focalizarea şi scopul lucrării Duhului. Isus a spus despre Duhul, „El va mărturisi despre Mine” (Io. 15: 26). Acest lucru este important! Venirea Duhului în absența lui Christos (după plecarea Sa din lumea de jos), nu a reprezentat începutul unei lucrări paralele sau diferite de lucrarea lui Christos în legătură cu pregătirea unui loc pentru ucenicii Lui (Io. 14: 1-3). Fiecare fațetă a lucrării Duhului s-a concentrat asupra a ceea ce Christos a făcut prin Duhul în timpul acestui al „doilea stadiu” al misiunii Sale. Diferența fundamentală dintre lucrarea lui Christos începută în sfera pământească şi cea încheiată, în sau, prin Duhul, a fost noua Sa poziție în lumea de sus (sfera spirituală a „legământului mai bun”). Acest lucru implică necesitatea plecării lui Christos din lumea de jos pentru ca Duhul să poată veni (Io. 16: 7). Până ce Christos nu a ajuns acolo unde avea să fie descoperit, Duhul nu a putut începe lucrarea de glorificare a lui Christos prin descoperirea „lucrurilor viitoare” despre care Isus a afirmat că sunt ale Lui. (Io. 16: 13-15). Duhul Sfânt, prin urmare, a fost christocentric în tot ceea ce a fost trimis să facă în „zilele din urmă.” Acest aspect este discutat pe larg în mod clar în contextul promiterii Duhului din Fapte 1 şi în legătură cu activitatea Duhului din Fapte 2. Acest tipar dublu (promisiune şi activitate) se dovedește real de-a lungul Noului Testament.

Mai întâi, să privim la christocentricitatea promisiunii Duhului aşa cum este ea înregistrată în Fapte 1: 4-8. În v. 8 Isus a spus ucenicilor Săi, „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Christos, nu Duhul este obiectul „mărturisirii” apostolilor. Funcția centrală a „puterii” primite de la Duhul (aşa cum poate fi ea văzută în 1.Cor. 2: 9-16) era să-i facă capabili pe apostoli să cunoască, şi prin urmare să predice despre „lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (v.12). Isus a zis, „Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că (Duhul) va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” Duhul avea să-i învețe toate lucrurile şi să-i călăuzească în tot adevărul (Io. 14: 26; 16: 12-13). Pavel a scris în legătură cu „taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli şi proroci ai lui Christos, prin Duhul” (Efes. 3: 4-5). Aşadar, promisiunea şi puterea Duhului este în primul şi-n primul rând christocentrică slujind la descoperirea lumii Sale (lumea de sus) în care avea să se manifeste a doua Sa Arătare, când lucrarea revelatoare a Duhului (lucrarea de mărturisire a apostolilor) se va fi încheiat. Inerent, în puterea de a descoperi adevărul (adică de a mărturisi pentru Christos), era puterea de a autentifica cuvântul „prin semnele, cari-l însoțeau” (Evr. 2: 4; Mc. 16: 17-20). Afirmația lui Marcu, „Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, cari-l însoțeau” (v.20), arată că lucrarea Duhului era lucrarea lui Christos. Duhul este Duhul lui Christos (Rom. 8: 9).

Trebuie subliniat totuşi, că afirmația lui Marcu referitoare la Christos lucrând „împreună cu ei” (apostolii Săi) prin Duhul nu era împlinirea „veniri Sale din nou” (Parousia sau sosirea). Era mijlocul spre această țintă a istoriei răscumpărării. Parousia lui Christos avea să vină prin mărturisirea călăuzită de Duhul a apostolilor. Acesta este obiectivul afirmației lui Christos, „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 18). Afirmația este paralelă la promisiunea Sa, „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 3).

În al doilea rând, christocentricitatea activității (sau lucrării) Duhului este prezentată în Fapte 2. Capitolul se deschide cu revărsarea Duhului de la Rusalii, dar pe măsură ce se derulează evenimentele devine evident că semnificația Rusaliilor este dată nu de venirea Duhului sau de viaţa interioară a ucenicilor care l-au primit, ci de Isus cel crucificat, înviat şi înălțat pe care Dumnezeu l-a făcut „Domn şi Christos” (Fapte 2: 36). Ceea ce a avut loc în legătură cu revărsarea Duhului (aşa cum este înregistrat în v. 1-21), este temelia pentru ceea ce urmează în v. 22-47; anume, predicarea lui Isus, ca fiind Christos-ul Israelului Vechiului Legământ. Apostolii L-au predicat pe Christos nu pe Duhul Sfânt. Ei au atras atenția asupra lui Christos şi a lucrării Sale mântuitoare nu asupra unei presupuse „a doua binecuvântare” a Duhului suplimentară sau independentă de Christos. În fiecare caz acel „mai mult” era centrat în Christos. De-a lungul cărții Faptele Apostolilor şi al Epistolelor, predicarea apostolilor consta în mărturisirea lui Christos şi a lucrării Sale până când totul s-a încheiat la venirea „zilei Domnului celei mari şi înfricoșate” (Fapte 2: 20-21; 3: 10-21). În acest scop a fost revărsat Duhul în „zilele din urmă.”

Acest scop escatologic al lucrării Duhului christocentric, aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă darul, promisiunea şi garanția (arvuna) Duhului (Fapte 2: 38-39; Gal. 3: 14; Efes. 1: 14), cât şi a întregului cadru al lucrării transformatoare a Duhului (2.Cor. 3: 7-18). Acestea şi alte aspecte ale funcției escatologice a Duhului în perioada de tranziție (zilele din urmă, perioada de încheiere a veacului Vechiului Legământ, perioada absenței lui Christos), va fi luată în considerare în detaliu în partea a opta a acestei lucrări.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos ş

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!