Prezența lui Dumnezeu cap. IX

de Max R. King


În acest capitol hotărâtor vom aborda o mulțime de chestiuni teologice complexe legate de lucrarea escatologică a Duhului Sfânt. Textul biblic principal este Fapte 2. Pornind de aici, vom examina scopul botezului din zilele din urmă, natura christocentrică a lucrării Duhului şi fundalul Vechiului Testament pentru acțiunea Duhului. De asemenea, vom clarifica aparenta tensiune din Noul Testament în legătură cu momentul consumării escatologice. În sfârșit, vom folosi imagistica şi tipologia marelui preot găsită în cartea Evrei, pentru a ilustra împlinirea ispășirii care a fost înfăptuită în Parousia lui Christos la A.D. 70.

În secțiunea anterioară, am început un studiu al lucrării Duhului Sfânt din timpul absenței lui Christos, aşa cum se raportează ea direct la transformarea legămintelor. Când sunt văzute amândouă fațete ale escatologiei – trecerea vechiului veac şi venirea celui nou – descoperim că lucrarea Duhului Sfânt din această perioada de tranziție a fost în întregime escatologică de la început (Rusalii) până la sfârșit (căderea Ierusalimului).

În partea a VIII-a am înțeles importanța escatologică a misiunii Duhului din perspectiva „zilelor din urmă” şi a „noii poziții” a lui Christos în locurile cereşti, în contrast cu lumea de jos (veacul vechi „după carne,” Ioel 2; Fapte 2). Acest cadru escatologic aruncă lumină asupra tuturor aspectelor misiunii şi mesajului Duhului, iar noi vom continua acest mod de argumentare pe măsură ce vom urmării lucrarea Duhului de-a lungul „zilelor din urmă” până la a doua Arătare/Venire a lui Christos.

Darul Duhului Sfânt

După ce a arătat legătura dintre „noua poziție” a lui Christos (Ființa Lui înălțată la ceruri) şi împlinirea dinastiei pământeşti a lui David (Fapte 2: 22-35), Petru își încheie predica cu aceste cuvinte: „Să știe bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Christos pe acest Isus, pe care L-ați răstignit voi” (v. 36). Este consemnat că „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalți apostoli: ,,Fraților, ce să facem?” ,,Pocăiţi-vă,” le-a zis Petru, ,,şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (vv. 37-39).

Înainte de a ne adânci în semnificația „darului” Duhului, este important să vedem care sunt premisele obligatorii pentru acest „dar.” Încorporarea (integrarea) credinciosului pocăit în Christos prin botez, care a fost obținută prin iertarea păcatelor (v. 38), este bine documentată în mărturia Duhului (Mc. 16:16; Fapte 8: 36-38; 10: 47-48; 22: 16; Tit 3: 5; 1.Pet. 3: 21). Ea este exprimată prin diverse feluri, „botezați în moartea Lui” (Rom. 6: 3-4), „botezați într-un singur trup” (1.Cor. 12: 13), „îngropați împreună cu El prin botez” (Col. 2: 12), sau „botezați pentru Christos” (Gal. 3: 27). Acestea, şi alte pasaje, leagă botezul şi unirea cu Christos de lucrarea escatologică a Duhului din zilele din urmă. Pavel a scris, „Nu știți că toţi câți am fost botezați în Isus Christos, am fost botezați în moartea Lui? ... În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6: 3, 5). Observați cum Pavel leagă botezul pentru Christos cu moartea şi învierea Lui, şi cu moartea şi învierea din perioada de tranziție (Rom. 8-11; 2.Cor. 5: 14-21; Fil. 3: 9-16). Printre alte lucruri, acestea erau evenimentele decisive pentru plecarea lui Christos din „lumea de jos” în „lumea de sus.”

Ideea lui Pavel din Rom. 6 nu este doar aceea de a deveni uniți cu Christos, ci mai important, a deveni uniți cu El care a intrat într-o ordine a unei lumi diferite. El inițial a intrat în „lumea de jos” fiind născut din genealogia lui David „sub Lege” (Rom. 1: 3; Gal. 4.4; Evr. 2: 17). Dar, din perspectiva misiunii lui Christos de a „șterge păcatul” (Evr. 9: 26), noul status-quo al lumii lui Christos a dat botezului semnificația lui specifică privind plasarea credincioșilor, („cele dintâi roade”) în poziția avantajoasă de a primi „darul Duhului Sfânt.”

Mai mult, încorporarea în Christos prin moartea şi învierea Lui era singura condiție pentru primirea darului Duhului Sfânt. Acest lucru este foarte limpede în Fapte 2: 38. Cazul lui Corneliu din Fapte 10 nu face excepție din acest punct de vedere dacă este luat în considerare întregul context. Motivul pentru care venirea Duhului a precedat botezul în această situație, va fi discutat mai târziu în legătură cu „unitatea Duhului” în Christos.

Nicăieri Scriptura nu poruncește ca cineva să fie botezat cu Duhul Sfânt în vederea primiri Duhului. Duhul a fost primit în Christos. Ce se are în vedere prin „darul” Duhului Sfânt în Fapte 2: 38?

Unii cred că înseamnă primirea Duhului, alții cred că înseamnă primirea a ceva ce dă Duhul. A treia categorie crede că „darul” se referă la darurile miraculoase ale Duhului specifice bisericii primare din zilele copilăriei ai. Se poate oare ca problema „darului Duhului” din perspectiva scopului lui Ioel 2: 28-32 şi Fapte 2: 16 şi cont; să fie o abordare prea restrictivă referitoare la semnificația „darului” Duhului? Inițial, el înseamnă primirea Duhului, fără să excludă acel ceva ce dă Duhul, pentru care darurile miraculoase au jucat un rol important. Se pare că cele trei curente prezentate mai sus – Duhul, ceva dat de Duhul şi darurile miraculoase – reprezintă o fragmentare a „darului” Duhului care cere o alegere când de fapt o asemenea alegere nu este necesară. Haideți să explorăm Darul Duhului din această perspectivă.

Duhul a fost dat să dea

Am stabilit deja că lucrarea Duhului a fost în întregime escatologică prin caracter şi menire. Duhul a fost revărsat în „zilele din urmă” după ce Christos Şi-a ocupat noua Sa poziție în „locurile cereşti.” În plus, Duhul a fost primit „în Christos.” Foarte ușor se greșește în acest punct prin schimbarea focalizării de la Christos la Duhul Sfânt, interpretând lucrarea acestuia ca un „beneficiu suplimentar” sau „o a doua binecuvântare” dincolo, sau în plus de ceea ce se obține în Christos. Duhul a fost trimis să dea mai mult, dar acest mai mult este dat de Duhul în şi prin Christos şi niciodată în afara Lui sau despărțit de Christos. Duhul este Duhul lui Christos – un Duh complet christocentric, trimis să facă o lucrare christo-centrică până la sosirea sau Parousia lui Christos.

Duhul a fost primit de către cele dintâi roade în Christos pentru ca acest trup (corporativ) de credincioși să poată fi în cele din urmă primit de Christos „pentru ca acolo unde sunt Eu” a spus Christos „să fiţi şi voi” (Io. 14: 3). Aduceţi-vă aminte că această afirmație se referă la a fi readus „în prezența lui Dumnezeu” (v. 2). Primirea Duhului în Christos s-a datorat nedesăvârșirii (sau imaturității) comunității credincioase a celor dintâi roade în perioada de tranziție (perioada absenței lui Christos). Acest fapt aruncă lumină asupra afirmației lui Pavel din Efes. 4: 11-16. Dar în acelaşi timp nu contrazice o altă afirmație a lui Pavel, „Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2: 10).

Din perspectiva lui Christos şi a noii Sale poziții, exista absolută desăvârșire în El; rămânea doar ca aceea desăvârșire să fie atinsă de către ai Lui, prin rezultatul poziției Lui în planul istoriei răscumpărării realizat prin lucrarea escatologică a Duhului Sfânt. Lucrarea de bază, hotărâtoare a fost încheiată deja de Christos. Mai multă moarte, mai multă vărsare de sânge, mai multă înviere, mai multe înălțări sau mai multă putere din partea lui Christos nu erau necesare – nu, nici măcar o lucrare mai înaltă, separată, adițională a Duhului. Desăvârşirea locuiește în Christos. Duhul nu a fost trimis să-L suplimenteze pe Christos, ci să-L descopere pe Christos şi să modeleze trupul (biserica) aducând-o la splendoarea lui, care înseamnă conformarea cu Christos (2.Cor. 3: 18).

Este important să luăm în considerare contextul lui Col. 2: 10 ca să nu fim tentați să folosim v. 10 pentru a susține perfecțiunea escatologică înainte de vreme, în avans. Ținta lui Pavel a fost, „ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârșit în Christos Isus.” Pentru asta, Pavel continuă şi zice, „Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Col. 1: 28-29). Ceea ce Pavel spune aici nu contrazice ceea ce el a spus câteva versete mai încolo când a scris, „Voi aveţi totul deplin în El” (2: 10). El subliniază faptul că „deplinătatea” (sau desăvârşirea) nu trebuia căutată prin surse adiționale la Christos – spre exemplu, Legea şi orânduirile ei. Acestea erau doar „umbre ale lucrurilor viitoare dar trupul (esența sau substanța) este al lui Christos” (Col. 2: 17). În acel sens sfinții din Colose (erau) aveau totul „deplin în El” fără să mai fie nevoie de un supliment mozaic aşa cum pretindeau Iudaizatorii. Cu ochii ațintiți doar asupra lui Christos, cei din Colose (și nu numai ei), trebuiau să rămână pe poziție şi să ajungă la „ceea ce este desăvârșit” (1.Cor. 13: 10). „Ceea ce este desăvârșit” venea în Christos prin Duhul. Aşa cum a scris Pavel Galatenilor, „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5).

Când cineva recunoaște cadrul escatologic din vremea lui Pavel, atunci idea lui Pavel privitoare la „prezenta” plinătate în Christos, cu perspectiva realizării ei în viitor, de către creștini prin Duhul la „vremile așezării din nou a tuturor lucrurilor, este clară.

„Lucrurile viitoare”

Conform lui Christos, funcția specifică a Duhului a fost aceea de a „descoperi lucrurile viitoare” (Io. 16: 13; Col. 1: 26; Efes. 4: 11-13). Aceasta nu s-a realizat complet nici înainte de Rusaliile din Fapte nici în ziua respectivă. Ani mai târziu Pavel a scris referitor la aceasta, „Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1.Cor. 2: 12). Şi din nou, referitor la lucruri descoperite prin Duhul, Pavel amintește Efesenilor „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Christos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli şi proroci ai lui Christos, prin Duhul” (Efes. 3: 3-5). Pasaje ca acestea (şi sunt multe) sunt profund escatologice. „Lucrurile viitoare” erau lucrurile lui Christos (Io. 16: 14-15) care includ „ce este desăvârșit” (1.Cor. 13: 10), şi fără de care biserica celor dintâi roade nu ar fi putut fi înfățișată înaintea lui Christos, în gloria şi desăvârşirea Lui, la sfârșitul veacului. Sosirea acestor „lucrurilor viitoare” a avut loc după Rusalii. Misiunea Duhului, de a descoperi lucrurile viitoare (care erau ale lui Christos), era necesară pentru a-l plasa pe credincios în „plinătatea” (desăvârşirea) lui Christos (1.Cor. 1: 4-9; Efes. 4: 7-15; Fil. 3: 12-21; Col. 1: 19-29).

Unii, deși susțin că schimbarea a fost încheiată complet la Rusalii, totuşi vorbesc de o viitoare venire a ceea „ce este desăvârșit,” lucruri care, consideră ei, trebuie să vină în vederea deplinei mântuiri. Acest fapt forțează pe Duhul Sfânt să lucreze „suplimentar” pentru a aduce plinătatea la sfârșitul presupus al planetei, dincolo de plinătatea, despre care ei afirmă, că a fost înfăptuită la Rusalii.

Este nevoie să fim făcuţi desăvârșiți în Christos, odată, de două ori, şi apoi încă odată după o perioadă de mii de ani pentru a fi pe deplin mântuiți? Trebuie oare să traducem Efes. 1: 10 „ca să-l aducă la multiple îndepliniri la multipla plinire a vremilor, spre a-Şi uni iarăși într-unul în Christos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ?”

Fundalul „lucrurilor viitoare”

În exegeza Scripturilor, este de mare ajutor a face tot posibilul să vezi „lucrurile viitoare” pe fundalul lor istoric. Când Duhul a fost trimis să arate „lucrurile viitoare” el a avut un manual pe care l-a scris cu secole înainte ca o sursă pentru toate lucrurile pe care avea să le „descopere,” şi el niciodată nu s-a depărtat de acest manual. Scriind despre mântuirea care era „gata să fie descoperită” în vremea sa, Petru a spus că prin profeți Duhul Sfânt a „vestit mai dinainte patimile lui Christos şi slava de care aveau să fie urmate” (1.Pet. 1: 5; 9-11). Tot ce aparține de „puterea şi venirea lui Isus Christos” a fost ascuns în „cuvântul proorociei făcut şi mai tare” (2.Pet. 1: 16-21). Dar acum (în vremea lui Petru) „aceste lucruri, vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în cari chiar îngerii doresc să privească” (1.Pet. 1: 12). Apropierea acestor „lucruri viitoare” în vremea lui Petru se vede limpede în următorul verset: „De aceea, încingeți-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneți-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Christos” (v.13). Şi din nou, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înțelepți dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii” (4: 7). Aceste versete scot în evidență caracterul escatologic al lucrării Duhului, arătând fundalul Vechiului Testament pentru „lucrurile viitoare” în viitorul imediat al lui Petru. Sfârşitul care era aproape în prima sa Epistolă era partea opusă a „crăpatului de ziuă şi răsăritului luceafărului de dimineaţă” din a doua sa Epistolă (1: 19).

Referitor la acelaşi cadru temporal al evenimentelor, Pavel a scris, „Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua” (Rom. 13: 12). Petru a spus că mântuirea despre care au vorbit profeții era gata să fie descoperită (1.Pet. 1: 5, 9, 10) iar Pavel a spus, „acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13: 11). Dacă acest lucru se referă la moartea credinciosului – atunci ce lucru nemaipomenit sau extraordinar spune Pavel? Clar că este aşa! Este logic, de ce mai trebuia spus? Ori ce om știe acest lucru - că cu fiecare secundă ne apropiem de moarte. (Oricum nu se referă la moarte, ci la acel sfârșit, sfârșit de veac despre care vorbeşte Scriptura în Noul Testament). Cadrul istoric al „lucrurilor viitoare” este subliniat de cuvintele lui Christos adresate femeii Samaritene la fântâna lui Iacov: „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Duhul Sfânt niciodată nu a „descoperit” prin Christos o altă mântuire, pentru că nu există altă mântuire! „Nădejdea lui Israel” împlinită în Christos este dar singura nădejde pe care o prezintă Evanghelia.

Ni se spune că „acum, la sfârșitul veacurilor,” Christos „S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9: 26). În contextul tip/ante-tip privitor la preoție/jertfă, autorul Epistolei către Evrei a vorbit despre a doua Arătare a lui Christos. „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (v. 28). Imediat următorul verset Evr. 10: 1 face apel la Lege şi la umbrele ei (modele şi tipare) pentru a confirma (a întări) afirmația privitoare la Christos din Evr. 9: 26-28. „Pentru că Legea, care are umbra bunurilor (lucrurilor) viitoare, nu înfățișarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, cari se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie” (Evr. 10: 1). Aici este dovada clară că „bunurile viitoare” (pentru care Legea era o umbră) cuprinde a doua Arătare a lui Christos. A doua Sa Arătare despre care vorbeşte v. 28 nu este mai puțin parte din lucrarea de ispășire decât a fost jertfirea de Sine din v. 26. Ante-tipul trebuie să se potrivească cu tipul. În Legea lui Moise, Marele Preot după ce a terminat de făcut ispășirea, nu a rămas în cort ascuns de privirile poporului, ci s-a înfățișat la ușa cortului ca să binecuvânteze „adunarea în așteptare” (să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă, Evr. 9: 28b). Prezența sau arătarea lui era la fel de importantă deoarece semnala acceptarea ispășirii de către Dumnezeu şi faptul că păcatul a fost șters provizoriu (temporar). Toate acestea erau tipare, simboluri, sau umbre ale „lucrurilor viitoare” aduse prin Christos. Cei însă, care susțin că Legea şi umbrele ei s-au împlinit complet la Cruce sau la Rusalii nu pot urmări tipologia jertfei de ispășire decât până la momentul intrării Marelui Preot în „Sfânta Sfintelor.” La acest punct legătura „tip/ante tip” se prăbușește, dacă umbrele Legii privitoare la jertfă s-ar fi împlinit fără (sau lipsite de) a Doua Arătare a lui Christos „nu în vederea păcatului; despărțit de păcat,” la Rusalii.

Dacă într-adevăr aşa ar sta lucrurile, ar trebui să ne întrebăm, „De ce Christos a fost lăsat împotmolit şi eșuat, în Cort lăsând adunarea să aștepte cu nerăbdare arătarea Lui „despărțit de păcat”? A făcut cumva Christos la un moment dat o greșeală în ispășire? A fost jertfa Sa respinsă de Dumnezeu? A susține că Christos va mai veni în viitorul nostru este o afirmație tacită cum că sistemul jertfelor caracteristic Vechiului Legământ nu a trecut (abolit, înlocuit). Acel sistem cu tot ceea ce a prevestit nu poate fi împlinit complet decât după ce Christos, intrat în „Sfânta Sfintelor,” apare a doua oară despărțit de păcat (sau, nu în vederea păcatului) ca să binecuvânteze şi să adune la El pe cei care-L așteptau cu nerăbdare.

Un tipar sau tip (sau umbră) rămâne în picioare până când este împlinit de ante-tip. Fie Christos S-a arătat (apărut, venit) a doua oară, fie sistemul sacrificial al Legii nu a fost împlinit, şi prin urmare, înlocuit. Pavel a spus multe despre Parousia Lui Christos atunci când l-a asigurat pe împăratul Agripa, „am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fapte 26: 22). Dacă însă Christos nu S-a arătat a doua oară atunci profeții şi Moise ar trebui predicați alături de Christos până când El va împlini „tot ce este scris.” Acest lucru, însă, este în contradicție cu faptele istorice şi mărturia Duhului Sfânt. În contextul distrugerii Ierusalimului, Isus a spus, „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 22, accentuarea mea). Dacă aceasta nu a cuprins Parousia lui Christos, atunci fie Christos a greșit (ceea ce mulţi teologi susțin), fie Moise şi Profeții nu au spus nimic despre a doua Sa Venire. În ambele cazuri mărturia Duhului Sfânt, în legătură cu „lucrurile viitoare” pierde toată credibilitatea.

Noi credem însă că Duhul Sfânt a spus adevărul în scripturile Vechiului Testament, şi că Duhul a spus adevărul referitor la interpretarea şi aplicarea Legii şi a Profeților, cu privire la Christos şi la lucrurile viitoare din veacul viitor. Nimic nu a dat greș! Toate lucrurile au avut loc.

Isus a legat venirea Lui de căderea Ierusalimului. El a subliniat în Luca 17 că ziua, în care „cine va fi pe acoperişul casei” şi „cine va fi la câmp,” trebuia să părăsească degrabă Ierusalimul, este „ziua când se va arăta Fiul omului” (vv. 30-31). Prin urmare aceasta este vremea când „se va împlini tot ce este scris” (Luc. 21: 22). Acest cadru temporal, cât şi evenimentele, se îmbină perfect cu tipologia preot-sacrificiu din Evrei care culminează cu arătarea Marelui Preot din Cort. Nu există absolut nici o schimbare în context, între a „Doua Arătare” a lui Christos din Evr. 9: 28 şi venirea Lui „fără a zăbovi” din Evr. 10: 37 – „Ziua” pe care ei o vedeau apropiindu-se (Evr. 10: 25). Pe o parte a monedei, umbrele Legii erau „aproape de pieire” (8. 13), şi pe cealaltă parte „a Doua Arătare a lui Christos nu în vederea păcatului” (despărțiți, departe de păcat, 9: 28) era gata să aibă loc – tipul făcând loc ante-tipului, în împlinirea consumată (încheiată).

Parousia lui Christos iese la iveală din cadrul ei biblic şi din contextul vremii sfârșitului. Mărturia Duhului Sfânt este ancorată la loc sigur în „zilele din urmă” – perioada interimară a schimbării veacurilor. Pentru a prețui lucrurile finale (atât din perspectiva a ceea ce trece (piere) cât şi din a ceea ce se implementează), trebuie să începem unde a început Duhul şi să ne mulțumim să ne oprim unde Duhul s-a oprit.

Concluzie

Am văzut: (1). Caracterul escatologic şi cadrul temporal al lucrării Duhului; (2). Duhul a fost primit de cei „în Christos” după ce El a plecat din lumea Vechiului Legământ şi Şi-a ocupat noua poziția „în locurile cereşti;” (3). Duhul a fost trimis să descopere „lucrurile viitoare” care erau lucrurile lui Christos; (4). Duhul a folosit doar Vechiul Testament în descoperirea lucrurilor viitoare ale lui Christos; (5). Lucrurile prevestite în Lege includeau şi a Doua Arătare/Venire a lui Christos „nu în vederea păcatului”; (6). Legea cu menirea ei specifică nu a putut fi împlinită fără Parousia lui Christos la sfârșitul veacurilor; şi (7). Christos a legat Venirea Lui şi împlinirea a „tot ce este scris” de distrugerea Ierusalimului. Toate aceste aspecte marchează cadrul temporal al absenței lui Christos şi al lucrării escatologice bivalente a Duhului – trecerea Vechiului Legământ şi venirea Noului.

În capitolul următor vom continua să explorăm dimensiunile „darului Duhului Sfânt” din perspectiva promisiunii, arvunei, celor dintâi roade şi a unității Duhului, urmată de o analiză pătrunzătoare a lucrării Duhului privind transformarea.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos ş

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!