Prezența lui Dumnezeu cap. III

de Max R. King

În acest capitol vom prezenta cele trei etape legate de procesul istoric al întoarcerii umanității în Prezența lui Dumnezeu. Examinând afirmația lui Isus din Io. 14: 3, vom discuta plecarea, absența şi întoarcerea (Parousia) lui Isus. Acest proces întreit este înrădăcinat în promisiunile Vechiului Legământ şi (este precursorul), inaugurează transformarea nou testamentară. În continuare, vom face legături între Ioan 14, Discursul Olivetic al lui Isus şi 1.Petru, pasaje care indică înspre o împlinire în primul secol a transformării legămintelor şi sosirea Prezenței lui Dumnezeu.

Mulți cercetători ai Bibliei sunt de acord că re-aducerea omului sub domnia lui Dumnezeu, la părtășie cu, şi în prezența lui Dumnezeu este țelul istoriei răscumpărării. Este însă un dezacord considerabil cu privire la când şi cum este atins acest țel. Unii îl văd realizat la moartea fizică. Alții îl plasează la sfârșitul istoriei – înțelegând sfârșitul timpului şi distrugerea pământului. Dar oare acesta este sfârșitul despre care vorbeşte Biblia?

Când examinăm învățătura lui Isus şi a apostolilor Săi privitoare la vremea sfârșitului în cadrul istoric al vremii lor şi pe fundalul promisiunilor, profețiilor şi speranțelor Vechiului Testament, descoperim că țelul este realizat prin lucrarea lui Dumnezeu prin Christos care a atins apogeul la consumarea (încheierea) Veacului Vechiului Legământ. În această serie de articole am văzut că Christos a fost precursorul împlinirii istoriei răscumpărării, El anunțând împlinirea ei - nu o prelungire de 2000 de ani. Sfârşitul este atins în Christos, (Rom. 10: 4; Mat. 5: 17-18). Toate lucrurile sunt adunate împreună şi unite în El, (Efes. 1: 10) prin eschaton-ul care a fost inițiat de moartea Lui şi încheiat la Parousia (sau descoperirea) Lui la sfârșitul Veacului Vechiului Legământ în A.D. 70 (Evr. 9: 26; Mat. 24: 3; 1.Pet. 1: 13; 4: 17). Apropierea încheierii (consumării) din perspectiva lui Ioan (Apoc. 22: 6-12) corelează venirea Cerului şi Pământului Nou, a Noului Ierusalim şi a Cortului lui Dumnezeu cu sfârșitul lui Israel declarat în scripturile Noului Testament. Noul Ierusalim şi Adevăratul Cort al lui Dumnezeu în mod logic urmează dizolvării finale a Vechiului (Evr. 8: 13).

În partea a doua a seriei am văzut că în Cortul lui Dumnezeu nu există perdea separatoare între sanctuarul interior şi cel exterior. Omenirea răscumpărată nu mai este despărțită de Prezența lui Dumnezeu. În Noul Ierusalim Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului Său pentru totdeauna. Prin urmare, Ioan în scenele de încheiere ale Apocalipsei, a descris gloria spirituală şi fericirea viitorului imediat. Ioan se armonizează cu Discursul lui Christos de pe Muntele Măslinilor văzând țelul istoriei biblice a răscumpărării realizat în „acea monumentală criză în care Biserica Creștină în întregime a țâșnit din crisalida Iudaismului, s-a trezit la simțul maturității ei, şi prin conducere şi închinare şi-a luat o poziție independentă în fața lumii” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creştine, vol. I, pp. 403-404).

Prezența lui Dumnezeu în Ioan 14

Pe fondul acestui eschaton biblic atragem atenția asupra unui alt text remarcabil care vorbeşte de întoarcerea omului în Prezența lui Dumnezeu prin Christos. În ajunul trădării Lui, Isus a spus ucenicilor, „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 1-3).

Poate că mai mult ca oricare alt pasaj care vorbeşte de venirea Domnului, acesta poate furniza cea mai amplă înțelegere cu privire la sensul, efectul şi cadrul istoric al Parousiei lui Christos. În acest pasaj sunt expuse trei etape de bază. (1), Christos pleacă. (2), El pleacă să pregătească un loc. (3), El se întoarce să-şi ia ucenicii cu El.

A fi adunați împreună cu Christos înseamnă a fi aduși în locaşul şi Prezența lui Dumnezeu. „Pentru ca acolo unde EU SUNT a zis Christos, să fiţi şi voi” (v. 3).

Ne propunem să arătăm că aceste trei etape ale Parousiei lui Christos, plecarea, absența şi întoarcerea Lui sunt conturate în scrierile apostolice şi sunt duse la îndeplinire cu scopul de a încheia (desăvârși) mântuirea despre care Isus a spus că „vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Tot ceea ce a spus Isus despre plecare, pregătirea unui loc şi luarea ucenicilor la El la sfârșitul veacului (Mat. 24: 3, 14, 31) se aliniază, sunt în acord cu venirea lui Christos şi noile lucruri ale Noii Creații despre care se vorbeşte în Apoc. 21-22. Capitolele descriu deplina sosire a lucrurilor promise de către Dumnezeu părinţilor lui Israel în termenii legământului confirmat (întărit, Teologia tradițională este devotată citirii „viitorului” discutat în textele Noului Testament din perspectiva zilelor noastre mai degrabă decât din cea a vremii lui Christos şi a apostolilor Săi. În consecință, această abordare extinde viitorul escatologic al Evangheliei departe, dincolo de cadrul inițial biblic. Aceasta neagă singura mântuire care aparține Israelului Vechiului Legământ şi neagă de asemenea descoperirea ei deplină în Christos la sfârșitul Veacului Vechiului Legământ. Is. 55: 3) în Christos. Noul Ierusalim, spre exemplu, este „cetatea promisă” (Evr. 11: 10), „cetatea pregătită” (v. 16), „cetatea viitoare” (13: 14), a Noului Legământ (Gal. 4: 21-31) care „nu poate fi clătinată” (Evr. 12: 22-29). Vechiul Ierusalim a putut fi clătinat, şi de fapt a şi fost clătinat precum a prezis Isus în Matei 24. Clătinarea a făcut loc Noului Ierusalim al revelației lui Christos şi Prezenței Sale. Viitorul despre care a vorbit Isus în Matei 24 este exact viitorul care a sosit la vremea în care Ioan scria „Descoperirea” lui Christos şi a noilor lucruri ale Lumii Sale (Io. 8: 23) – care este Creația Noului Legământ.

Mântuirea, Parousia şi 1.Petru

Un exemplu al acestei practici este modul în care 1.Petru 1 este interpretat în legătură cu „mântuirea gată să fie descoperită în vremurile de apoi (din urmă)” (v. 5). Din moment ce descoperirea acestei mântuiri este legată de „descoperirea lui Christos” (v.13), teologii moderni presupun că această mântuire vine la sfârșitul „Erei Creștine” pentru că ei presupun că acesta este timpul în care Christos va fi descoperit (revelat). O astfel de abordare micșorează plinătatea (desăvârşirea) mântuirii care vine de la Iudei, prin adoptarea teoriei decalajului şi așteptând presupusa pieire a „Erei Creștine” prelungite, pentru a beneficia de mântuirea amânată a lui Israel.

Luați în considerare faptul că mântuirea din 1.Pet. 1: 5 era „gata să fie descoperită” în acelaşi sens în care Vechiul Legământ în Evr. 8:13 era „aproape de pieire.” Şi țineți minte că A.D. 70 este punctul focal biblic al sfârșitului veacului Iudaic (Mat. 24: 3). De asemenea, această mântuire avea să fie descoperită în acelaşi timp cu arătarea lui Christos (1.Pet. 1: 13). Noi nu trebuie să presupunem când va avea loc această arătare. Isus a spus în legătură cu zilele lui Noe şi Lot „Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luc. 17: 30). Subliniați acest pasaj deoarece mântuirea este descoperită în momentul în care Christos este descoperit. Când este această zi? Citiți versetul următor. Isus a spus, „În ziua aceea,” (ziua când se va descoperi Fiul Omului), „cine va fi pe acoperişul casei, şi își va avea vasele în casă, să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă” (v. 31).

Comparați acum înregistrarea lui Matei referitoare la aceiași zi, la aceleaşi instrucțiuni, „cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina” (Mat. 24: 17-18). Isus se referă la un eveniment care ar urma să aibă loc în timpul contemporanilor Săi, un eveniment care va determina pe Iudei să fugă la munți (Mat. 24: 15-16). Aceasta era o referire clară la căderea Ierusalimului care era un eveniment aparținând vremii sfârșitului când avea să aibă loc primirea mântuirii (Mat. 24: 13-14). Deci iată ce avem: În pasaje identice cu instrucțiuni identice, Luca vorbeşte de ziua în care Christos se va descoperi iar Matei vorbeşte de vremea în care Ierusalimul va fi distrus de către Romani. Dacă acestea nu sunt evenimente simultane, atunci cel puțin una din relatările Evangheliilor este falsă. Eu cred mai degrabă că eroarea se găsește altundeva.

Ceea ce vrem să arătăm este că, cele patru lucruri combinate armonios în relatările lui Matei şi Luca, (1) ziua aceea, (2) descoperirea lui Christos, (3) sfârșitul, şi (4) primirea mântuirii, toate corespund perfect cu ceea ce avem în 1.Petru. Singura diferență este timpul (momentul). Petru este mai aproape de ziua mântuirii decât a fost Isus când a vorbit inițial de ea pe Muntele Măslinilor. Când a scris Petru, el a putut spune referitor la ziua descoperirii lui Christos, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (4: 7).

De asemenea, mântuirea din 1.Pet. 1 este identică cu mântuirea despre care Isus a spus că „vine de la Iudei.” Petru scrie, „Proorocii, cari au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (v.10). Isus la fel ca Petru (ei înșiși Iudei), așteptau mântuirea despre care au vorbit profeții Evrei din vechime. Au vorbit profeții din vechime despre două mântuiri, una despre care Isus a spus că „vine de la Iudei” şi una despre care Petru spune că „vine de la Creștini”? Este nevoie de trecerea a două veacuri (Iudaic şi Creștin) pentru a obține ceea ce a promis Dumnezeu prin profeții lui Israel? Au fost ultimii 2000 de ani doar un timp intermediar pentru a umple un gol între sfârșitul veacului Iudaic şi sosirea noilor lucruri promise lui Israel, adică Cerul şi pământul Nou, (Is. 65: 17) Noul Ierusalim (vv. 18-19) şi Cortul lui Dumnezeu (Ezech. 37: 26-28)? A crezut biserica primului secol că trebuia să se pregătească pentru sfârșitul Noului Veac înainte ca veacul Vechiului Legământ să se sfârșească? Cum putea acest lucru să fie o recomandare a „mai mult slăvitei slujbe aducătoare de neprihănire” a Noului Legământ? Nu era prea slăvită dacă de îndată ce a fost inițiată (după 1500 de ani de pregătire) putea să se sfârșească oricând chiar înainte de încheierea Vechiului Legământ. Dar şi mai rău, Noul Veac se sfârșește chiar înainte ca sfinții să poată primi harul şi mântuirea profeților Vechiului Testament (1.Pet. 1: 10, 13) dacă Petru a vorbit de descoperirea lui Christos ca având loc la sfârșitul „Erei Creștine.” Un astfel de concept privitor la vremea sfârșitului minimalizează puterea transformatoare a Crucii de a iniția desăvârşirea Noului Legământ.

Imaginează-ţi următoarele: Isus a predicat că distrugerea Ierusalimului va fi o vreme de mare necaz, „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24: 21-22). Dar înainte ca să apară acest inegalabil holocaust Creștinii s-au rugat în adunările lor, „Vino Doamne Isuse!” (1.Cor. 16: 22; Apoc. 22: 20), care ar însemna (după cum este în general înțeleasă venirea Domnului astăzi), că ei se rugau să vină o distrugere instantanee prin foc. O astfel de catastrofă ar șterge de pe pământ toată suflarea şi va depăși cu mult distrugerea Ierusalimului, infirmând şi invalidând astfel cuvintele lui Isus.

Conceptele viitoriste privitoare la vremea sfârșitului nu pot scăpa de această dilemă. În conceptul lor despre sfârșit, acei sfinți din primul secol ar aștepta dezastrul căderii Ierusalimului fiind asigurați de către Isus că nu toţi vor pieri. În acelaşi timp ei vor aștepta, vor veghea şi se vor ruga ca Christos să vină printr-o distrugere care ar mătura totul din cale, nimeni n-ar scăpa. Mă întreb dacă ei s-ar fi gândit vreodată pe care distrugere să o ceară cu mai multă ardoare; cea care ar apăra credinţa evanghelică sau cea care ar nimici-o de pe pământ. Mă îndoiesc că profeții au avut aceasta în minte când au vorbit de veacul viitor, veac veșnic, în care „toate familiile pământului” vor fi binecuvântate. Pe faţă spunând lucrurile, interpretarea bisericii privitoare la vremea sfârșitului nu se potrivește cu cadrul vremii sfârșitului din primul secol despre care au vorbit Christos şi apostolii. Viitorul escatologic al Evangheliei era conceput să angajeze Evanghelia în lume nu să o scoată din circuit.

Acum că am observat câțiva indicatori ai cadrului primului secol privind vremea sfârșitului (şi ei se găsesc din plin în Scriptură), avem cadrul biblic pentru înțelegerea sensului şi scopului plecării, absenței şi întoarcerii lui Christos.

Etapa I: Plecarea lui Christos

„Mă duc să vă pregătesc un loc” (Io. 14: 2). De ce pleacă Christos din „lumea de jos” (Io 8: 23)? Aceasta este o întrebare importantă. Până nu aflăm din Scriptură motivul şi necesitatea plecării lui Christos, va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să înțelegem fundalul biblic şi cadrul istoric pentru etapele doi şi trei – pregătirea locului şi respectiv Parousia Lui (sosirea sau prezența).

Lumea celei de a „doua prezență” este dificil (poate imposibil) de înțeles dacă înțelegem greșit lumea primei Lui veniri şi a plecării ulterioare. În consecință, locul şi evenimentul strângerii ucenicilor Lui la Sine (ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” v. 3), a fost umbrit de un continuu crescând labirint al speculaților şi interpretărilor.

Unde atunci este de găsit Christos de la momentul nașterii Sale până la momentul plecării? A spune că El a venit şi a plecat de pe planeta pământ fără alte clarificări, este o depărtare colosală de la acest stadiu inițial al istoriei răscumpărării. Biblia spune că El a venit la ai Săi (Io. 1: 11). El nu a venit la Romani, la Babilonieni sau la Egipteni, ci la Iudei. El a fost Christos-ul lui Israel (Rom. 9: 5). În toate lucrurile El a „trebuit să se asemene fraților Săi” (Evr. 2: 17), iar asemănarea Lui trece dincolo de natura fizică. El a fost născut „din sămânţa lui David” (Rom. 1: 3), iar Pavel prinde înțelesul mai larg al cuvintelor „în ce privește trupul,” când a scris că Christos „s-a născut sub Lege” (Gal. 4: 4). Isus a intrat în acel mod de viaţă care era specific Israelului Vechiului Legământ. El a trăit, a suferit şi a murit în interiorul granițelor acelei lumi (cosmos) tipice, naturale a istoriei răscumpărării. Aceea era lumea din care a plecat Christos, lume care sta în permanent contrast cu „lumea viitoare” a Parousiei Sale. Dar unii pot întreba, „Nu a venit Christos să mântuiască toate neamurile? Nu a gustat El moartea pentru toţi?” Absolut! Nu este nici o dispută pe tema aceasta. Întrebarea este, „Unde a devenit El Mântuitorul tuturor oamenilor şi care este cadrul sau fundalul biblic pentru această mântuire? Christos a spus că „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Nicăieri nu se spune că mântuirea este de la Neamuri (Efes. 2: 11, 12). De aceea Christos a venit la Iudei. Nu ar fi devenit mântuitorul nimănui dacă ar fi venit spre exemplu la Romani, ar fi trăit, şi murit la Roma şi ar fi plecat din lumea lor. Nu a existat nici o istorie a răscumpărării de împlinit în lumea respectivă sau ori care altă națiune, decât în națiunea Israelului Vechiului Legământ. Dar şi mai mult, Christos nu ar fi putut deveni mântuitorul tuturor oamenilor nici chiar al fraților Săi, „după trup” dacă ar fi rămas în lumea Vechiului Legământ.

Neputința acelui legământ de a oferi mântuirea Iudeilor, să nu mai vorbim de cea a celorlalte națiunile ale pământului, a fost demonstrată în mod repetat de-a lungul celor 1500 de ani. (Descendența Lui Isus din Nazaret din seminția lui Iuda la restricționat şi l-a împiedicat să devină Mesia). Iudeii în mod eronat au crezut că atunci când a venit Christos El putea să petecească „vechea haină” şi să o facă funcțională. El însă le-a clarificat că „lumea de jos” (cosmosul Vechiului Legământ) nu era lumea Lui (Io. 8: 21-23; 18: 36). Lumea Lui, în care va fi împlinită mântuirea care „vine de la Iudei” şi extinsă la toate națiunile era „de sus.” Era lumea promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Avraam, patria cerească, (Evr. 11: 8-16) şi Ierusalimul Ceresc care sta în contrast cu țara şi cetatea pământească a Israelului firesc (Evr. 12: 22).

Când acest concept „lumea de sus” este urmărit de-a lungul Noului Testament identitatea lui ca aparținând Noului Legământ devine remarcabil de limpede. Spre exemplu, Ierusalimul de sus denumit de asemenea şi Noul Ierusalim, Ierusalimul Ceresc, este descris ca fiind cetatea creației Noului Legământ în Gal. 4: 21-31 şi în Evr. 12: 22-24. Idea este, că dacă Christos, prin intermediul morţii Sale, n-ar fi plecat din lumea Iudaică El nu ar fi putut să întărească făgăduinţele date părinţilor lui Israel (Rom. 15: 8). „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă... De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezășuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor” (Rom. 4: 13, 16). Pavel concluziona logic, „Căci dacă moștenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 18). Locul (țara) pentru realizarea „promisiunii” este „locul” în care Isus a plecat să-l pregătească pentru ucenicii Săi.

Acesta este un motiv suficient pentru plecarea lui Christos din lumea în care a fost născut, lumea care L-a plasat „sub lege” (Gal. 4: 4), lumea în care a trăit, a predicat, a murit şi prin urmare lumea din care a plecat. El a plecat în conjunctura revărsării Duhului Sfânt, pentru a furniza mijloacele prin care Dumnezeu a pregătit un loc mai bun, cu un legământ mai bun, pentru lucrurile mai bune care aveau să vină ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Israel. În această viitoare Lume Nouă (nu vechea lume care era pe punctul de a pleca, de a trece), Neamurile au fost făcute părtașe lucrurilor spirituale ale lui Israel (Rom. 15: 27), ca astfel „împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceiași făgăduinţă în Christos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efes. 3: 6).

În următorul nostru articol ne vom ocupa de timpul şi însemnătatea absenței lui Christos, în special din perspectiva sosirii şi lucrării Duhului Sfânt. Vom arăta că „absența” lui Christos nu se întinde pe o perioadă de 2000 de ani din „Era Creștină.” „Pregătirea” în conjuncție cu Duhul acoperă perioada de 40 de ani, „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ.

Când absența lui Christos şi prezența Duhului sunt corelate în scop şi lucrare şi este onorat cadrul istoric al scrierilor Noului Testament, locul deplin pregătit – lumea celei de a „doua Veniri” a lui Christos va fi clarificată în mod remarcabil. La fel de clar va fi contrastul ei faţă de lumea din care a plecat Christos.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos ş

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!