Prezența lui Dumnezeu cap. II

de Max R. King


În cel de-al doilea capitol, ne vom adânci în Cartea Evrei pentru a explora simbolismul Cortului. Cortul Vechiului Legământ prin structura şi ritualul lui întruchipează sau prevestește Cortul Noului Legământ.

Noi susținem necesitatea Crucii în procesul de transformare a Legămintelor şi vom demonstra consumarea (încheierea) procesului transformării ca având loc la sosirea preoțească (arătarea Marelui Preot) a lui Christos în A.D. 70. În final vom comenta asupra semnificației trăirii noastre astăzi în prezența vie a lui Dumnezeu.

În prima parte am făcut trei observații de bază privind întoarcerea omului în prezența şi comuniunea lui Dumnezeu prin Christos. Mai întâi, ceea ce a fost pierdut prin neascultarea lui Adam a fost restaurat la un nivel transcendent mai măreț prin ascultarea lui Christos (Rom. 5: 12-21; Fil. 2: 5-11). În plus am observat că paradisul pământesc din Geneza 2-3 întruchipa noul, cerescul Ierusalim din Apocalipsa 21-22.

Apoi în al doilea rând, pentru a duce la îndeplinire scopul Lui răscumpărător, Dumnezeu a ales pe Israel a cărui consumare nou-testamentară în Christos a dat naștere Noii Creații în care Dumnezeu locuiește cu oamenii (Mat. 24; Fapte 3: 19-21; Rom. 9-11; Apoc. 21-22). Aceasta este istoria biblică şi cadrul pentru escatologia care a transformat lumea, pe care o găsim în Scripturile Noului Testament. Din această perspectivă Isus a spus, „Mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22).

În al treilea rând, rezultă că misiunea lui Christos de a deschide calea cea nouă şi vie înspre Prezența lui Dumnezeu (Evr. 10: 20), este realizată prin împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu făcute părinţilor lui Israel (Rom. 15:8; Evr. 6: 11-20). Nu există nici măcar un singur aspect al mântuirii nou-testamentare care să nu aparțină mântuirii specifice exclusive pe care Dumnezeu a promis-o lui Israel – o mântuire cuprinzătoare care „înghite” fiecare vestigiu (urmă) a scopului divin şi promisiunii divine în Scriptură (Israelul Vechiului Testament şi Mântuirea nou-testamentară). Vechiul Testament este fundalul pentru ceea ce s-a scris în toate cărțile Noului Testament, inclusiv Apocalipsa.

Este semnificativ, prin urmare, faptul că lucrurile despre care spune Ioan că trebuie să se „întâmple în curând” (Apoc. 22: 6 şi Apoc. 1: 1-3), includ şi venirea cerului şi pământului nou promise lui Israel, Noul Ierusalim şi cortul mai mare şi mai desăvârșit al lui Dumnezeu (Apoc. 21: 1-3; Is. 65: 17-19: Is. 66: 22; Ezech. 37: 26-28). Toate evenimentele privitoare la vremea sfârșitului promise a avea loc „în curând,” amintite în cărțile Noului Testament, se cuprind în sfera misiunii lui Christos de a „așeza din nou” (Cornilescu), sau de a restaura toate lucrurile (Fapte 3: 19-21). Prin trimiterea Duhului această misiune a culminat cu prezența sau descoperirea (Parousia) lui Christos în transformarea veacului Vechiului Legământ în „Noua Lume.” Focalizarea escatologică, începând din Matei şi terminând în Apocalipsa, este îndreptată asupra încheierii, desăvârșirii singurei mântuiri şi aceasta este prin şi de la Iudei (Mat. 10: 23; Mat. 16:27-28; Mat. 24: 1-10; Mat. 26: 64; Mat. 28: 20). Prin proiectare divină ea se extinde la „toate familiile pământului” (Gen. 12: 3; Gal. 3: 8; Rom. 15: 27). Conform acestor pasaje, distrugerea Ierusalimului pământesc era legată de sosirea finală, deplina manifestare şi prezența exclusivă a Noului Ierusalim – cetatea din Apocalipsa care găzduiește prezența şi șederea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Promisiunile Vechiului Testament sunt împlinite în Christos iar Dumnezeu locuiește cu poporul Lui. Noi avem acces nerestricționat la „pomul vieții.” Acum bem din „apa vieții limpede ca cristalul” care curge „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 22: 1). Invitația „celui ce îi este sete să vină; să ia apa vieții fără plată!” v. 17, nu este doar o chemare de a veni acum cu speranța de a mânca din pomul vieții şi de a bea din apa vie cândva în viitorul nedefinit.

Cortul mai mare şi mai desăvârșit al lui Dumnezeu

Studiul re-aducerii umanității în prezența lui Dumnezeu trebuie să cuprindă o discuție despre adevăratul Cort al lui Dumnezeu (Evr. 8:2), care împlinește corespondentul pământesc mozaic. Găsim în Ezech. 37: 26-28 că atunci când sanctuarul mai măreț, mesianic este aşezat în mijlocul Israelului răscumpărat al lui Dumnezeu, atunci locuirea lui Dumnezeu în mijlocul umanității este pe vecie înfăptuită (Apoc. 22: 3-7). S-a realizat acest lucru? Pentru a răspunde la această întrebare ne vom concentra asupra tipologiei cortului găsită în Evrei 6-10. Atragem atenția asupra a patru observații fundamentale:

Observația 1. Cele două corturi contrastante sunt înrădăcinate în două legăminte. Sanctuarul pământesc sau cortul Mozaic era o rânduială, o amenajare a Vechiului Legământ (Evr. 9: 1). Dar adevăratul Cort, „ridicat nu de om ci de Dumnezeu” (Evr. 8: 2), izvorăște din Noul Legământ (Evr. 7: 22; 8: 6: 9: 15). Dumnezeu a promis să facă un legământ nou cu Israel şi cu casa lui Iuda (Ier. 31: 31-34). În mod semnificativ, împlinirea acestei promisiuni are legătură directă cu cadrul temporal al venirii acelui „cort mai mare şi mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini” (Evr. 9: 11). Schimbarea corturilor este legată de transformarea legămintelor. Cartea Evrei clarifică acest lucru. Când şi cum s-a efectuat (consumat) această schimbare?

Opinia cea mai larg acceptată este cea a transformării instantanee la Cruce. Totuşi, o abordare mai precisă este să spui că transformarea s-a efectuat cu ajutorul Crucii. Perspectiva tradițională ascunde sub o spoială înșelătoare perioada de tranziție de 40 de ani, lucrarea de descoperire a Duhului şi sensul sau sentimentul iminenței pe care-l găsim în scrierile apostolice. De exemplu dacă schimbarea legămintelor s-a consumat la Cruce, ce este „nădejdea” lui Pavel în 2.Cor. 3: 12? Ea era direct legată de o schimbare specifică timpului lui Pavel, prin care sfinții (din zilele lui Pavel) erau (atunci) „schimbaţi” după chipul lui Christos v. 18. „Din slavă în slavă” în v. 18 se referă la slava respectivelor legăminte menționate în versetele 9-12. „Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi în privința aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător (Cornilescu traduce era dar mai corect – este trecător; - atunci trecea; nota trad.), era cu slavă, cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător! Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală.” Pavel spune că ACUM se desfășoară procesul de trecere (pieire) a Vechiului Legământ. Dacă schimbarea s-a consumat complet la cruce, ce reprezintă nădejdea lui Pavel din v. 12 ? Însăși Pavel spune că „nădejdea care se vede (adică este realizată) nu mai este nădejde; de ce să mai nădăjduiești ceea ce se vede? (Rom. 8: 24). Clar că evenimentul decisiv, Crucea, se putea vedea deja atunci (era realizată) dar transformarea determinată de cruce prin Duhul se derula (în secret, fără să izbească privirile, asemenea aluatului, vezi pilda lui Isus, Mat. 13: 33) în vremea lui Pavel. Cosmosul Vechiului Legământ încă nu pierise Evr. 8: 14, dar urma să piară în curând.

Toate aspectele schimbării au avut loc prin evenimentul decisiv al Crucii. Transformarea legămintelor şi în consecință a corturilor, nu fac excepție. Acest lucru nu diminuează puterea şi centralitatea Crucii, ci mai degrabă o confirmă. Crucea a fost puterea indispensabilă care a produs transformarea corturilor în discuție în cartea Evrei. Faptul acesta este un factor crucial în înțelegerea sensului arătării (parousiei) lui Christos de la sfârșitul veacului din Evr. 9: 26 care era așteptată de sfinții din vremea aceea. Ei puteau vedea ziua determinată de cruce, apropiindu-se Evr. 10: 25.

Vechiul Legământ cu sanctuarul lui pământesc era „aproape de pieire” când a fost scris Evrei 8: 13, iar sosirea cortului lui Dumnezeu mai mare şi mai desăvârșit „era aproape” când Ioan a scris Apoc. 21: 3 şi 22: 6-10. În Scriptură nu există interval între legăminte sau corturi. Teologii au creat unul artificial atunci când au scos venirea Cortului (Apoc. 21) din cadrul sfârșitului veacului Vechiului Legământ şi au plasat-o într-un pretins sfârșit al Erei Creștine, cândva în viitor. Tipurile şi umbrele Vechiului Legământ au fost urmate imediat de Noul Legământ sau ante-tipurile cerești. Un ante-tip realizat nu devine apoi un tip pentru un şi mai mare ante-tip; un cort mai adevărat, un Ierusalim mai nou, sau un Legământ mai nou. Problema este că interpretatorii au permis lucrurilor „la îndemână” (aproape) din Evrei şi Apocalipsa să le scape „din mână” prin ignorarea cadrului tranzițional al Noului Testament.

Mai mult, dacă „în curând” poate avea o elasticitate de 2000 de ani, ce ar împiedica Evrei 8: 13 (aproape de pieire) să aibă aceiași elasticitate? Încă mai piere astăzi Vechiul Legământ? Cel Nou nu a fost încă realizat? Cartea Evrei ne învață că tipurile nu pier cu secole (sau milenii) înainte de sosirea ante-tipurilor lor.

Observația 2. Cortul Mozaic a fost pământesc Evr. 9: 1, a fost un model, o reprezentare (Evr. 8: 5; 9: 9, 23) şi avea porunci pământeşti (9: 10). Dar cortul ridicat de Christos (8: 2) este ceresc, nu este făcut de mâini (9: 11). Aceste lucruri cereşti (9: 23-24) erau numite „bunuri viitoare” (9: 11). În timp ce Legea prevestea lucrurile cerești (9: 11; 10: 1), ele acum (momentul Noului Testament) au fost deplin descoperite de Duhul Sfânt. (Io. 16: 13; 1.Cor. 2: 9-12). Accentuăm acest lucru pentru a sublinia că dacă (biblic vorbind), se spune că ceva este „ceresc” lucrul respectiv nu trebuie să fie dincolo de dimensiunea aceasta. Cuvântul „ceresc” denotă planul mai înalt, treapta mai înaltă a noilor lucruri aduse prin Christos. Considerați spre exemplu patria şi cetatea cerească a credinței lui Avraam (Evr. 11: 9-16; 12: 22-24). Lucrurile cereşti „nu sunt din lumea aceasta” în sensul că ele nu aparțin cosmosului Vechiului Legământ (veac sau lume). De aceea când spune că Christos a intrat „chiar în cer,” Cartea Evrei se concentrează asupra Cortului Noului Legământ pentru care sfântul locaș pământesc era doar o „copie” sau o reprezentare (Evr. 9: 23-24). Faptul că „cer” în Evrei 9: 24 denotă sfera „cortului mai mare şi mai desăvârșit” (9: 11), este confirmat în Evr. 6: 18-20. Vorbind despre garanția promisiunii lui Dumnezeu făcută lui Avraam (vv. 11-17), şi prin urmare despre „nădejdea care ne era pusă înainte” (acel „ne” se referă la sfinții din perioada tranziției), autorul identifică sfera în care această nădejde sau promisiune se va realiza în curând. Nădejdea „pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut ,,Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” Intrarea lui Isus „chiar în cer” din Evr. 9: 24 este o paralelă la sensul intrării Sale ca înainte mergător „dincolo de perdeaua dinlăuntru” din 6: 19-20. În ambele cazuri se are vedere cortul mai mare, cortul ceresc acum în discuție.

În cortul Vechiului Testament Locul Prea Sfânt era locaşul Prezenței lui Dumnezeu. Marele Preot intra „singur în el odată pe an” pentru a face ispășire pentru el şi pentru popor (9: 7). Acest loc simboliza Sfânta Sfintelor care avea să vină. „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Ace(a)sta era o asemănare pentru vremurile de acum...” (vv. 8-9, ACUM-ul scriitorului). Autorul Cărții Evrei intenționa să atragă atenția asupra schimbării care se derula la acea vreme. Cortul Vechiului Legământ (templul) era încă în picioare când a fost scrisă Cartea Evrei, dar folosea ca să simbolizeze transformarea care avea loc la acel moment. Christos a intrat în adevărata Sfântă a Sfintelor „dincolo de perdea,” pentru că El este „Mare Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (6: 20).

Prin urmare, Christos a intrat în Prezența lui Dumnezeu (adevărata „Sfântă a Sfintelor”) în calitate de „înainte mergător” ca să deschidă „calea cea nouă şi vie” pe care să o urmeze sfinții (Evr. 10: 19-20). În acest scop Cartea Evrei îndeamnă audiența ei originală să aibă îndrăzneală să intre în Sfânta Sfintelor, adică „dincolo de perdea” în Prezența lui Dumnezeu. În mod similar Ioan vede consumarea acestui fapt în Apoc. 21: 3. Spre deosebire de pământescul loc Prea Sfânt, care era rezervat doar Marelui Preot odată pe an, Cortul ceresc devine locuința tuturor sfinților în Prezența Dumnezeului Adevărat şi Viu (Apoc. 22: 4). Când s-a realizat aceasta pe deplin? Ce înseamnă vremea sfârșitului în Evr. 3: 6, 14; 6: 11; 9: 28; 10: 19, 25, 36, 37? Această întrebare ne duce la următoarea noastră observație.

Observația 3. În contrast cu cortul pământesc, cortul ceresc constă doar dintr-un singur compartiment. În Vechiul Testament Locul Sfânt sta în fața Locului Preasfânt (Evr. 9: 1-8). Dar în împlinirea sa nou-testamentară compartimentul exterior este în mod intenționat lăsat de-o parte. Cartea Evrei ne spune „Christos nu a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, ... ci a intrat chiar în cer” (Evr. 9: 24). Am văzut că intrarea „chiar in cer” este analogă cu intrarea în Sfânta Sfintelor (6: 19-20). Acest pasaj nu spune nimic de existența, în cortul mai mare, unui prim compartiment (exterior) şi un al doilea (interior). Nu spune nimic despre faptul că Christos ar sfinți locul sfânt sau ar trece printr-un loc sfânt exterior spre Sfânta Sfintelor. Nu spune nimic despre sfinți că ar fi într-un loc sfânt care era atașat Sfintei Sfintelor în care a intrat Christos. Îndemnul nu era „Acum că ați intrat în locul sfânt, aveţi îndrăzneală să intrați în Locul Prea sfânt când se va sfârși era Bisericii sau când veţi muri.”

Schimbarea din Evrei este înrădăcinată în trecerea veacului iudaic (la fel ca şi în cazul Discursului de pe Muntele Măslinilor sau Apocalipsa). Sfinții deja gustau din puterile veacului viitor (Evr. 6: 5), Veacul Noului Legământ, lumea supusă lui Christos, nu îngerilor, (2: 5). Ei deja erau Casa lui Christos şi părtași ai lui Christos, dacă păstrau nezguduită încrederea şi bucuria nădejdii până la sfârșit (Evr. 3: 6, 14). Ei puteau vedea Ziua apropiindu-se, (10: 25) când „promisiunea” (6: 11-20) de a intra dincolo de perdea va fi pe deplin împlinită şi realizată la apropiata sosire a lui Christos (10: 36-37).

Observația 4. A doua Venire sau arătare a lui Christos din Evr. 9: 28 se leagă integral de Cortul mai mare şi mai desăvârșit, şi de aici consumarea transformării legămintelor. Largul context (care cuprinde capitolele 6-10) este plin de tipologia Cortului. În contextul imediat funcția preoțească a lui Christos de a șterge păcatul (9: 26) prin moartea şi intrarea Lui în Sfânta Sfintelor cu sângele ispășirii, oglindește modelul Vechiului Legământ. Marele Preot levit aducea jertfa, intra în locul Prea Sfânt şi se întorcea să binecuvânteze națiunea care aștepta cu nerăbdare acceptarea jertfei de către Dumnezeu (Lev. 16: 1-34). Compară Luca 1: 5-21). Asemenea modelului preoțesc sub Lege, Christos apare de dincolo de perdea (6: 19) ca să binecuvânteze adunarea în așteptare („cei care-L aşteaptă” (9: 28). Dar Christos aduce mai mult. În contrast cu modelul pământesc El apare să-I primească pe ai Săi la Sine, să fie pentru ei calea cea nouă şi vie (10: 25) ca ei înșiși să intre în Prezența lui Dumnezeu dincolo de perdea. În acest sens Isus era „înainte mergătorul” (6: 20) şi cu acest gând în minte scriitorul cărții Evrei îndeamnă pe sfinți să aibă îndrăzneală să intre în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus (Evr. 10: 19, Biblia Traducere Literală Nouă, București 2001).

Sfinții Vechiului Legământ nu puteau fi primiți în „sanctuarul interior” pentru că marele lor preot nu putea, la urma urmei, „șterge păcatul” cu „sângele taurilor şi al țapilor,” pentru că acele jertfe erau o „aducere aminte a păcatelor” în fiecare an (Evr. 10: 3-4). Dar Christos şi jertfa lui sunt altfel. Scriitorul Cărții Evrei punctează „pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa... tot aşa, Christos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (9: 26, 28). Evenimentele morţii şi ale celei de a Doua Veniri a lui Christos formează cadrul temporal al vremii sfârșitului, de la început şi până la final. Găsim deci veacul Vechiului Legământ extinzându-se dincolo de cruce până la distrugerea Ierusalimului din Mat. 24: 1-3. Apariția lui Christos sau descoperirea Lui este legată de acest din urmă eveniment (Luc. 17: 30, 31; 1.Pet. 1: 13; Apoc. 1: 1-3). Sfârşitul complet sau „pieirea” (Evr. 8: 13) veacului slujbei aducătoare de moarte (2.Cor. 3: 7-11) este concomitent cu a doua Venire sau „arătare” (parousia) a lui Christos „nu în vederea păcatului.” Apariția lui preoțească din Sfânta Sfintelor pentru „mântuirea celor ce-L aşteaptă” anunța consumarea/încheierea tranziției legămintelor. Referitor la această consumare Isus a spus, „dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (Mat. 24: 13).

Având acest sfârșit în vedere, Pavel a spus, „căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13: 11). Nu ajunsese încă deplin, dar era aproape. Petru apelează la aceiași mântuire spunând că este „gata să fie descoperită” în vremea lui (1.Pet. 1: 5). Aceasta se va întâmpla la descoperirea lui Christos (v. 13). Era „gata să fie descoperită” pentru că Vechiul Legământ era „gata” să piară, era aproape de pieire (Evr. 8: 13). Din acest motiv, din perspectiva venirii apropiate a lui Christos (Evr. 10: 37), scriitorul epistolei a îndemnat sfinții să nu se alăture celor „care dau înapoi să se piardă” (să se întoarcă pe calea Vechiului Legământ, (v. 26-29), ci să fie dintre acei „care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (v. 39).

Rezumat

Vedem deci, că Evr. 9: 28 trebuie interpretat în contextul legămintelor. Nu există o schimbare de subiect între 9: 28 şi 10: 1. Christos șterge păcatul în 9: 28; acest fapt este contrastat imediat de capitolul 10 prin descrierea caracterului inadecvat al sistemului sacrificial al Legii de a realiza tocmai acest lucru. În lumina aceasta sfinții erau îndemnați să țină strâns şi să aibă îndrăzneală să „intre în Locul Prea sfânt prin sângele lui Isus.” Momentul se apropia. Apariția lui Christos din 9: 28 nu poate fi separată de „ziua se apropie” şi de venirea Lui apropiată din 10: 25-39. Toate au legătură cu „clătinarea lucrurilor făcute” (lucrurile pământeşti ale legământului Mozaic), tocmai ca „să rămână lucrurile care nu pot fi clătinate” (lucrurile cereşti ale Noului Legământ). Dacă, totuşi, păcatul nu a fost șters, şi dacă sfinții nu au intrat încă în Prezența lui Dumnezeu, careeste diferența dintre Noul Legământ şi cel Vechi? În ce fel este cortul ceresc superior celui pământesc? Şi dacă cel pământesc a trecut, (pierit) şi dacă Christos (ca Mare Preot, Evr. 9: 7) este singur în locurile cereşti, unde ne aflăm noi astăzi? Cu siguranță cartea Evrei şi Ioan în Apocalipsa descriau gloria Noului Legământ pe fondul trecerii ordinii Vechiului Legământ.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

de Max R. King În partea finală a acestei lucrări vom pune împreună temele pe care le-am dezbătut. Vom începe prin a comenta relația dintre făgăduinţă şi Lege. De aici vom critica poziția unor teologi

de Max R. King Acesta este un capitol ceva mai complex în care vom aborda cinci fațete care se raportează la făgăduinţa Duhului. (1). Făgăduinţa Duhului este integral legată de învierea lui Christos ş

de Max R. King Această secțiune este cea mai scurtă din seria celor douăsprezece. Oricum, ea conține o abundență de idei valoroase referitoare la promisiunea darului escatologic al Duhului Sfânt legat

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!