Prezența lui Dumnezeu cap. I

de Max. R. King

Introducere

În acest succint capitol de deschidere, vom prezenta și vom face cunoștință cu tema biblică a prezenței lui Dumnezeu. Începând cu Geneza şi sfârșind în Apocalipsa, vom examina prezența lui Dumnezeu de la Adam prin Christos. Una din temele cheie pe care le prezentăm este „Paradisul.” Paradisul din Grădina Eden slujește ca un precursor al paradisului desăvârșit al lui Dumnezeu în Noul Ierusalim. Vom aborda întrebări importante, de genul CUM şi CÂND plinătatea prezenței lui Dumnezeu ajunge la apogeu. De asemenea vom sugerea impactul cu bătaie lungă al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul nostru astăzi.

Acesta este un eseu scurt dar substanțial. Este înțesat cu referințe şi citate biblice. Păstrând Biblia prin preajmă se poate dovedi a fi de mare folos. Fă-ţi timp să lucrezi cu răbdare şi la sfârșit vei descoperi mina de aur a prezenței lui Dumnezeu.

În capitolele de deschidere ale Bibliei, aceasta ne dă o înregistrare a creației centrată în facerea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În capitolul 2 ni se face cunoștință cu grădina sau „paradisul lui Dumnezeu,” conceput pentru a fi locul în care Dumnezeu să locuiască împreună cu omul. Capitolul trei descoperă păcatul lui Adam şi pierderea Prezenței lui Dumnezeu.

După cum se poate vedea din consecințele căderii lui Adam, Prezența lui Dumnezeu era factorul determinant al paradisului şi extazului grădinii Edenului. Grandoarea acestei minunate grădini este pierdută din vedere dacă ea este căutată strict în termenii cadrului ei exterior, pământesc. Ce sunt râurile de apă, solul fertil, pomii roditori, aurul curat şi pietrele prețioase (Gen. 2: 9-15) fără Prezența Dumnezeului Celui Viu?

Cu amărăciune, Adam a descoperit în despărțirea lui de Dumnezeu o forță distructivă care a penetrat însăși miezul ființei lui spirituale, un dușman teribil, numit moarte. În conformitate cu pedeapsa expres afirmată, Adam a experimentat imediat durerile morţii păcatului, în ziua în care a încălcat legea lui Dumnezeu, (Gen. 2: 17). Relația lui frântă cu Dumnezeu a atras după sine o pierdere a vieții pe care existența lui pământească, biologică nu o putea compensa în calitate sau cantitate. El a învățat că omul fără legătură cu Dumnezeu este om în legătură cu ţărâna „pentru că ţărână ești şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3: 19). Aceasta a fost realitatea dureroasă a despărțirii lui Adam de Prezența Vie.

Expulzarea lui Adam din grădină a fost pedeapsa pentru vina lui. Dar mai mult decât pedeapsa, a fost începutul unei lucrări răscumpărătoare centrată în Christos, sămânța femeii care la împlinirea vremii avea să zdrobească capul șarpelui şi să distrugă stăpânirea păcatului şi a morţii (Gen. 3: 15; Rom. 6: 9-14; 2.Tin. 1: 9-10). Partea reversibilă a mâniei lui Dumnezeu este mila Lui. Dumnezeu a izgonit pe Adam din grădină (Gen. 3: 22-24) deoarece imortalitatea păcatului şi a putrezirii nu era în planul Său pentru om. Capitularea lui Adam în fața păcatului a fost primul pas al milei lui Dumnezeu înspre răscumpărarea lui Adam din robia putrezirii, a depravării. Respingerea absolută în vederea primirii absolute, este principiul fundamental al lui Dumnezeu în procesul de reabilitare al omului. În cele din urmă această lege a fost aplicată la Israel, care sub Lege, şi prin planul lui Dumnezeu, a fost Adam personificat până la venirea lui Christos. Evenimentul respingerii lui Isus de către Israel a fost evenimentul re-primirii lui Israel de la sfârșitul veacului (Evr. 9: 15; Rom. 11: 15).

De la căderea lui Adam în Geneza 3 la sfârșitul Apocalipsei, mesajul central al Bibliei este paradisul pierdut şi paradisul restaurat, cu excepția unei foarte importante diferențe. Prin planificare divină, paradisul restaurat sau Cetatea lui Dumnezeu (Apoc. 21-22) întrece şi transcende cadrul istoric şi pământesc al grădinii Edenului. Paradisul ultim, escatologic rezultă dintr-o restaurare de tip transformare/recreare care are loc pe fondul „omului al doilea din cer” (1.Cor. 15: 45-49). În şi prin Christos-ul înviat, toate lucrurile sunt făcute noi, (Apoc. 21: 5).

Vorbind în mod reprezentativ despre Israel şi deplin conștient de caracterul tranzițional al vremii sale, Pavel a spus: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1.Cor. 15: 49). Israel a fost ales să poarte chipul primului om Adam (care este din pământ, pământesc) până la venirea celui de al doilea om (care este Domnul din cer, v. 47). Greșeala lui Adam a fost duplicată şi amplificată în Israelul sub Lege. Pavel a spus, „Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulțească greșeala” (Rom. 5: 20; Rom. 7: 12-13). În acest fel robia putrezirii a fost promovată, dusă mai departe de Israelul pământesc, fii roabei, (Gal. 4: 21-31; Gal. 5: 1; Rom. 8: 15-23). Ca şi Adam, Israel a fost „supus deșertăciunii – nu de voie ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă” (Rom. 8: 20). Nădejdea lui Israel era Christos „omul al doilea din cer” (1.Cor. 15: 47).

Pavel a spus că „Christos a fost un slujitor al tăierii împrejur ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8). Din această perspectivă Pavel anticipând consumarea (finalul) lui Israel de la sfârșitul veacului, a făcut relevanta observație: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.” Aceasta este o reiterare a afirmației lui Christos, „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). În acest punct iese la suprafață natura transcendentală a paradisului mai mare, ceresc – Noul Ierusalim al Noii Creații în Christos – (Apoc. 21-22). Ținta scopului etern al lui Dumnezeu în Christos nu a fost să se întoarcă la paradisul istoric inițial. Nici nu a fost intenția lui Dumnezeu să readucă Israelul la situația şi statutul din vremea Vechiului Testament. Direcția promisiunii era progresivă, înainte şi ascendentă, (Evr. 6: 1; 11: 9-16; Col. 3: 1-4).

Lucrurile (componentele) paradisului pământesc erau o imagine a „lucrurilor viitoare” din paradisul „transcendent.” Între Adam şi Christos stătea Israelul Vechiului Testament în care imaginea pământească a fost luată şi diversificată în multiple tipuri, modele şi umbre ale Legii (Col. 2: 16-17; Evr. 8: 5; 9: 8-11; 10: 1). Nu în mod surprinzător îl găsim pe Ioan simbolizând în Apocalipsa paradisul mai mare extrăgând din profeții Vechiului Testament care au zugrăvit viitoarea binecuvântare a lui Israel (şi a tuturor națiunilor), folosind imagistica Grădinii Edenului. Isaia, spre exemplu, indica înspre vremea când „Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului.” (Is. 51: 3).

La fel profetul Ezechiel a văzut un râu care curgea din templu, cu pomi pe ambele maluri. Prin urmare el scria, „Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac.” (Ezech. 47: 12).

Zaharia, în contextul judecății lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pământesc (distrugere prin care se descopere Noul Ierusalim) scria, „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14: 8-9).

Starea ultimă de glorie

Aşa cum deja am sugerat, simbolurile paradisului (extrase din Edenul istoric şi amestecate cu profețiile şi umbrele Vechiului Testament) au fost indicatori clari că paradisul restaurat al lui Dumnezeu este obținut prin desăvârșirea lui Israel în Christos. Acest lucru se vede din dezvăluirea lui Ioan a stării perfecte a gloriei lui Dumnezeu. (Apoc. 21-22). În capitolul 21, Noul Ierusalim (Nevasta Mielului) este descrisă în termenii specifici Ierusalimului pământesc din țara Canaanului. În capitolul 22 viaţa abundentă a cetății este prezentată în imagistica grădinii Edenului. Simbolurile grădinii şi cetății lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt combinate pentru a reda plinătatea şi gloria realității spirituale în paradisul ceresc, în special prezența restaurată a lui Dumnezeu printre oameni. Capitolul 21 se deschide cu viziunea lui Ioan referitoare la cerul şi pământul nou, cele vechi fiind fugite din fața sau prezența Celui ce ședea pe scaunul de domnie mare şi alb. (20: 11) Noua Creație aduce Noul Ierusalim din cer de la Dumnezeu (21: 2). Fundalul venirii lui este distrugerea cetății cândva credincioase, (Is. 1: 21), care a devenit corupta, cetate-curvă, (Ierusalimul pământesc, (Apoc. 17: 1-6), în care „a fost răstignit Domnul lor” (Apoc. 11: 8). Noul Ierusalim este Mireasa, Nevasta Mielului (21: 9) La căderea cetății–curvă marea gloată anunță, „a venit nunta Mielului; soția lui s-a pregătit” (Apoc. 19: 1-9). Ioan este dus pe „un munte mare şi înalt” pentru a „vedea cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu” (21: 9-11). Avea un zid mare şi înalt cu douăsprezece porți pe care erau scrise numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel (v. 12). Aceasta oglindește modul în care Noul Ierusalim al lui Israel ia locul vechiului Ierusalim.

Această împlinire nou-testamentară este accentuată în versetul 14 unde aflăm că „Zidul cetății avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (21: 22). Fără îndoială acestea erau „temeliile” cetății pe care o aștepta Avraam „a cărei meșter şi ziditor era Dumnezeu” (Evr. 11: 10; Efes. 2: 20-22). Cetatea avea lungimea egală cu lățimea şi înălţimea formând un cub perfect (21: 16) aşa cum era simbolizată de Sfânta Sfintelor (Locul Preasfânt) din vechiul Templu (1.Împ. 6:20). Totuşi, spre deosebire de vechiul Templu, Ioan nu vede un templu (sanctuar) separat sau Casă a Domnului în Noul Ierusalim deoarece întregul oraș este locuit de „Cel Atotputernic şi de Miel (21: 22). Nu mai este nevoie de soare sau lună din pricina strălucirii slavei lui Dumnezeu şi a făcliei Mielului (v. 24). Națiunile mântuite umblă în lumina ei. Cetatea este locuită de cei scriși în cartea vieții Mielului. Nimic întinat nu va intra în ea (v. 27; 22: 15).

Şi asta nu-i tot! În primele cinci versete din capitolul 22 încă curg metafore ale paradisului. Ioan vede curatul râu al vieții care ieșea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Pe ambele maluri ale râului este pomul vieții care rodește douăsprezece feluri de rod în fiecare lună. Frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Abundența vieții rezultă din lucrarea şi misiunea lui Christos (Io. 10: 10). Poziția centrală şi proeminența „tronului lui Dumnezeu şi al Mielului” reflectă împlinirea tuturor profețiilor privitoare la Împărăția lui Dumnezeu. Din perspectiva omului decăzut împărăția este restaurată (Fapte 1:6) şi întemeiată cu putere şi slavă (Mc. 9:1; Apoc. 12: 10) astfel încât prin Christos sfinții au luat în stăpânire împărăția (Dan. 7: 22; Evr. 12: 28). Prin urmare „ei vor împărății în vecii vecilor” (Apoc. 22: 5; 11: 15) pentru că „Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7: 14; vezi Is. 9: 6-7; Luc. 1: 32-33; Evr. 1: 8; Apoc. 11: 15).

Prezența Vie

Până aici am făcut o călătorie scurtă (mult prea scurtă) prin secolele istoriei răscumpărării cu scopul de a așeza temelia în vederea dezvoltării conceptului Prezenței Vii. Se spune despre cei care intră în paradisul restaurat al lui Dumnezeu că „ei vor vedea fața Lui” (Apoc. 22: 4). Fața lui Dumnezeu înseamnă plinătatea prezenței şi gloriei Lui. Înseamnă că omenirea a fost repusă în părtășie cu Dumnezeu la cel mai înalt grad posibil.

Întrebările predominante însă sunt CÂND şi CUM este atinsă această țintă? A fost împlinită deja în Christos sau trebuie să aşteptăm o viitoare realizare a Prezenței Vii a lui Dumnezeu în Noul Ierusalim? Răspunsurile la aceste întrebări sunt extrem de importante. Au un extraordinar impact asupra modului în care noi percepem starea şi condiția noastră înaintea lui Dumnezeu astăzi. La rândul lor acestea afectează fiecare aspect al vieții noastre, felul în care simțim, gândim, trăim, înțelegem Biblia, ne închinăm lui Dumnezeu şi în general cum facem faţă problemelor zilnice, presiunilor şi provocărilor vieții. Adesea auzim sau citim afirmații de genul: „acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos dar într-o zi vom vedea faţă în faţă” ca şi cum ACUM-ul lui Pavel trebuie să fie acum-ul tuturora de-a lungul generațiilor. (1.Cor. 13: 12; 2.Cor. 3: 18). Oricum, dacă lucrarea completă a Duhului Sfânt din vremurile apostolice nu a adus vederea „faţă-n faţă” a gloriei şi Prezenței lui Dumnezeu, înseamnă că Noul Ierusalim încă urmează să vină chiar dacă Vechiul Ierusalim (cetatea-curvă) a fost distrusă acum 2000 de ani. Mireasa încă se pregătește pentru nunta Mielului. Ar însemna că noi nu putem umbla în lumina cetății lui Dumnezeu, nu putem bea din apa vieții şi nu putem mânca din pomul vieții.

Mai mult, dacă nu avem cetatea sau paradisul lui Dumnezeu astăzi, nu există frunze pentru vindecarea neamurilor (22:2). Şi ce facem cu invitația Duhului şi a Miresei adresată celor însetați să „vină şi să ia apa vieții fără plată”? (22: 17). Este această invitație doar un vas cu apă atârnat prin care călătorul însetat este ademenit să treacă printr-un loc secetos şi pustiu până când sosește cetatea lui Dumnezeu într-un viitor prelungit? Suntem noi implicați într-o lungă călătorie printr-un pustiu spre Canaanul Ceresc?

Noi ştim de ce Dumnezeu a făcut pe Israel să călătorească 40 de ani prin pustiu, dar ne-a făcut El pe noi să călătorim de 50 de ori mai mult (până la data curentă)? Am păcătuit cumva de 50 de ori mai mult decât a făcut Israel? Sau este posibil să nu fi înțeles deplina însemnătate a perioadei de 40 de ani de la Cruce la sfârșitul lui Israel la A.D. 70? Sunt pe deplin conștient că majoritatea creștinilor cred că Dumnezeu şi Christos sunt prezenți astăzi prin Duhul - fără a ține seama de dezacordul considerabil privitor la ce înseamnă prezența Duhului. Dar aceasta nu răspunde la întrebări privitoare la timpul şi însemnătatea absenței lui Christos şi fundamentala prezență a lui Dumnezeu „faţă-n faţă.”

Care este înțelesul lui Ioan 14: 1-6? Christos a plecat să pregătească un loc pentru ucenicii Lui cu promisiunea de a se întoarce şi a-i lua cu El. Christos pleacă şi este trimis Duhul (Io. 14: 26-29). Care este relația dintre prezența Duhului şi absența lui Christos? Are misiunea Duhului de a descoperi „lucrurile viitoare” (lucrurile lui Christos date Lui de către Tatăl, Io. 16: 12-15), ceva de-a face cu pregătirea locului de către Christos, loc în care să-i primească pe ucenicii Lui în casa prezenței lui Dumnezeu? (în Casa Tatălui Meu sunt multe locașuri...) Este lucrarea „pregătitoare” a lui Christos legată de lucrarea „revelatoare” a Duhului?

Mai departe, dacă Christos a plecat pentru a fi „descoperit din cer” (2.Tes. 1: 7), nu ar fi „cerul” „locul” sau domeniul (lumea de sus, lumea viitoare, noua Creație sau noua făptură) în care se găsesc „lucrurile lui Christos,” lucruri pe care Duhul a fost trimis să le descopere (Io. 16: 13-16)? Prin urmare, nu ar fi lucrarea lui Christos de pregătire a unui loc pentru ucenicii Lui încheiată când lucrarea Duhului de descoperire a lucrurilor lui Christos a fost terminată? De ce altceva este nevoie pentru „descoperirea lui Christos” decât completa descoperire a „lucrurilor Sale” a „lumii Sale” în care se primesc binecuvântările paradisului descoperit lui Ioan în Apoc. 21-22? Ioan a scris despre lucruri care erau „aproape” şi care urmau să se întâmple „în curând” (Apoc. 1: 1-3; 22: 6-10) și care sunt numite „Descoperirea lui Isus Christos” (Apoc. 1:1).

Cortul lui Dumnezeu

Întrebări de egală magnitudine despre CÂND-ul şi CUM-ul prezenței lui Dumnezeu restaurate, se nasc şi din pasajele legate de „Cortul Lui Dumnezeu.” În legătură cu venirea Noului Ierusalim, Ioan a spus că a auzit un glas tare care zicea, ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”(Apoc. 21: 3). Aşteptăm noi încă acest Cort al prezenței lui Dumnezeu restaurate?

În Vechiul Testament cortul (mai întâi în pustie iar mai târziu în templu) era locul în care Dumnezeu locuia cu Israel (Lev. 26: 11). Prezența Lui însă era limitată la Sfânta Sfintelor (Ex. 25: 22; Is. 37:16), loc în care Marele Preot intra singur odată pe an cu sângele ispășirii pentru el şi pentru păcatele lui Israel (Evr. 9:7). Locul Preasfânt pământesc era un simbol al unui Cort mai mare care avea să vină, în care toţi copiii lui Dumnezeu aveau acces în Prezența deschisă şi nerestricționată a lui Dumnezeu.

Apoc. 21: 3 este împlinirea lui Ezech. 37 unde Dumnezeu a promis să facă un „legământ de pace” cu Israel şi să Își așeze „locaşul Lui cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna.” La acea vreme Dumnezeu a zis, „Locuința Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor ști că Eu sunt Domnul, care sfințește pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor”(vv. 27-28). Rusaliile (Fapte 2) nu pot fi împlinirea acestei promisiuni privitoare la Cort, din moment ce ani mai târziu ea este una din lucrurile descoperite lui Ioan și care urma să se întâmple în curând. Dacă nu sunt Rusaliile împlinirea, singura alternativă ar putea fi presupusul sfârșit al Erei Creștine cândva în viitor? Sau ar putea împlinirea ei să fie legată de distrugerea vechiului templu şi trecerea locașului pământesc? (Evr. 8)

Din această perspectivă descoperim rolul lui Christos ca înainte-mergător care a intrat în Prezența de „dincolo de perdea” (Evr. 6: 19-20). Aceasta corespunde cu intrarea Lui în „Locul prea sfânt .... cortul acela mai mare şi mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini” (Evr. 9: 8-12). Mai mult, locul de „dincolo de perdeaua dinlăuntru” (sfânta sfintelor) este numit „cer” în Evr. 9: 24. Cortul Vechiului Legământ întruchipa acest sanctuar al Noului Legământ (Evr. 8: 1-6; 9: 23-24). În plus, citim că sfinții acelor zile erau îndemnați să aibă îndrăzneală „să intre în Locul prea sfânt” prin sângele lui Isus (Evr. 10: 19-39). Acest îndemn se baza pe faptul că ei vedeau că „ziua se apropie” (10: 25) şi condiția Vechiului Legământ era aproape de pieire (8: 13).

La această încheiere/consumare de sfârșit de veac se referă Io. 14: 1-6 şi este împlinirea promisiunii lui Christos de a lua la El pe ucenicii Săi „ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Io. 14:3). Nu uitați că Isus în calitate de înainte-mergător a intrat în „cer” sau „dincolo de perdea.” Din această perspectivă a fi primit în „cer” în „sfânta sfintelor” în „locaşul” prezenței lui Dumnezeu (Evr. 9: 24), este împlinirea lui Io. 14: 1-6 şi Evr. 9:8; 10: 19-39. Din punct de vedere tradițional am eșuat să vedem că uneori „cer” sau „ceresc” sunt folosite pentru a descrie domeniul Noului Legământ sau starea de glorie în contrast cu modul de existență al Israelului Vechiului Legământ. Dacă cortul pământesc al lui Israel a trecut şi ante-tipul ceresc nu a sosit încă, nu înseamnă aceasta că noi astăzi suntem un popor fără cort, situați între cortul pământesc al lui Israel şi cortul ceresc promis? Dar dacă Ezech. 37: 26-28 a devenit o realitate, cortul mai mare al Prezenței lui Dumnezeu a sosit şi Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului Său (Apoc. 21: 3).

Ne vom ocupa cu acestea şi alte texte şi întrebări referitoare la venirea Noului Ierusalim şi prezența restaurată a Dumnezeului Celui viu de-a lungul acestor serii de articole. Vom examina cadrul Noului Testament pe fundalul Vechiul Testament privind sosirea escatologică a „lucrurilor viitoare” (Io. 16: 13), date lui Christos de către Tatăl, altfel cunoscute ca „lucrurile cereşti” sau „lucrurile din cer” (Evr. 9: 23). Aceasta are importanță nu doar asupra înțelegerii noastre privind timpul şi maniera împlinirii vechi-testamentare, ci este crucială în evaluarea semnificației şi plinătăţii bogatei noastre moșteniri în Christos astăzi.