PILDA POLILOR SI PILDA TALANTILOR

Pilda polilor și Pilda talanților

Luca 19: 11-27; Matei 25: 14-30

de Iosif Dragomir

Nu cred că există creștin care să nu fi auzit predicându-se din Luca 19: 11-27, adică pilda polilor, sau pilda talanților din Matei 25. Dacă ai asculta 5 predicatori vei constata că aceștia vor interpreta și explica pilda în cinci feluri, punând accent în exclusivitate pe ceea ce cred ei că ar însemna polii, respectiv talanții. Astfel trec cu vederea mesajul global al pildei care se încadrează armonios în peisajul celorlalte pilde ale împărăției, și anume, cadrul temporal al sosiri Împărăției lui Dumnezeu.

De fapt scopul cu care Isus rostește aceasta pildă este menționat fără echivoc în versetul 11, dar din nefericire comentatorii și predicatorii ignoră introducerea pildei fapt care duce la tot felul de interpretări speculative bizare.

„Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.” O întrebare legitimă ar fi, „de unde știau ei, sau pe ce bază credeau Iudeii că împărăția lui Dumnezeu avea să se arate în dată?” Răspunsul îl găsim în Marcu 1: 15 și el reprezintă chiar cuvintele lui Isus, „Împărăția lui Dumnezeu este aproape!” Cât de aproape a putut fi ea încât Iudeii să creadă că odată cu intrarea lui Isus în Ierusalim împărăția avea să se artate în dată? Ca răspuns la ceste două întrebări Isus rostește pilda în discuție.

Heideți împreună să dezbatem și să interpretăm pilda ca și când am citi-o pentru prima dată, bazându-ne doar pe textul biblic. „Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce. Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.”

Pentru a înțelege mesajul pildei trebuie mai întâi să identificăm corect personajele. Dacă omul de neam mare este, după cum bine intuiți, Isus, cine sunt cetățenii Lui care îl urau și nu voiau ca El să domnească peste ei? Apropo, care era de fapt conflictul dintre Isus și conducătorii religioși din vremea Sa? „Eu sunt Mesia, Împăratul” era pretenția mesianică a lui Isus care era contestată vehement de către Iudei. „Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.” Este aproape imposibil să nu te gândești la o scenă asemănătoare în care protagoniștii sunt aceiași. Împotrivirea redată în expresia „nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi!” a escaladat și a culminat cu ura și încăpățânarea dată pe față de către Iudei după ce prim mâna Romanilor au complotat împotriva lui Isus și L-au răstignit pe o cruce, „Noi n-avem alt împărat decât pe cezarul!” (Ioan 19:15b).

Dacă știm acum cine au fost cei care au strigat plini de ură în fața lui Pilat, știm și cine sunt cei care au trimis solia să-I spună că nu era acceptat ca Împărat. Ce tragedie pentru ei!

O altă tragedie este și faptul că acest verset 14 este la fel de ignorat și trecut cu vederea de către comentatori ca și introducerea pildei. Personal nu am auzit în 30 de ani de credință pe cineva care a predicat din această pildă să menționeze măcar acest verset 14, să nu mai vorbim de comentat sau explicat. Ați auzit predicându-se și explicându-se acest verset? De ce oare? Motivul credem noi, nu este unul exegetic, ci unul teologic.

Oricum, omul de neam mare a plecat să-și ia împărăția și nimeni nu l-a putut opri! Înainte de plecare și-a chemat slujitorii și le-a încredințat avuția lui, polii, până la întoarcerea Sa. Ce au primit slujitorii? Dar mai întâi, cine sunt ei? Când a plecat omul de neam mare și cui a încredințat avuția sa? Fără riscul de a greși și fără să fie nevoie să speculăm, putem spune că slujitorii sunt națiunea Iudaică ca întreg, incluzând pe ucenicii lui Isus din vremea Lui, de la momentul plecării Sale. Pentru a încerca, fără succes însă, să diminueze forța acestei afirmații, unii comentatori spun că ucenicii suntem toți urmașii lui Isus. Deși această afirmație este oarecum adevărată, ea nu se aplică în nici una din pildele rostite de Isus. De ce? Pentru că omul de neam mare, respectiv stăpânul robilor (Matei. 24: 45-51), nu putea să plece decât o singură dată și doar o generație de robi, slujitori au fost martorii acelei plecări. Ceea ce vrem să spunem este că Iudeii din primul secol au fost cei care au primit conform pildei, talanți sau polii și ei trebuiau să lucreze cu ei în perioada dintre plecarea omului de neam mare și întoarcerea lui. Fără să intrăm în detalii afirmăm ceea ce spune Biblia: „A venit la ai Săi dar ai Săi nu l-au primit.” (Ioan 1: 11). Totuși, o mică parte din națiune, adică ucenicii Lui au folosit valorile încredințate lor ca popor, adică Legea. Pavel confirmă acest lucru: „lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.” (Rom. 3: 2), Ei ar fi trebuit să le folosească ca să fie lumină pentru Neamuri. Totuși, unii l-au folosit, și anume Rămășița.

În Matei 10: 1-23 Isus îi trimite pe cei 12 ucenici, (Matei dă numele celor trimiși, asta însemnând că Isus le vorbește exclusiv lor, iar ceea ce le spune li se aplică exclusiv lor) pe care îi numește apostoli, să predice apropierea împărăției, să vindece pe bolnavi și să scoată demoni. În versetul 23 Isus le spune că nu vor reuși să isprăvească treaba, adică să străbată toate cetățiile lui Israel, până se va întoarce omul de neam mare, adică va veni Fiul Omului.

Timpul a trecut, omul de neam mare s-a întors, versetul 15. Ce ne învață pilda cu privire la momentul întoarceri Lui? Categoric și fără echivoc pilda ne spune că atunci „Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii.” Pilda nu ne permite să presupunem că omul de neam mare s-ar întoarce la altă generație, decât la cea care a fost martora plecării Lui. El a chemat pe robii cărora le dăduse banii. Este rezonabil să credem că aceștia erau încă în viață, altfel nu ar fi putut să dea socoteală de bunurile încredințate, nu-i așa? Deși Creștinătatea încă mai așteaptă venirea, întoarcerea, omului de neam mare (Christos), Biblia ne oferă dovezi incontestabile că El s-a întors. Această afirmație nu se bazează decât pe ceea ce spune Biblia în acest sens. Deja am menționat Matei. 10: 23 și aducem acum în discuție Matei 16: 27-28 care sunt cuvintele clare (dacă cineva spune că pilda nu poate fi luată ca să oglindească realitatea, aici nu mai poate spune nimic), ale lui Isus. „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.” Ce înseamnă această afirmație? Ea poate însemna unul din doar trei alternative. (1) Dacă Fiul omului nu s-a întors, atunci unul sau unii ucenici (din cei ce au stat acolo cu Isus) mai sunt în viață și trăiesc pe undeva cine știe pe unde! Nu cred că așa ceva este credibil. (2) Isus nu știa ce vorbește, era confuz și derutat. Nu cred că Fiul lui Dumnezeu nu a știut ce vorbește, El era de fapt Dumnezeu! (3) Cea mai mai evidentă și rezonabilă alternativă este că Isus a știut ce spune și ceea ce a prezis s-a întâmplat aidoma. El s-a întors în timpul generației Sale așa cum a promis. Numai astfel poate ineranța și infailibilitatea Scripturii să rămână în picioare ca și Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu.

Să revenim acum la argumentul central al pildei. Ne amintim că pilda a fost spusă cu scopul de a informa audiența că va trece o perioadă relativ lungă de timp de la momentul plecării omului de neam mare până la momentul întoarcerii lui și a sosiri împărăției cu putere și slavă. Totuși lungimea cestei perioade nu a trecut de lungimea unei vieți omenești. Robii care au primit banii erau încă în viață la sosirea omului ne neam mare, care între timp și-a luat împărăția și … a început să împărățească! Acest lucru reiese și din Pilda judecătorului nedrept, (Luca 18: 1-8). Văduvei (aleșii lui Dumnezeu) neîndreptățite i s-a spus că i se va face dreptate în curând. Cât de extins poate fi acest „în curând”? Cât de elastică poate fi această expresie? Ca ajutorul să fie relevant și folositor el trebuia să vină cel târziu înainte de moartea celui care avea nevoie de izbăvire, adică în timpul vieții lui. Exact acest lucru s-a întâmplat. Dumnezeu a făcut „în curând” dreptate aleșilor săi, exact așa cum a promis. Dumnezeu este un Dumnezeu credincios.

Conform Bibliei, venirea Împăratului implică atât aducerea împărăției cât și judecata împotriva celor care nu au dorit ca El să domnească peste ei. Exact acest lucru îl găsim și în pilda noastră. După ce a răsplătit pe cei vrednici Împăratul și-a exercitat prerogativele de judecător (Ioan 5: 27) și a pronunțat sentința asupra celor vinovați de răzvrătire. „Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.” Aceasta este soarta fățarnicilor. Aceiași idee este menționată și de Matei: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8: 11-12; Luca 12: 46). „Stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 24: 51). În pilda nunții fiului de împărat, cel care a intrat la nuntă cu hainele lui, în termenii lui, adică neprihănirea dată de Lege, refuzând categoric oferta împăratului, adică neprihănirea care se capătă prin credință, a împărtășit aceiași soartă, plânsul și scrâșnirea dinților în întunericul de afară. Aceasta a fost soarta lui Israel după ce a refuzat cu încăpățânare pe Împăratul lor și împărăția pe care acesta le-a oferit-o cu atâta dragoste. El a refuzat neprihănirea oferită de Dumnezeu încercând să forțeze ușa împărăției punându-și înainte o neprihănire proprie. El nu a înțeles că împărăția nu vine în așa fel ca să izbească privirile și ca urmare ea a fost luată de la ei și dată unui neam care aduce roadele cuvenite.

Prin urmare, scopul pildei a fost ca ucenicii lui Isus și cei care l-au însoțit pe Isus în drum spre Ierusalim să înțeleagă că Împărăția, sau mai exact, etapa ei „cu putere și slavă” avea să întârzie dar această întârziere nu s-a prelungit dincolo de generația care a fost martora plecării omului de neam mare. „El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9: 1). Ei trebuiau să fie pregătiți și să vegheze ca momentul acela să nu-i ia prin surprindere pentru că „Despre ziua aceea și ceasul acela nu știe (nu a știut) nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24: 36; vezi și 1.Tes. 5: 1-4).

Astfel venirea împărăției s-a realizat în două etape despărțite între ele de cei 40 de ani de la Rusalii la Căderea Ierusalimului, adică generația audienței lui Isus și a apostolilor, numită perioada escaton-ului, zilele din urmă ale economiei Mozaice sau vremea sfârșitului veacului Vechiului Legământ.