PERIOADA INTERIMARĂ

Perioada interimară

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Ca răspuns la plângerea lui Daniel pentru iertarea și reabilitarea lui Israel, îngerul Gabriel a fost trimis la Daniel să-l ajute să înțeleagă viitorul lui Israel, chiar până la consumarea (încheierea) lui în Christos. Daniel a scris, „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Dan. 9: 24-27).

În acest punct trebuie examinată profeția celor „șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel” pentru câteva motive. Mai întâi, ea este o importantă profeție referitoare la timp și este valoroasă în identificarea cadrului istoric al vremii sfârșitului. În discursul Său de pe Muntele Măslinilor referitor la distrugerea templului, Isus a identificat acest eveniment specific cu săptămâna finală a profeției lui Daniel. „... când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi” (Mat. 24: 15-16). Viitorul escatologic al evangheliei lui Christos este, prin urmare, viitorul profeției Vechiului Testament.

În al doilea rând, această profeție, care se referă la restaurarea lui Israel, arată dincolo de orice îndoială că viitorul promis lui Israel nu era împlinit, asta înseamnă, că nu s-a consumat în evenimentele Cruce/Rusalii. Săptămâna finală a acestei profeții cuprinde căderea Ierusalimului, un eveniment pe care Isus îl leagă de „venirea Lui” și sfârșitul veacului în Mat. 24. Prin urmare, viitorul promis al lui Israel nu este împlinit complet fără acest eveniment istoric. Nici nu poate fi dus dincolo de acest moment la o pretinsă viitoare venire a lui Christos.

În al treilea rând, această profeție leagă viitorul lui Israel de întoarcerea lui Christos, dar nu o întoarcere care este la mare depărtare de cruce. Timpul dintre săptămâna șaizeci și nouă și șaptezeci nu este o vreme a amânării, ci una a împlinirii. El însă nu este o eră (era bisericii) care să cuprindă secole. El este escaton-ul, „zilele din urmă,” domnia lui Christos pre-parousia, care realizează „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21; 1Cor. 15: 24-26; Evr. 10: 12-14).

Nu vom intra în detalii aici, referitor la diferitele păreri legate de când a fost dat edictul de rezidire a Ierusalimului – punctul de începere a celor 70 de săptămâni din profeția lui Daniel (Dan. 9: 25). Există cel puțin patru decrete diferite care ar putea fi considerate ca punct de începere a celor 70 de săptămâni. Philip Mauro susține cu argumente solide decretul împăratului Cirus așa cum este prezentat în 2Cronci 36: 22-23 și de asemenea Ezra 1: 1-4. Sir Robert Anderson și-a construit cazul pe edictul lui Artaxerxes Longimanus în al douăzecelea an al domniei sale (B.C. 445), când Neemia a fost autorizat să reconstruiască fortificațiile Ierusalimului. Referitor la acest punct de vedere și la cele șaptezeci de săptămâni vezi „The Spirit of Prophecy.” Indiferent care punct de începere este ales, sfârșitul celor șaizeci și nouă de săptămâni ne aduce la „stârpirea” lui Mesia, care este în general acceptată ca referindu-se la răstignirea lui Christos. Daniel consemnează că „stârpirea” are loc DUPĂ șaizeci și nouă de săptămâni. Unii interpretează „după” ca însemnând la mijlocul săptămânii a șaptezecea, deoarece se simt constrânși să facă din răstignire ceea ce înseamnă „la jumătatea săptămânii (săptămâna șaptezeci) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9: 27). Mauro, spre exemplu, urmează acest traseu, deci făcând ca săptămâna finală să înceapă cu lucrarea lui Christos și sfârșind cam la trei ani și jumătate după moartea Sa. Acest lucru este însă departe de a fi convingător. Săptămâna finală în mod clar urmează „stârpirii” lui Mesia. Din moment ce distrugerea Ierusalimului urmează după șaizeci și nouă de săptămâni și este punctul focal al săptămânii a șaptezecea, este oare nerezonabil să atribui acestui moment încetarea jertfei? La urma urmei, jertfa și darul de mâncare au continuat până la căderea Ierusalimului. Mai mult, revolta Iudaică și războiul împotriva Romei au acoperit „șapte ani” începând în AD 66 până la AD 73.

Perioada interimară dintre ultimele „două săptămâni”

Indiferent dacă cineva plasează răstignirea după (la sfârșitul) celor șaizeci și nouă de săptămâni sau trei ani și jumătate mai târziu (mijlocul săptămânii a șaptezecea), căderea Ierusalimului este totuși focalizarea săptămânii finale. Prin urmare, problema timpului dintre răstignire și căderea Ierusalimului nu este rezolvată prin mutarea morții lui Christos în mijlocul săptămânii a șaptezecea. Ierusalimul nu a căzut pe parcursul a trei ani și jumătate de la moartea lui Christos. Există prin urmare, o perioadă de timp nedescoperit undeva în cadrul ultimelor două săptămâni ale profeției lui Daniel. Mai departe, din perspectiva „tainei” evangheliei (care a fost ținută ascuns de la întemeierea lumii de către Dumnezeu), noi credem că există temei pentru o perioadă de timp de tranziție cunoscută doar de Dumnezeu. Întrebarea este, care a fost scopul și durata acelei perioade interpuse?

Aici este punctul în care problema timpului din schema escatologică dispensaționalistă apare clar în evidență. Perioadei dintre săptămâna șaizeci și nouă și șaptezeci i se dă semnificația de amânare a restaurării lui Israel, o amânare care a continuat după distrugerea din AD 70 a Ierusalimului. Acest „interval” sau „perioada de amânare” este echivalată cu „era bisericii” care chipurile, se va sfârși la parousia lui Christos. La acel moment, este reluată restaurarea lui Israel și dusă la îndeplinire. Dr. Walvoord, spre exemplu spune, „că măreața profeție referitoare la cele șaptezeci de săptămâni a lui Daniel cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Isus Christos. Noi suntem de acord că cele șaptezeci de săptămâni cuprind parousia lui Christos, și că restaurarea lui Israel este legată de acest eveniment. Noi nu contestăm acel punct în acest volum. Chestiunea este scopul și durata timpului dintre stârpirea lui Christos și întoarcerea Sa.

Scopul perioadei interimare

Nicăieri în Scriptură nu există vreun indiciu că perioada post-cruce are semnificația unui timp de amânare. Subiectul domniei lui Christos pre-parousia, este împlinire, o împlinire care este fundamentată în moartea și învierea Lui și care este direct legată de speranța lui Israel privitoare la restaurare. Crucea este distorsionată dacă i se atribuie amânarea în loc de împlinire. Pavel l-a predicat pe Christos Iudeilor ca stâncă de cădere nu pentru că evanghelia a pus viitorul lui Israel în așteptare, ci pentru că le-a descoperit adevăratul sens al făgăduinței lui Israel. Moartea și învierea lui Christos au pus în mișcare împlinirea mesianică a „lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3: 21).

Iudeii nu s-au opus evangheliei răstignirii lui Christos din cauză că au înțeles că ea a însemnat amânarea făgăduinței lui Dumnezeu pentru ei. Împlinirea, nu amânarea a fost cea care i-a instigat la împotrivire înverșunată. Mai întâi, chiar ucenicii lui Christos au avut probleme în a relaționa moartea Lui cu venirea ulterioară a împărăției lui Dumnezeu. Petru, spre exemplu, l-a mustrat pe Christos pentru că a spus că trebuie mai întâi să meargă la Ierusalim să sufere, să moară și să învieze a treia zi (Mat. 16: 21-23). El a avut dificultăți cu acest aspect al misiuni mesianice a lui Christos. Dar Christos le-a făcut clar ucenicilor că împărăția nu avea să fie amânată de moartea Lui. El a zis că, „unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16: 28).

Prin urmare, timpul post-cruce este timpul venirii împărăției, până când este atinsă consumarea în parousia lui Christos. Christos nu s-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu să aștepte ci să împărățească. Domnia Lui pre-parousia a fost o domnie de încheiere. Cu privire la „încheierea veacului,” împărăția lui Dumnezeu era încă în viitor, dar nu total în viitor după cum am arătat deja. Christos trebuia să împărățească până când toți vrăjmașii aveau să fie făcuți așternut picioarelor Lui, incluzând „ultimul vrăjmaș” despre care Pavel spune că este moartea (1Cor. 15: 25-26). Această îngenunchiere a dușmanilor dă scopul acestui timp intermediar. Referitor atât la încheierea veacului cât și la înfrângerea păcatului și a morții, Crucea era temelia pentru domnia lui Christos cuceritoare și schimbătoare a veacurilor.

Referitor la „ultimul vrăjmaș,” Pavel a predicat prin Christos „învierea morților” și a legat-o direct de „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fapte 26: 6). Evanghelia învierii era ancorată în moartea și învierea lui Christos. Prin acest eveniment decisiv învierea escatologică începuse deja cu Christos. El a fost „întâiul rod” „primul născut din morți.” Ideea întâiului rod nu sugerează amânare ci semnalizează începutul recoltei. A muri și a învia împreună cu Christos nu era ceva complet de domeniul viitorului așa cum am avut ocazia să vedem. Pentru cei în Christos (primul rod), învierea escatologică a fost inițiată. Sfârșitul veacului, care se apropia, era privit ca încheierea sau consumarea acestei învieri.

Lungimea perioadei interimare

Ne îndreptăm acum atenția la problema timpului. Dacă împlinirea și nu amânarea a fost scopul perioadei interimare, urmează că perioada de timp ar fi relativ scurtă. Că aceasta a fost cazul este evident, credem noi, din accentul pus pe apropiere în scrierile mai târzii ale Noului Testament. Fără îndoială, comunitatea Creștină timpurie aștepta ca întoarcerea lui Christos să se producă curând, bazați pe ceea ce ei au fost învățați referitor la timpul în care trăiau, ca fiind „împlinirea vremurilor” (Efes. 1: 10). Peste ei au venit „sfârșiturile veacurilor” (1.Cor. 10: 11).

Referitor la începutul perioadei inter-adventă (stârpirea unsului) există puțin loc pentru incertitudini, având în vedere atenția care se acordă crucii în scripturile Noului Testament. Dar ce putem spune despre consumarea care urmează după stârpirea lui Mesia? Poate fi și ea identificată în scrierile Noului Testament? Din nou, răspunsul la această întrebare nu lasă loc disputei. În Daniel, punctul focal al consumării (vv. 26-27) a fost distrugerea cetății (Ierusalim) și a sanctuarului (templul). Fără îndoială, același eveniment de încheiere era și obiectul prezicerilor escatologice ale lui Isus referitoare la vremea de după moartea Sa. Tema centrală a Discursului de pe Muntele Măslinilor a fost distrugerea Ierusalimului și a templului, pe care El a legat-o de venirea Sa și de consumarea veacului. El menționează de asemenea „urâciunea pustiirii despre care a vorbit prorocul Daniel” (Mat. 24: 15). Prezența ei în locul preasfânt avea să fie un semn pentru ucenicii săi ca să părăsească Iudeea. Evident că Discursul de pe Muntele Măslinilor are în vedere aceiași consumare pe care o găsim în săptămâna șaptezeci.

Cât timp avea să treacă de la stârpirea până la parousia lui Christos? Cât de lungă avea să fie „vremea sfârșitului”? Daniel nu a știut (Dan. 12: 8-13). Când Isus și-a prezentat Discursul pe Munte nici un om nu cunoștea ziua și ceasul, nici chiar Fiul Omului (Mat. 24: 36; Mc 13: 32). Când Isus s-a înălțat la cer tot nu era momentul pentru ucenicii Săi să cunoască „vremurile și soroacele” pentru restaurarea împărăției lui Israel. Dar aveau să primească putere, după ce Duhul Sfânt se va fi coborât asupra lor (Fapte 1: 6-8).

Înseamnă oare aceasta că ceea ce era necunoscut ATUNCI nu se poate cunoaște deloc așa cum pretind unii? Nu putea necunoscutul să fie făcut cunoscut la vremea potrivită, așa cum multe lucruri înainte ascunse dar „descoperite acum sfinților apostoli și proroci prin Duhul” (Efes. 3: 5; Io. 16: 12-16)? Chiar dacă ucenicii lui Christos nu au cunoscut vremea exactă, ei puteau știi ce avea să aibă loc mai întâi. Ei au știut că locul sfânt va fi spurcat, că armatele romane vor împresura cetatea, că templul va fi dărâmat, că va fi o mare strâmtorare, și ei au știut că „nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24: 34). Ei au știut că atunci împărăția lui Dumnezeu avea să fie „aproape” (Luc. 21: 31). Ei au știut că unii dintre ei nu vor gusta moartea „până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Mc. 9: 1; Mat. 16: 28).

S-au întâmplat toate acestea? A fost templul desacralizat în cadrul acelei generații? Au împresurat armatele cetatea? A fost templul distrus? Noi acceptăm fără îndoială că acele lucruri au avut loc, așa cum au fost prezise de Christos. Dar de ce acceptăm acest lucru? Credem pentru că că Îl putem lua pe Christos pe cuvânt, sau credem datorită faptului că a fost o distrugere exterioară vizibilă care a fost atestată de istorici neinspirați? Aceasta este o întrebare foarte importantă, fiindcă dacă înclinăm să credem doar ceea ce a fost vizibil și accesibil istoricilor, atunci multe din prezicerile escatologice ale lui Isus nu vor fi niciodată recunoscute ca fiind împlinite în cadrul lor temporal anunțat și așteptat. Trebuie să ne amintim că escatologia biblică are atât aspecte vizibile cât și invizibile, sau pământești și cerești. Nu suntem chemați să selectăm și să alegem doar ceea ce este vizibil și deschis la simțurile naturale, ci să citim, să credem și să înțelegem ceea ce este scris, pentru că „știm că mărturia lui este adevărată” (Io. 21: 24).

Ne întoarcem la întrebarea, „Cât de lungă a fost perioada inter-adventă?” Dacă Ierusalimul a fost distrus în AD 70, dacă Daniel a vorbit despre aceiași pustiire și sfârșit, și dacă așteptările escatologice iminente ale bisericii primare erau legitim înrădăcinate în același cadru temporal și istoric, atunci vremea de la Cruce până la sfârșit s-a dovedit a fi de aproximativ patruzeci de ani. Dintr-o perspectivă biblică, este acesta un cadru temporal-istoric adecvat pentru ca Christos să fie „stârpit” și să „se întoarcă” (nu în conformitate cu carnea, ci cu Duhul), pentru a-Și încheia misiunea Mesianică, anume, „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre care au vorbit proroci din vechime” (Fapte 3: 19-26)?

A fost LOCUL POTRIVIT. Cetatea sfântă și Templul au fost capitala poporului legământului lui Dumnezeu de secole. Toate promisiunile, profețiile și așteptările privitoare la viitorul lui Israel au fost centrate în acest munte al casei Domnului. La care alt popor, țară, sau istorie am putea logic căuta evenimentele de încheiere a profeției Vechiului Testament?

A fost VREMEA POTRIVITĂ. Christos și-a început misiunea proclamând că „S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15). Deja am văzut că moartea Lui a deschis, nu a închis ușa spre viitorul promis care a fost încheiat la parousia Sa. Christos nu a vorbit despre un alt viitor escatologic decât de cel care se afla în cadrul temporal al „acelei generații.” La fel apostolii Săi nu au proclamat alt mesaj (Evrei 2: 3). Ce alt eveniment escatologic ar fi putut logic și scriptural să fie „aproape” în scrierile apostolice, decât cel la care Isus Și-a adresat misiunea și întoarcerea? Din această perspectivă Noul Testament s-a scris înainte de căderea Ierusalimului. Au închis teologii ușa spre această posibilitate? Au bătut ei în cuie datarea Noului Testament? Ioan spre exemplu a scris un volum cam lung despre Descoperirea lui Isus Christos, care era „aproape” (Apoc. 1: 1-3). De fapt vremea era atât de aproape încât el a fost îndemnat să nu pecetluiască prorociile din cartea sa (Apoc. 22: 10). În scenele de încheiere el a văzut venind o lume nouă și atracția caracteristică a acestei noi creații a fost Noul Ierusalim. Nu este evident că Ioan a scris despre aceiași încheiere (sfârșit) la care s-a referit Isus în Discursul de pe Muntele Măslinilor și care a fost anticipată de către Daniel în profeția celor șaptezeci de săptămâni? Care porțiune istorică ar putea fi un cadru mai potrivit pentru aceea piesă din scrierile escatologice decât sfârșitul din AD 70?

Referitor la toate scrierile lui Ioan, A.T. Robinson a concluzionat, „Eu cred că Ioan reprezintă în datare cât și în teologie, nu doar omega ci și alfa al dezvoltării Noului Testament. El domină ca un colos perioada și marchează întinderea ei, perioadă care se află între două momente dramatice în Ierusalim pe care cu îndrăzneală o putem data cu o precizie neobișnuită. Primul a fost când, pe 09. Aprilie, Duminica dis de dimineață când încă era întuneric, un om a „văzut și a crezut” (Ioan 20:19). Iar al doilea a fost când, pe 26 Septembrie 70 „zorii celei de a opta zi a lunii Gorpiaeus s-au ivit peste Ierusalimul cuprins de flăcări. De-a lungul celor patruzeci de ani, toate cărțile Noului Testament au fost încheiate, iar în cea mai mare parte a perioadei, dacă nu greșim, literatura Ioanină a fost în proces de maturizare.”

În mod limpede, vremea, locul, istoria, profeția, poporul și consecințele sfârșitului din AD 70 erau potrivite pentru scrierile, nu doar ale lui Ioan, ci și ale lui Pavel, Petru și Iacov. Ei erau UNA în a confirma lumii din zilele lor lucrurile „vestite întâi de Domnul” (Evrei 2: 3); lucruri care erau atunci „aproape” și aveau să se „întâmple în curând.” Eu cred că-i putem lua pe cuvânt. Eu cred că Dumnezeu a fost cu ei și „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa!” (Evrei 2: 4). Eu cred că legământul făcut și pecetluit cu sângele lui Christos a fost „întărit cu mulți” în timpul evenimentelor de sfârșit din săptămâna șaptezeci a lui Daniel. CÂND, a fost întrebarea și preocuparea ucenicilor lui Christos (Matei 24: 3), la fel cum a fost și întrebarea lui Daniel. Fără îndoială, sfârșitul a fost evenimentul confirmator „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Cine este aproape din versetul 33? Unii spun că este sfârșitul în discuție. Unii spun că este „Christos.” Luca spune că „împărăția lui Dumnezeu” (Luca 21: 32). „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi” (Evrei 10: 36-37). Sfârșitul din AD 70 este dovada clară că Christos nu Și-a dezamăgit poporul nici nu Și-a încălcat legământul cu ei. El a fost stârpit ca să poarte păcatele multora însă El Și-a asigurat ucenicii de întoarcerea lui consumatoare, mântuitoare. „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9: 28). Ce „întărire” mai mare a unui legământ ar fi putut face Christos, decât să se întoarcă în cadrul temporal și istoric înțeles de cei care L-au așteptat?