PAROUSIA ȘI NATURA ÎMPĂRĂȚIEI

articol original: http://www.preteristarchive.com/Hyper/0000_preston_parousia.html

Parousia și Natura Împărăției

de Don K. Preston

dkpret@cableone.net

trad. Iosif Dragomir

Fără îndoială, natura Parousiei este miezul controversei din cadrul escatologiei. A prezis Isus că se va întoarce în mod fizic, în trup, pe nori fizici la sfârşitul timpului, sau a prezis El o venire „spirituală”? Recent Thomas Ice şi Gary DeMar s-au angajat într-o dezbatere polemică privind întrebarea, „Trăim noi în zilele de pe urmă?” În încercarea de a arăta că venirea lui Christos nu a putut avea loc la Căderea Ierusalimului în AD 70, Thomas Ice a insistat în repetate rânduri că Întruparea este dovada definitivă că Isus trebuie să se întoarcă în mod fizic la sfârşitul veacului, încă în viitor. Deoarece prima venire a lui Christos a fost în trup (fizică) a doua Sa venire trebuie să fie şi ea în trup (fizică), argumentează el. Acest articol va arăta că de fapt, Întruparea este chiar motivul pentru care Parousia lui Isus nu poate fi în trup!

A. Parousia şi natura Împărăţiei

Istoric vorbind, una din cele mai mari eşecuri în exegeza escatologică este greşala de a corela natura Parousiei cu natura Împărăţiei. Există desigur o amplă controvesră în lumea escatologică între mileniştii care insistă că împărăţia prezisă de către profeţii V.T. trebuie să fie un Israel naţionalist restaurat, şi tabăra amilenistă şi postmilenistă care insistă că Împărăţia a fost întemeiată în biserică ca o realitate spirituală. Câteva lucruri demonstrează natura spirituală a Împărăţiei.

1. Israelul V. Legământ a fost umbra bunurilor care aveau să vină şi nu realitatea, esenţa (Col. 2: 14-17; Evr. 9: 24-25; 10: 1-4). Umbra niciodată nu este lucrul sperat şi niciodată nu înlocuieşte sau elimină „trupul.” Ca o vagă reprezentare a realităţii, Israelul Vechiului Legământ niciodată nu a fost scopul Planului de Răscumpărare al lui Dumnezeu. Greşeala de a cinsti umbra Israelului V. Legământ în detrimentul realităţii, este rădăcina multor erori escatologice din zilele noastre.

2. Modus operandi al lui Dumnezeu a fost dintotdeauna de la Natural la Spiritual (1.Cor. 15: 46). Punctul de vedere milenist al unei împărăţii naţionale restaurate spune că Dumnezeu l-a întemeiat pe Israel, l-a izgonit în favoarea unei entităţi spirituale – biserica – iar apoi în final va restaura împărăţia „naturală.” Acest lucru implică faptul că Dumnezeu favorizează naturalul deasupra spiritualului.

3. Respingerea de către Isus a ofertei iudeilor de a-L face împărat (Io. 6:15). Unul dintre cele mai trecute cu vederea sau ignorate adevăruri este că Iudeii s-au oferit să-L facă pe Isus împăratul lor, dar a fost El cel care i-a refuzat. Clar, că Isus a veni să fie împărat. Este la fel de evident că Iudeii aveau nevoie şi căutau un împărat. Cu toate acestea, atunci când a hrănit mulţimile iar mulţimea era aproape să-L facă împărat, Isus s-a retras din mijlocul lor. Zelul lor naţionalist este exact ceea ce insistă mileniştii, că ar fi necesar pentru Isus ca să domnească în viitor. Totuşi, din nou, Isus a fost cel care a refuzat oferta.

4. Respingerea de către iudei a ofertei lui Isus de a fi împăratul lor. Acest lucru sună aproape contrar cu ceea ce am spus mai sus. Totuşi dacă este corect înţeles, acest lucru este un punct dinamic. Evreii nu l-au respins pe Isus ca împărat până în momentul în care ei au înţeles că Isus respingea oferta lor de a-L face împărat. Fără îndoială că Iudeii îşi doreau un împărat militarist care să le refacă gloria naţională anterioară. Totuşi atunci când au făcut această ofertă lui Isus, El a respins-o. În clipa aceea Iudeii au început să-şi dea seama de natura împărăţiei lui Christos şi au început să respingă ofera împărăţiei Lui.

5. Isus a spus că împărăţia Lui nu-i din lumea aceasta (Io. 18: 36). Pilat îl ancheta pe Isus deoarece Iudeii l-au ameninţat pe Pilat că vor spune Cezarului că el, Pilat a refuzat să ancheteze pe unul care s-a autoproclamat împărat. În imperiul Roman multe lucruri se puteau trece cu vederea; rivalii politici ai imperatorului, însă nu. Pilat l-a găsit pe Isus „nevinovat” de orice învinuire politică deşi Isus a admis că a venit în această lume să fie Împărat! Pilat era conştient de speranţele naţionaliste ale supuşilor lui Iudei. De ce şi-ar fi pus în pericol propria viaţă şi carieră – lucruri pe care le-a apărat paranoic în toate celelalte cazuri – prin a înapoia Iudeilor şi aşa turbulenţi, un împărat politic şi militar? A făcut-o doar pentru că l-a luat pe Isus pe cuvânt atunci când Isus a declarat, „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta.” Faptul că Pilat l-a dat la moarte pe Isus nu neagă nevinovăţia lui Isus în legătură cu împărăţia. Pilat era cunoscut pentru uciderea oamenilor nevinovaţi. Mărturia lui, „... să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El” stă ca o puternică mărturie a faptului că Pilat nu l-a văzut pe Isus ca un rival politic şi naţional pentru Cezar.

6. Isus a declarat „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: ,Uite-o acolo!` Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luc. 17: 20-21). Această afirmaţie a fost făcută ca răspuns direct la întrebarea fariseilor cu privire la când avea să fie întemeiată împărăţia. Ei tocmai o restaurare naţională aşteptau; Isus categoric a respins aşteptările lor.

7. Rămăşiţa aleasă a lui Israel a primit împlinirea speranţei lui Israel (Rom. 11: 7). Acesta este un fapt insurmontabil. Dacă nădejdea lui Israel a fost împărăţia – şi acea împărăţie era restaurare naţională - per schema milenistă – atunci împărăţia naţionalistă a lui Israel a fost restaurată înainte ca Pavel să scrie Romanilor. Acest lucru în mod clar nu este adevărat. Israel îşi găsea speranţele împărăţiei mesianice împlinite în Christos. Natura împărăţiei trebuie să fie spirituală. Acestea şi multe alte fapte stabilesc natura spirituală a împărăţiei lui Christos. Amileniştii şi postmileniştii sunt fermi în susţinerea lor că împărăţia a sosit la Rusalii şi a venit ca o realitate spirituală. Chiar se învaţă că Christos a venit într-un sens spiritual la acel moment conform lui Mc. 9: 1. Deci, în această schemă venirea lui Christos în împărăţia Sa este o realitate nevăzută datorită naturii spirituale a împărăţiei.

Un lucru ciudat oricum, se întâmplă când se discută despre Parousia. Amilenistul şi postmilenistul cred că „împărăţia veşnică” (2.Pet. 1: 11) va veni la vremea Parousiei lui Christos. În loc ca împărăţia să vină fără să fie observată de data aceasta, se insistă că Christos va fi vizibil pentru fiecare persoană de pe glob în acelaşi moment iar împărăţia veşnică va fi descoperită în glorie vizibilă! Care principiu hermeneutic schimbă venirea spirituală nevăzută a lui Christos în împărăţia Sa la Rusalii în venirea fizică vizibilă oricărui ochi în împărăţia Sa la sfârşitul veacului? Este împărăţia care va să vină la Parousia diferită de cea de la Rusalii? Îşi schimbă împărăţia natura de la „invizibilă” (nu izbeşte privirile) la „ori ce ochi o va vedea”? Îşi schimbă împărăţia natura, de la spirituală la fizică? Amileniştii spun că venirea lui Isus în împărăţia Sa la Rusalii (Mat. 16: 28) a fost perceptuală, nu optică. Totuşi ei apoi insistă că împărăţia lui Isus de la sfârşitul veacului trebuie să fie „optică” (2.Tim. 4: 1). Asta nu este altceva decât o schimbare radicală în hermeneutică.

B. Venirea lui Dumnezeu în V.T.

Natura venirii / manifestării lui YHWH în V.T. este importantă ca şi fundal pentru înţelegerea Parousiei lui Isus. Acest fapt este extrem de greşit înţeles sau ignorat astăzi de majoritatea cercetătorilor Bibliei. În V.T. YHWH a venit de multe ori. El a venit pe nori, cu foc, cu îngeri, pentru judecată iar „cerul şi pământul” au fugit dinaintea Lui. El a venit când a eliberat pe Israel din Egipt (Ex. 3: 8). El a venit la căderea Babilonului (Is. 13-14) el a venit la căderea Edomului (Is. 34). El a venit la distrugerea Egiptului prin mâna Asirienilor (Is. 10-20). El a venit cu foc şi strigăt când a biruit pe Asirieni când aceștia au asediat Ierusalimul (Is. 30, 37). Fiecare dintre aceste evenimente erau venirea Domnului. Ele erau „teofanii,” manifestări ale majestăţii şi slavei lui Dumnezeu în judecată. Ele arătau suveranitatea şi dreptatea lui Dumnezeu (Is. 26: 9). Împlinirea prezicerilor Sale de a „veni” îl arătau ca fiind Dumnezeul adevărat (Is. 41: 21 şi cont.).

C. Parousia lui Isus şi dumnezeirea Lui

Isus a venit în lume susţinând că este Fiul lui Dumnezeu. El a susţinut că este Fiul Dumnezeului lui Israel. Prin învierea Sa El a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu (Rom.1: 4). În orice caz, Isus a susţinut că Parousia lui va arăta, dovedi că El este într-adevăr Dumnezeu.

Mat. 24: 30 Isus a spus „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului.” O traducere mai acurată ar fi „.. se va arăta semnul Fiului Omului în cer” (adică Fiul este în cer, nu semnul). DeMar a arătat că „în cer” nu modifică cuvântul semn. Isus nu le-a spus să se uite după El pe cer. El le-a spus că ei vor vedea un semn care va dovedi că El este în cer, şezând la dreapta Tatălui. Cu alte cuvinte Isus le spunea că prin împlinirea evenimentelor pe care le prezicea, ei îşi vor da seama că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Aşa cum Tatăl Şi-a manifestat suveranitatea judecând naţiunile, Fiului i s-a dat „putere să judece întrucât este Fiu al omului” (Io. 5: 21- 29) şi va judeca în acelaşi fel ca Tatăl. Conducătorii iudei au recunoscut acest lucru chiar dacă nu le plăcea. Când Isus a fost anchetat de Caiafa acesta din urmă la provocat, „te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Christosul, Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 26: 63). Răspunsul lui Isus l-a şocat pe marele preot „Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt! ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Mat. 26: 64). Pretenţia lui Isus de a veni pe nori a smuls un răspuns imediat, „A hulit!” De ce acest lucru a provocat un răspuns atât de vehement? Caiafa a înţeles că doar divinitatea „călăreşte” pe nori (Ps. 104: 3). YHWH îşi croieşte drumul prin furtună şi vârtej (Naum 1: 3). Doar YHWH a „călărit” un nor când a intrat în Egipt (Is. 19: 1). Doar Cel Atotputernic Îşi face locuinţa în nori (Ps. 97: 2). Venirea pe norii cerului era legată exclusiv de Dumnezeire (cf. DeMar, 154). Pentru Isus, a pretinde că va veni pe norii cerului nu era o pretenţie că va venii fizic, nici vizibil de către ochiul uman. Era o pretenţie la Dumnezeire! Isus avea să vină pe nori ca şi Tatăl Său. Pavel a confirmat că Parousia era asociată cu pretenţia lui Isus la Dumnezeire.

În 1.Tim. 6: 14-15 apostolul a spus ucenicului său preferat să rămână credincios până la arătarea Domnului nostru Isus Christos „care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Parousia lui Isus va dovedi că El este Fiul lui Dumnezeu pentru că El va face ceea ce Tatăl din totdeauna a făcut! Acest lucru este confirmat în Apocalipsa. Fiul Omului vine pe norii cerului cu judecată împotriva Babilonului (Apo. 1: 7; 14: 8 şi cont.) şi este revelat ca „Împăratul împăraţilor şi Domn al domnilor” (Apo. 17: 14; 19: 11-16). Asocierea venirii pe nori a lui Isus cu pretenţia la Dumnezeire şi prin urmare la autoritatea de judecător este decisivă pentru înţelegerea naturii Parousiei. La fel cum YHWH a venit pe nori de multe ori fără să fii fost vizibil, Isus Fiul lui Dumnezeu Îşi va manifesta Dumnezeirea prin venirea pe nori pentru judecată.

D. A doua naştere a lui Isus şi Parousia Lui

Într-un articol publicat mai devreme am arătat că Isus a experimentat două naşteri. O parte a acelui articol este reprodus aici. Isus a fost născut în lumea Vechiului Legământ a lui Israel. El a fost „născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4). El a fost fiul lui David după trup (Rom.1:4). El a apărut la sfârşitul zilelor acelei Lumi Vechi (Evr. 1: 1 şi cont; 9: 26). Isus nu a fost născut în lumea neamurilor (păgânilor). El nu a „fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15: 24). Această limitare impusă de întruparea lui Isus este adesea trecută cu vederea datorită accentului plasat pe împărăţia Sa „universală.” Noi însă nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că Isus a fost „un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8). Întruparea lui Isus L-a „restricţionat” la lumea Vechiului Legământ şi în acelaşi timp I-a negat abilitatea de a „funcţiona” ca Mesia în aceea lume.

E. Limitările slujirii Sale pe pământ

Fiind născut în lumea vechiului Legământ a lui Israel, Isus a fost „îngrădit” în lucrarea Lui ca Mesia de un element restrictiv precis. Mesia trebuia să fie Împărat şi Preot (Zah. 6: 12-13). Isus era din seminţia lui Iuda (Evr. 7: 14). Ca şi Israelit natural (fizic) Isus nu putea niciodată să fie preotul prezis de Zaharia, pentru că „dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege” (Evr. 8: 4). Lucrarea pământească (întrupată) a lui Isus nu I-a permis să împlinească profeţiile legate de funcţia preoţească a lui Mesia pentru că naşterea Sa trupească L-a plasat în afara confirmării acelui vechi Legământ, în această privinţă.

F. Necesitatea naturii „fizice” a lui Isus

Deşi întruparea a impus restricţii precise asupra abilităţii lui Isus de a funcţiona ca Mesia în trup, naşterea fizică a lui Isus era absolut necesară. Ceea ce nu poate fi, deşi din nefericire este, trecut cu vederea, este motivul (raţiunea) de ce Isus a trebuit să apară în „carne şi sânge.” El trebuia să fie descendentul natural al lui David pentru a împlini promisiunea lui Dumnezeu (Ps. 89; Is. 11: 1). Pe lângă aceasta, „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” şi „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere” (Evr. 2: 14 şi 17). Tatăl L-a trimis pe Fiul „într-o fire asemănătoare cu a păcatului, ca să osândească păcatul...” (Rom. 8: 3). Prin întruparea Lui, Isus a intrat în lumea cărnii; El a intrat în lumea păcatului pentru a rezolva problema păcatului.

Pavel discută problema vechii Legi. Ea a fost dată ca să se înmulţească greşeala (Rom. 5: 20). Legea a făcut posibilă cunoaşterea păcatului (Rom. 3: 20). Vechea Lege era incapabilă să izbăvească de păcat (Gal. 3: 20-21) până acolo încât Pavel o numeşte „slujba aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” (2.Cor. 3: 6-7). Isus S-a întrupat în aceea Lume Veche a păcatului şi a morţii (Gal. 4:4). El a apărut în lumea păcatului într-o fire asemănătoare cu a păcatului, ca să rezolve păcatul. Întruparea Sa L-a identificat ca „Fiul Omului” şi era absolut esenţial ca El să apară în trup pentru a realiza aceste scopuri. Astfel, cum am văzut mai sus, în timp ce era în trup Isus a fost restricţionat în ceea ce putea face.

G. A doua naştere a lui Isus

Este clar că Isus nu a putut împlini complet profeţiile mesianice în lucrarea lui fizică. El nu a putut fi preot şi prin urmare El nu a putut fi un împărat pe pământ. Dar Isus a fost născut din nou într-o sferă unde a putut împlini acele profeţii.

În Fapte 13: 27 şi cont, Pavel a predicat despre Isus şi învierea Sa. Apostolul a spus, „Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în Psalmul al doilea: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Observaţi că Tatăl vorbind despre Învierea Fiului spune, „astăzi Te-am născut.” Învierea lui Isus era a doua lui naştere!

În Rom. 1: 3-4 Pavel pune în contrast „naşterile” lui Isus. El s-a „născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor.” Clar că Învierea lui Isus era o altă „naştere,” o naştere în direct contrast cu naşterea Lui fizică în lumea Vechiului Legământ a lui Israel.

Autorul Epistolei către Evrei ne spune, „Căci Christos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9: 24). Învierea lui Isus pentru întronare şi preoţie a fost o naştere în locurile cereşti unde poate sluji ca împărat şi preot. Limitarea mozaică impusă de naşterea fizică a lui Isus nu este aplicabilă în sfera cerească. Isus „a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1.Pet. 3: 18). William Bell observă că „în trup” şi „în duh” din 1.Pet. 3: 18 sunt ambele locative (cazul locativ) şi se „referă la domeniul sau sfera în care acţiunile omorât şi înviat, au loc. Michaels este de aceiaşi părere şi insistă că Christos nu a fost înviat „ca spirit” ci într-o nouă sferă în care Duhul şi puterea lui Dumnezeu se manifestă fără piedici sau limitări omeneşti ... Isus este eliberat ca să îndeplinească misiunea de importanţă supremă pentru cititorii epistolei.” Învierea lui Isus L-a situat într-o nouă sferă a existenţei - lumea Lui, lumea de sus. King spune, „Învierea lui Isus prin puterea Duhului nu a fost o simplă întoarcere la viaţă, ci o naştere într-o nouă viaţă pe care nu a avut-o în starea fizică de existenţă. El nu a fost înviat ca să reia aceea viaţă pe care a avut-o când a fost răstignit, ci ca să ia starea cerească înălţată de existenţă care este determinată de Duhul – viaţa veacului Noului Legământ. Parousia Lui avea să-L reveleze nu în lumea păcatului nici cu lumea păcatului, ci ca Împăratul împăraţilor în Noua Sa Lume. Pavel în mod accentuat ne spune că Christos nu se va mai arăta în lumea vizibilă a „cărnii”.

În 2.Cor. 4: 16 - 5: 16 apostolul discută nădejdea escatologică a Noului Cort „care nu este făcut de mâini”.

Acest Cort este pus în contrast cu cortul pământesc făcut de mâini. Discuţia apostolului a început în cap. 3 cu contrastul său dintre slova (carne) care omoară – V. Legământ – şi Duhul (2.Cor. 3: 6 şi cont.). Acesta este contrastul caracteristic lui Pavel între Vechiul Legământ şi Noua Lume a lui Christos (vezi Gal. 3: 1-5). În discuţia lui cu privire la tranziţia de la „omul nostru de afară” spre „omul nostru dinlăuntru,” de la temporar la veşnic, Pavel spune, „noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd” (2.Cor. 4: 16 şi cont) El sigur nu poate spune că schimbările învierii ar fi imperceptibile! Ele pot fi văzute (pot fi percepute) dar sunt invizibile din punct de vedere optic. Când discută apariţia/arătarea lui Christos pentru judecată (2.Cor. 5: 10), apostolul imediat după aceea spune, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii (după carne); şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii (după carne), totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5: 16). Pavel foarte simplu neagă ceea ce lumea afirmă – o viitoare apariţie/arătare (reapariţie) „în carne” (vizibilă) a lui Christos. În particular, Pavel spune că Christos nu va mai apare în Lumea Israelului Vechiului Legământ – lumea „cărnii.” Întruparea lui Isus a fost cea care L-a identificat cu acel Veac.

În final, unul din textele cheie care în mod normal se folosesc pentru a dovedi o viitoare întoarcere fizică, vizibilă a lui Christos, dovedeşte exact opusul. În Evr. 9 autorul afirmă că Christos s-a arătat (apărut) „ca să steargă păcatul” (v. 26). Aceasta este o referire fără echivoc la întruparea Sa (cf. Rom. 8: 3). Aceasta este apariţia lui Christos în lumea păcatului, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, cu scopul de a înlătura păcatul. Oricum în vers. 28 scriitorul afirmă că Christos va apărea „a doua oară” despărţit de păcat. În general acest lucru este înţeles ca însemnând că Isus va veni din nou triumfător asupra păcatului, sau „nu cu scopul de a ispăşi păcatul.” În timp ce această poziţie este validă, nu satisface pe deplin. Aşa cum am văzut mai sus, întruparea lui Isus în lumea „cărnii” era absolut esenţială. Totuşi „El a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna” (Rom. 6: 10). Prin Învierea şi Înălţarea Lui, Isus a părăsit lumea păcatului şi trupul (cărnii) pentru totdeauna. El va fi pentru totdeauna „despărţit de păcat.” (n. tr. grecescul choris se traduce: la distanţă, separat, despărţit; Cornilescu traduce: „nu în vederea” ...). Când „a fost înviat în Duh” El „a intrat odată pentru totdeauna în Locul prea sfânt.” (Evr. 9: 12). Este extrem de sugestiv şi puternic faptul că Christos, la Înălţarea, Sa s-a depărtat de lumea trupului (cărnii), a intrat în locurile cereşti odată pentru totdeauna! Ellingworth spune că forţa Întrării lui Christos în Sfânta Sfintelor din cer „odată pentru totdeauna” înseamnă: „Implicaţia în orice caz, este, că Christos odată ce s-a oferit pe Sine ca jertfă, nu se mai întoarce pe pământ, ci rămâne în ta hagia (Locul Preasfânt). Christos nu se putea întoarce la lumea jertfei Sale. El trebuia să fie descoperit – la Parousia Lui – ca slujitor al Locului Preasfânt din Cer. În loc ca întruparea lui Christos să fie un motiv pentru care El trebuia să apară în mod fizic la Parousia Lui, Întruparea lui Christos este chiar motivul pentru El nu se putea manifesta în trup (carne) la Parousia Sa. A apărea în trup ar însemna să se re-identifice cu Israelul Vechiului Legământ şi cu lumea cărnii. Totuşi cum am văzut mai sus, Parousia lui Christos trebuia să arate dumnezeirea Lui ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor şi El nu putea sluji ca împăraat pământesc peste Israel. El trebuia desigur să fie descoperit ca Împărat; totuşi, acest lucru nu avea să fie pe pământ (Fapte 2: 29-33). El trebuia să fie descoperit ca „slujitor al adevăratului Cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8: 2).

Eşecul celor din tabăra viitoristă de a nu înţelege şi a nu onora cele două „naşteri” ale lui Christos cât şi contextul lor în cadrul celor două Legăminte – duce la pretenţia unei viitoare şi fizice apariţii a lui Christos. Întrebarea este potrivită: Va re-apărea Christos „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau avea El să fie revelat în gloria Dumnezeului nevăzut? Pentru Christos a re-apărea în trup ar însemna să re-intre în Lumea Veche a cărnii. A re-apărea în trup ar însemna să moară faţă de lumea Duhului în care a fost născut prin Învierea Sa. În esenţă, aceasta ar însemna să re-intre în lumea păcatului şi a morţii. Acest lucru nu-L poate face niciodată! Pavel afirmă că nădejdea bisericii primare era „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Christos” (Tit 2: 13). Este imperios necesar astăzi ca cercetătorii Bibliei să înceapă a înţelege şi a preţui scopul Întrupării Sale cât şi scopul şi sfera Parousiei / Revelării lui Christos. Întruparea lui Isus a avut ca scop revelarea lui ca Fiu al Omului (Evr. 2: 14); Parousia Lui trebuia să-L reveleze ca Fiu al lui Dumnezeu (1.Tim. 6: 16). El nu avea să se mai întoarcă la trup, nici în carne şi nici pentru carne.

Deşi, mulţi dintre cercetătorii Bibliei dacă nu majoritatea, astăzi cred că întruparea şi existenţa trupească (fizică) a lui Isus oferă baza pentru întoarcerea Lui fizică, încă în viitor, Întruparea lui Christos este chiar motivul pentru care El nu se putea întoarce în trup.