NOAPTEA ÎN CARE LUMINILE LUI ISRAEL S-AU STINS

Noaptea în care luminile lui Israel s-au stins

Matei 24: 22-29

de David B. Curtis

trad. Iosif Dragomir

Ne aflăm în procesul de a străbate şi parcurge înregistrarea lui Matei privind Discursul de pe Mt. Măslinilor. Trebuie să ne amintim că în acest discurs Domnul răspunde la întrebările ucenicilor referitoare la distrugerea templului iudaic, semnul Prezenţei Lui şi sfârşitul veacului. În timp ce străbatem acest discurs trebuie să luptăm împotriva tentaţiei de a-l citi ca şi când ne-a fost scris nouă, în secolul XXI. Isus vorbea cu ucenicii Săi în secolul întâi şi noi trebuie să-l cercetăm în acel context. Relevanţa Auditoriului, este un lucru pe care trebuie să-l ţinem minte atunci când citim şi cercetăm Biblia. Ce a însemnat acest lucru pentru auditoriul original (iniţial)? Cunoşti vreo carte din Biblie scrisă sfinţilor din Mediaş? Eu nu! Scripturile nu ne-au fost scrise nouă! Ele sunt pentru noi, dar nu ne-au fost scrise nouă. 2. Tim.3: 16-17 „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu şi de folos pentru noi, însă nu ne-au fost scrise nouă. Astfel noi trebuie să înţelegem intenţia originală înainte ca să le aplicăm la viaţa noastră. Acum, sunt sigur că înţelegeţi că nu este uşor să descoperi exact care a fost intenţia autorului. Noi suntem despărţiţi de auditorul original prin mii de ani, prin cultură, istorie şi limbaj. Dar dacă ne facem temele şi comparăm Scriptura cu Scriptura putem obţine o idee bună despre intenţia originală a autorului.

Acest pasaj al Scripturii este foarte greu de interpretat cu absolută certitudine. Este unul din cele mai dificile pasaje profetice în Noul Testament. W. Robertson Nicoll a spus: „Ceea ce se spune în el, nedumereşte întratât încât, interpretul modern este tentat să-şi dorească ca acest pasaj să nu fi existat.” Nu vreau să fiu ca şi copilul care a desenat o imagine. Tatăl lui l-a întrebat ce desenează iar el a răspuns, „desenez o imagine a lui Dumnezeu.” Tatăl său i-a zis: „Fiule, nimeni nu ştie cum arată D-zeu” „Ei bine, vor ştii, după ce termin desenul,” a replicat băiatul. Deşi îmi place convingerea băiatului, nu vreau să pretind că odată ce am explicat acest pasaj, toţi vor cunoaşte interpretarea lui corectă. Înţelegerea mea, cu privire la acest pasaj, provine din compararea Scripturii cu Scriptura, şi pentru că cred că Scriptura se interpretează pe sine, eu sunt destul de încrezător în interpretarea mea. Va-şi ruga pe toţi să fiţi buni „bereani,” să cercetaţi Scripturile şi să vedeţi dacă ceea ce vă spun, se aliniază cu adevărul Scripturii.

Am văzut în ultimul nostru studiu că Domnul le-a spus ucenicilor că ei vor vedea „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Daniel, pe care Luca o explică ca fiind Ierusalimul înconjurat de oşti, şi când o vor vedea să ştie că urmează o vreme de mare necaz. Mat. 24: 21 „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”

Am cercetat acest pasaj în adâncime şi am văzut că „urâciunea pustiirii” este un fapt trecut. Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, dar ea s-a sfârşit, s-a întâmplat acum 2000 de ani. Contextul ei a fost distrugerea Ierusalimului, iar relatările evanghelice paralele lămuresc din plin acest lucru. Şi aşa cum a spus Isus, nu va mai fi niciodată ceva care să-o egaleze. Isus a plâns la anticiparea acestor calamităţi, şi dacă citim relatările lui Josephus, este aproape imposibil a ne abţine, ca să nu plângem noi înşine. Josephus a spus. „Ca să spun pe scurt, nici un alt oraş n-a suferit asemenea lucruri, nici o altă generaţie de la începutul lumii nu a fost mai prolifică în răutate.” Mat. 24: 22 „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”

Josephus calculează numărul celor care au pierit în asediu, la un milion o sută de mii, în afară de cei care au fost ucişi în alte locuri; şi dacă romanii ar fi continuat să distrugă în ritmul acela, în scurt timp întreaga naţiune iudaică ar fi fost nimicită. Cuvântul „mântuit” aici, nu este o referire la răscumpărare ci la eliberare fizică. Dacă războiul ar fi continuat, nici unul nu ar fi fost lăsat viu. „Dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” Marcu în 13: 20, o spune în felul următor: Mc. 13: 20 „Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina (de dragul) celor aleşi.” „Aleşi,” este în Biblie, un bine-cunoscut titlu pentru creştini. Datorită furiei zeloţilor pe de-o parte, urii romanilor de altă parte, şi parţial datorită dificultăţii de a rezista în munţi fără adăpost şi provizii, toţi ar fi fost distruşi, fie de sabie, fie de foamete, dacă acele zile nu ar fi fost scurtate. Dar providenţial, acele zile au fost scurtate.

Josephus a spus: „Titus însuşi a dorit să pună rapid capăt asediului, având în faţa ochilor, Roma cu bogăţiile şi plăcrile ei. Unii din ofiţerii lui i-au propus să transforme asediul într-o blocadă, şi deoarece nu puteau lua cetatea prin atac vijelios, să o termine prin înfometare; dar s-a gândit că nu poate sta liniştit cu o aşa mare armată, apoi s-a şi temut că creşterea (mărirea) timpului de cucerire, i-ar putea diminua gloria succesului; într-adevăr toate lucrurile pot fi afectate de trecerea timpului, dar viteza contribuie mult la faima şi splendoarea acţiunilor.” Evreii, de asemenea au ajutat la scurtarea acelor zile prin dezbinările lor şi ucigându-se reciproc; prin incendierea proviziilor care le-ar fi ajuns pentru mulţi ani; şi prin faptul că şi-au părăsit adăposturile de unde nu ar fi putut fi luaţi prin forţă, doar prin înfometare. Prin aceste mijloace „acele zile au fost scurate.” Altfel, Ierusalimul nu ar fi putut să fie luat într-un timp atât de scurt, a fost bine fortificat şi capabil să reziste la un asediu îndelungat. Romanii cu greu ar fi biruit dacă nu erau partidele rivale şi răsculaţii în interior. Titus însuşi a atribuit succesul său, lui Dumnezeu când a văzut fortificaţiile, după ce a luat cetatea. Cuvintele pe care le-a adresat prietenilor săi sunt foarte remarcabile: „Noi am luptat cu Dumnezeu de partea noastră; şi Dumnezeu este cel care i-a scos pe pe iudei din aceste adăposturi; pentru că ce efect ar fi putut avea mâna omenească sau maşinile de război împotriva acestor turnuri? Dumnezeu, prin urmare, în opinia lui Titus, la fel ca şi în cea a scriitorilor inspiraţi, „a scurtat acele zile.”

Războiul nu s-a purtat doar în Ierusalim ci în toată ţara, şi dacă ar fi continuat, mulţi dintre creştinii care au evadat la periferia ţării ar fi fost de asemenea în pericol.

Mat. 24: 23 „Atunci dacă vă va spune cineva: ,Iată, Hristosul este aici, sau acolo`, să nu-l credeţi.”Isus i-a avertizat pe ucenici împotiva christoşilor falşi şi a profeţilor falşi, dar le dă un avertisment mai specific cu privire la ei din preajma asediului şi distrugerii Ierusalimului. Matei 24: 24 „Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

Cunoaştem din Josephus, că s-au ridicat mulţi asemenea impostori cam pe la aceea vreme şi au promis eliberare din partea lui Dumnezeu, şi care au fost convinşi de către tirani sau guvernatori să împiedice poporul să dezerteze la romani; cu cât mizeria iudeilor era mai cumplită, cu atât erau mai deschişi să asculte aceste minciuni şi mai dispuşi să-i urmeze pe înşelători. Hegesippus, de asemenea menţionează apariţia acestor christoşi falşi şi profeţi falşi, cam pe la aceeaşi vreme. Aceşti cristoşi şi profeţi falşi, erau atât de convingători, că dacă ar fi fost posibil, ei i-ar fi înşelat chiar şi pe cei aleşi. Dositheus a avut reputaţia de făcător de miracole, conform lui Origen. Barchoebebas, conform lui Jerome, pretindea că scuipă flăcări. Matei 24: 25 „Iată, că v-am spus mai dinainte.” Christos i-a avertizat de venirea acestor christoşi şi profeţi falşi. Matei 24: 27 „Deci, dacă vă vor zice: ,Iată-L în pustie,” să nu vă duceţi acolo! ,Iată-L în odăiţe ascunse,” să nu credeţi.” Câţva dintre aceşti falşi christoşi şi falşi profeţi, îşi duceau adepţii „în pustie.” Josepuhs, în cartea sa Antichităţi spune: „Mulţi impostori şi amăgitori convingeau poporul să-i urmeze în deşert, unde le promiteau să le arate mari minuni şi semne făcute prin providenţa lui Dumnezeu; şi mulţi dintre cei ademeniţi au suferit pedeapsa pentru nebunia lor; pentru că Felix i-a adus înapoi şi i-a pedepsit aspru.” Din nou, în „Istoria Războiului Iudeilor împotriva Romanilor” vorbind despre aceiaşi oameni, Josephus spune: „Aceşti impostori având pretenţia inspiraţiei divine şi inventivităţii, înnebuneau mulţimiile şi le conduceau în deşert ca şi cum Dumnezeu le-ar arăta acolo semnele libertăţii. Se părea că aceasta este temelia unei revolte, iar Felix a trimis călăreţi şi pedeştrii împotriva lor şi a ucis o mare mulţime dintre ei.” Josephus mai menţionează un alt impostor, „care a promis salvare poporului şi încetarea tuturor relelor, dacă ei îl vor urma în deşert.” Dar Festus a trimis călăreţi şi pedeştrii împotriva lui, l-a nimicit pe înşelător şi pe cei ce l-au urmat.” Unii dintre aceşti impostori şi-au dus adepţii „în încăperi secrete” sau locuri de siguranţă. Josephus menţionează un profet mincinos care „a declarat poporului din oraş că Dumnezeu le-a poruncit să meargă în templu ca să primească acolo semnele eliberării. O mulţime de bărbaţi femei şi copii s-au suit la templu, dar în loc de eliberare, locul a fost incendiat de către romani, şi şase mii au pierit mizerabil în flăcări, sau aruncându-se de pe ziduri ca să scape de ele.”

Sunt sigur că puteţi înţelege că în timpul unui astfel de necaz, oamenii ar fi mai deschişi să audă şi să urmeze pe oricine le promite izbăvirea din mizeria lor. Matei 24: 27 „Căci, cum iese fulgerul dela răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.” Venirea Lui nu va fi în acest sau acel loc, ci, ca fulgerul va fi instantanee şi universală. Apariţia adevăratului Christos va fi clar deosebită de cea a cristoşilor falşi. Josephus spune: „Armata Romană a intrat în Iudeea prin partea de răsărit şi şi-au continuat cuceririle spre vest, ca şi cum nu doar amploarea distrugerii dar şi însăşi ruta sau direcţia pe care armata o va urma, a fost intenţionată prin comparaţia fulgerului venind din est şi luminând până la vest. În timp ce acest lucru poate fi adevărat, eu cred că accentul lui Christos aici, bazat pe contextul imediat, este, că venirea Lui va fi rapidă şi o judecată universală. Ceea ce ne spune acest verset este că venirea Domnului va fi într-un fel ca fulgerul; există aici o comparaţie „căci cum iese” ... „aşa va fi.” Cuvântul „venire” aici este parousia. Acest cuvânt este folosit de patru ori de către Matei, toate în capitolul 24. Este acelaşi cuvânt pe care ucenicii îl folosesc în întrebarea pe care o pun lui Isus. Ei au întrebat: „Care va fi semnul parusiei Tale?” Amintiţi-vă din studiul nostru asupra versetului 3, că dacă comparăm toate trei prezentări ale întrebării din Evangheliile sinoptice, vedem că ucenicii au considerat venirea Lui şi sfârşitul veacului, evenimente identice cu distrugerea Ierusalimului. Pentru ucenici, parousia nu a însemnat a doua venire ci deplina manifestare a mesianităţii Sale, o apariţie glorioasă cu autoritate şi putere. Deci am putea să traducem astfel: „Căci aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi apariţia glorioasă cu autoritate şi putere a Fiului Omului”

Ce ne spune ideea fulgerului? Mulţi dintre viitoriştii moderni interpretează ideea fulgerului ca ceva vizibil pentru întreaga lume. Walvoord spune: „s-ar părea că cerul va fi aprins de slava lui D-zeu” F.C. Cook spune: „Venirea lui Christos nu va fi una obscură, limitată la un loc anume, şi semnalată de acolo prin rapoarte, ci una vizibilă pentru întreaga lume.” Desigur, aceasta din nou este o aluzie că a doua venire, nu trebuie identificată cu vreun eveniment local, cum ar fi distrugerea Ierusalimului.

Dragi prieteni, nu este fulgerul un eveniment local? Poate un fulger să fie văzut de întreaga lume? Nu, dar este posibil să poată fi văzut de un oraş întreg. Eu cred că dacă comparăm Scriptura cu Scriptura, putem vedea că fulgerul se referă la judecata lui Dumnezeu nu la o lumină strălucitoare a gloriei Lui pe care toţi o vor vedea. În următoarele pasaje ale V.T., vedem judecăţile locale a lui Dumnezeu descrise prin imaginea fulgerului. 2.Sam. 22: 14-15„Domnul a tunat din ceruri, Cel Prea Înalt a făcut să-I răsune glasul; a aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a aruncat fulgerul, şi i-a pus pe fugă.” Cuvântul ebraic tradus fulger este baraq, şi înseamnă fulger. Ps. 18: 14 „A aruncat săgeţi şi a risipit pe vrăjmaşii mei, a înmulţit loviturile trăsnetului (baraqim) şi i-a pus pe fugă.” Zah. 9: 14 „Dar Domnul Se va arăta deaspura lor, şi săgeata Lui va porni ca fulgerul; Domnul Dumnezeu va suna din trâmbiţă, şi va înainta vijelia de la miază-zi.” Hab. 3: 11-12 „Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale cari pornesc, de strălucirea (baraq) suliţei Tale care luceşte. Tu cutreieri pământul în urgia ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.” Habacuc interpretează imagistica sa ca fiind o profeţie a invaziei militare caldeene în Iuda. (Hab. 1:6).

Cuvântul grecesc tradus fulger în Mat. 24: 27 este astrapee şi înseamnă fulger; prin analogie – strălucire orbitoare, lumină strălucitoare. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în pasaje care vorbesc despre judecată. Luc. 10: 18 „Isus le-a zis: ,,Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Aici se vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra lui satan. Apo. 16: 18-19 „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.”

Mie mi se pare că, atunci când Isus compară venirea Lui cu fulgerul, el spune că venirea Lui va fi văzută (percepută) în judecată. Albert Barns, în comentariul lui asupra acestui verset spune: „... distrugerea Ierusalimului este descrisă ca Venirea Lui, ca acţiunea Sa.” Eu cred că denumirea „Fiul Omului” este semnificativă aici. „Fiul Omului” în N.T. este denumirea lui Isus, Dumnezeu întrupat şi agent al judecăţii divine. „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului. (Io. 5: 27).

Cred că acest verset ne spune clar că Parousia lui Christos va fi văzută în distrugerea Ierusalimului. Contextul imediat implică acest lucru, aceste versete, toate vorbesc despre judecată. Matei 24: 27 „Pentru că oriunde va fi stârvul (Sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii.” (unele manuscrise omit pentru că).

Naţiunea iudaică era un stârv, care era mort din punct de vedere moral dar şi al discernământului, iar romanii s-au coborât asupra lui şi l-au devorat. Aceste expresii se găsesc şi în limbajul judiciar din V.T.

Hab. 1: 6-8 „Iată, voi ridica pe Haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe cari nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi iese dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii.” Is. 46: 10-11 „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ,Hotărârile Mele vor rămânea în picioare, şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea. Eu chem de la răsărit o pasăre de pradă, dintr-o ţară depărtată, un om ca să împlinească planurile Mele: da, Eu am spus, şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui.” Ier. 7: 33-34 „Trupurile moarte ale acestui popor vor fi hrana păsărilor cerului şi a fiarelor pământului; şi nimeni nu le va speria. Voi face astfel să înceteze în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului, strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, căci ţara va ajunge un pustiu!” Osea 8: 1 „Pune trâmbiţa în gură! Vrăjmaşul vine ca un vultur peste Casa Domnului! Căci au călcat legământul Meu, şi au păcătuit împotriva Legii Mele.”

Biruinţele romanilor nu s-au limitat la cetatea Ierusalim, ci ca un potop, au invadat toată ţara. Oriunde s-ar găsi iudeii, Christos acolo se va răzbuna pe ei prin romani. Josephus a spus: „ Nu a existat nici o parte a Iudeii care să nu fi participat la calamităţile capitalei. La Antiohia iudeii au fost învinuiţi pe nedrept că ar fi plănuit să incendieze oraşul, mulţi dintre ei au fost arşi în teatru, iar alţi au fost măcelăriţi. Romanii i-au urmărit peste tot, i-au prins şi i-au ucis în special la asediul oraşului Machaerus; au fost înconjuraţi şi nici unul nu a scăpat, au fost ucişi nu mai puţin de trei mii, La Masada, unde asediată strâns, şi pe punctul de a fi luată, evreii şi-au ucis mai întâi nevestele şi copii după care s-au sinucis în număr de nouă sute şaizeci, ca să împiedice căderea lor în mâinile duşmanilor. Mulţi au fost omorâţi în Egipt şi templul lor de acolo a fost închis; În Cirena, adepţii lui Ionatan, un ţesător, şi autorul unor noi tulburări, au fost majoritatea, ucişi; el însuşi a fost prins şi în urma unor acuzaţii false, trei mii dintre cei mai bogaţi iudei au fost condamnaţi la moarte.” Cu aceste relatări Josephus îşi încheie istoria Războiului Iudeilor.

Albert Barns spune: „ Acest verset este legat de cel precedent prin cuvintele pentru că, implicând că acesta este raţionamentul pentru ceea ce s-a spus acolo – că Fiul Omului în mod sigur va veni să distrugă oraşul, şi că El va veni pe neaşteptate. Înţelesul aici este că El va veni prin intermediul armatelor romane, atât de sigur şi deodată, cât şi pe neaşteptate, ca un stol de vulturi şi şoimi care, deşi nevăzuţi înainte, văd prada de la mare distanţă şi dintr-o dată se adună în jurul ei ... Atât de ageră este privirea lor încât să reprezinte bine armatele romane, care deşi la mare distanţă, spionând Ierusalimul, un stârv cum era, şi grăbindu-se în stoluri, ca să-l distrugă.” (Comentariu asupra lui Mat. 24: 28).

John Broadus (1886) spunea: „Christos se va arăta cu judecată bruscă; pentru că în momentul în care Dumnezeu va fi părăsit oraşul şi poporul, copţi pentru distrugere, asemenea unui hoit aruncat afară, soldaţii romani, asemenea vulturilor, vor zbura direct spre el cu vulturii lor (emblemele) să-l sfâşie şi să-l devoreze.”

Mat. 24: 29 „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Comentatorii moderni în general, înţeleg aceasta, şi ceea ce urmează, ca fiind sfârşitul lumii; dar cuvintele „îndată (imediat) după acele zile de necaz” arată că El nu vorbeşte despre vreun eveniment îndepărtat, ci despre ceva ce urma imediat după necazul menţionat, şi acest lucru trebuie să fie distrugerea Ierusalimului. Cuvântul „îndată” este grecescul eutheus însemnând direct, dintr-o dată sau curând, cât de repede, îndată, imediat, la scurt timp. Observaţi atenţi când are loc acest lucru – imediat după necazul ACELOR zile. Am văzut că necazul s-a întâmplat în AD 67-70 în timpul asediului şi distrugerii Ierusalimului aşa că indiferent la ce s-ar referi acest verset, a avut loc imediat după aceea.

Dacă nu eşti familiarizat cu limbajul judiciar al V.T. tot nu vei înţelege ceea ce Isus spune aici. Acest limbaj este unul obişnuit printre profeţii V.T. Ideea aceasta este evidentă dacă privim la pasaje unde se menţionează distrugerea unui stat sau guvern, folosind un limbaj care pare să indice sfârşitul lumii. Is. 13: 1 „Proorocie (lit. povara) împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoţ.”

În acest capitol Dumnezeu vorbeşte despre judecata care urma să cadă asupra Babilonului. Cuvântul „povara” este ebraicul massa, o declaraţie mai ales privitoare la condamnare. Această introducere stabileşte scena pentru subiectul din acest capitol, şi dacă uităm acest lucru, interpretările noastre privind Isaia 13, pot merge aproape oriunde vrea imaginaţia noastră să ne ducă. Aceasta nu este o prezicere împotriva universului sau lumii ci împotriva naţiunii Babilonului. Is. 13: 6 „Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!” Is. 13: 9-13 „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul (lit. constelaţiile) nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina.Voi pedepsi -zice Domnul- lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi, şi voi doborâ semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat, şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.”

Acum, amintiţi-vă că El vorbeşte despre distrugerea Babilonului, dar sună ca o distrugere mondială. Terminologia contextului nu poate fi extinsă dincolo de scopul subiectului în discuţie. Spectrul limbajului cu siguranţă nu poate ieşi în afara ţării Babilonului. Dacă ai fi fost babilonian iar Babilonul ar fi fost distrus, nu ar părea ca şi când lumea ar fi fost distrusă? Ba da! Lumea ta ar fi fost distrusă! Is. 13: 17 „Iată, aţâţ împotriva lor pe Mezi, cari nu se uită la argint, şi nu poftesc aurul.”

Acesta este un eveniment istoric care a avut loc în anul 539 î.H. Când Mezii au distrus Babilonul, lumea babiloniană s-a sfârşit.

În vers. 6 se spune că distrugerea vine de la Cel Atotputernic, iar Mezii au constituit mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire pedeapsa. Acesta este limbaj apocaliptic sau judiciar. Acesta este modul în care Biblia prezintă căderea unei naţiuni. Limbajul este evident figurativ. Dumnezeu nu a intenţionat ca noi să-l luăm în mod/sens literal/fizic. Dacă am lua-o literal, lumea s-a terminat în 539 î.H.

În Isaia 34 avem descrierea căderii Edomului, observaţi limbajul folosit. Is. 34: 3-5 „Morţii lor sunt aruncaţi, trupurile lor moarte miroasă greu, şi se topesc munţii de sângele lor. Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin. ,,Căci sabia Mea -zice Domnul – s-a îmbătat în ceruri; iată, se va pogorâ asupra Edomului, asupra poporului, pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc.” Acesta este limbajul biblic prin care se descrie căderea unei naţiuni. Ar trebui să fie limpede că nu poate fi luat literal. Să privim cum V.T. foloseşte acest fel de limbaj în alte pasaje. Naum 1: 1-5 „Proorocie despre Ninive. Cartea Proorociei lui Naum, din Elcoş. Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul Se răzbună şi este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe protivnicii Lui, şi ţine mânie pe vrăjmaşii Lui. Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile; Basanul şi Carmelul tânjesc, şi floarea Libanului se vestejeşte. Se clatină munţii înaintea Lui, şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei.” Subiectul acestei judecăţi este Ninive, nu lumea fizică. Acesta este modul în care Dumnezeu descrie căderea unei naţiuni. Dacă acest limbaj descrie judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, de ce când este vorba de N.T. noi îl facem să însemne distrugerea universului? Este doar, pentru că nu înţelegem cum Biblia foloseşte limbajul apocaliptic şi judiciar.

Ezechiel vorbeşte în acelaşi fel despre Egipt: Eze. 32: 7-8 „Când te voi stinge, voi acoperi cerurile, şi le voi întuneca stelele; voi acoperi soarele cu nori, şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Din pricina ta, voi întuneca pe toţi luminătorii cerurilor, şi voi răspândi întunericul peste ţara ta, zice Domnul, Dumnezeu.”

Profetul Daniel vorbeşte în acelaşi fel despre uciderea iudeilor de către „cornul mic”, puterea romană. Dan. 8: 10 „S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare.”

În limbajul profetic, marile mişcări şi revoluţii de pe pământ, sunt adesea reprezentate prin mişcări şi schimbări în locurile cereşti. Nici una din ele nu a avut loc în mod literal. Milton Terry a spus: „ Din aceste citate se vede că de abia dacă există vreo expresie folosită în Matei şi Luca, care să nu fie luată din Scripturile V.T. Aceste figuri de stil apocaliptice, nu trebuie luate ca având în N.T. o însemnătate diferită de cea pe care o au în Scripturile Ebraice. Ele sunt parte şi pachet a particularităţii limbajului profetic.”

Samuel Hinds (1829) a spus: „Este nevoie doar de o redusă familiarizare cu scrierile profeţilor V.T. ca să fim în stare să observăm particularitatea. Nu doar că sunt figurative, dar figurile de stil sunt dintre cele mai îndrăzneţe, implicând analogii atât de îndepărtate, încât în anumite situaţii sunt de ne descoperit.

Dacă subiectul este despre revoluţiile din cadrul imperiilor, reprezentările profetice sunt pline de perturbări ale legilor din lumea naturală, iar soarele, luna şi stelele sunt arătate, zguduindu-se.” (Hinds, pp. 209- 210).

Sir Isaac Newton (1642- 1727) a spus: „Limbajul figurativ al profeţilor este luat din analogia dintre lumea naturală şi un imperiu sau o împărăţie considerată o lume politică. Prin urmare, lumea naturală compusă din cer şi pământ, simbolizează lumea politică compusă din tronuri şi popoare sau o parte din ele, atât cât se intenţionează în profeţie; şi lucrurile în acea lume simbolizează lucrurile analoage în această lume. Pentru că cerurile şi lucrurile din ele, semnifică tronuri şi demnitari şi pe cei ce se bucură de ele; şi pământul cu lucrurile de pe el, oamenii inferiori (de rând); iar părţile de jos ale pământului, numit hades sau iad, simbolizează pe cei mai mizerabili dintre ei. Cutremurele mari şi zguduirea cerului şi pământului reprezintă zguduirea împăraţilor, în aşa fel, ca să fie înnebuniţi şi răsturnaţi; crearea unui cer şi pământ nou, şi pieirea celui vechi; sau începutul şi sfârşitul unei lumi, pentru ridicarea şi ruinarea unui corp politic, simbolizat prin ea. Soarele, pentru toate clasele şi categoriile de împăraţi în împărăţiile din lumea politică; luna, pentru clasa oamenilor obişnuiţi cum ar fi soţia împăratului; stelele, pentru prinţii subalterni şi oamenii mari; sau pentru episcopi şi conducători din poporul lui Dumnezeu, când soarele este Christos. Situaţia soarelui, lunii şi stelelor, întunecarea soarelui, prefacerea lunii în sânge, şi căderea stelelor, pentru încetarea unei împărăţii.” (Observaţii asupra profeţiilor, patr. I, cap., II)

Dr. John Owen (1721) spunea: „Ca să nu insist prea mult asupra ceea ce este atât de limpede şi evident, se poate lua ca regulă, că, în învinuirile din judecăţile lui Dumnezeu, de-a lungul tuturor profeţiilor, cerul, soarele, luna, stelele şi alte frumuseţi şi glorii cereşti, sunt luate ca guverne, guvernatori, stăpâniri şi state politice conform lui: Isaia 14:12-15; Ier. 15: 9, 51: 25; Is. 13: 13; Ps. 68: 6; Ioel 2: 10; Apo. 8: 12; Mat. 24: 29; Luc. 21: 25; Is. 60: 20; Obadia 4; Apo. 8: 13; 11: 12; 20: 11.” (vol. 8, p. 255, dintr-o predică întitulată Zguduirea şi schimbarea cerului şi pământului.

James Stuart Russel (1878) a spus: „Simbolurile sunt de fapt, echivalente cu cele folosite de Domnul nostru când a prezis judecata lui Israel. „Îndată după acele zile de necaz, (ororile asediului Ierusalimului) soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate” Mat. 24: 29. Ambele pasaje se referă la aceeaşi catastrofă şi întrebuinţează figuri de stil foarte asemănătoare; mai mult decât atât, avem autoritatea Domnului nostru prin care putem fixa evenimentul şi perioada despre care vorbeşte, în limitele generaţiei atunci existente: cu alte cuvinte, referirea poate fi doar la judecata naţiunii iudaice şi abrogarea economiei mozaice la Parousia.” (pp. 289-290).

John Gill (1809) a spus: „vers. 29. „Îndată după acele zile de necaz, ...” Aceasta înseamnă, imediat după necazul în care se vor găsi iudeii de-a lungul asediului Ierusalimului, şi a calamităţilor care l-au însoţit; chiar imediat după distrugerea acelui oraş şi a templului din el, împreună cu întreaga naţiune iudaică, vor urma să aibă loc următoarele lucruri; ..... şi „că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani” nu corespunde cuvântului „imediat” şi nici nu arată că aceasta ar trebui înţeles ca împlinindu-se 2000 de ani mai târziu: în plus, toate acele lucruri urmau să se împlinească înainte ca acea generaţie prezentă în care a trăit Isus, să treacă, Mat. 24: 34, şi de aceea acele lucruri trebuie înţelese ca împlinindu-se direct şi imediat, după, sau la distrugerea oraşului şi a templului.”

Vom vedea, cum este folosit acest limbaj apocaliptic de-a lungul cărţii Apocalipsa. Eu cred că Apocalipsa este o versiune extinsă a discursului de pe Muntele Măslinilor. Observaţi cum foloseşte Ioan limbajul apocaliptic, judiciar. Apo. 6: 13-17 „şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Vorbeşte asta despre sfârşitul lumii din viitorul nostru? NU! Ioan se ocupă aici de distrugerea Ierusalimului în AD 70. Priviţi la ce a spus Isus pe când se îndrepta spre locul unde urma să fie crucificat: Luc. 23: 28-30 „Isus S-a întors spre ele, şi a zis: ,,Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci iată vor veni zile, când se va zice: ,Ferice de cele sterpe, ferice de pântecele cari n-au născut, şi de ţâţele cari n-au alăptat!” Atunci vor începe să zică munţilor: ,Cădeţi peste noi!` Şi dealurilor: ,Acoperiţi-ne!`

Isus a spus femeilor din vremea Lui să se plângă pe ele însele din pricina judecăţii care urma să vină peste ELE. În Apo. 6, în timpul marelui necaz care a avut loc în AD 67-70, le vedem strigând la munţi să cadă peste ele, exact aşa cum a spus Isus că se va întâmpla. Acest limbaj descrie răspunsul omului păcătos la teribila judecată a lui Dumnezeu.

Dovezile biblice sunt copleşitoare, Discursul de pe Muntele Măslinilor, în întregime, vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului în AD 70. Singurul lucru care ne-ar face să împingem oricare din aceste lucruri în viitor sunt presupunerile noastre. În acest limbaj viu şi pitoresc Isus descrie distrugerea Ierusalimului. În AD 70 luminile s-au stins în Israel definitiv. După ce s-a terminat necazul, Israelul fizic a încetat să mai existe. Poporul lui Dumnezeu nu se mai evaluează după naşterea fizică ci doar după cea spirituală. Vechiul Legământ s-a încheiat iar cel nou a fost instituit pe deplin.