NECAZUL CEL MARE

Updated: Aug 4

Necazul cel Mare

Matei 24: 21f

de David B. Curtis

original article

trad. Iosif Dragomir

Nu există probabil nici un creştin în viaţă care să nu fi auzit despre „Necazul cel Mare.” Încă de la începuturile călătoriei noastre creştine, am ascultat mesaje, am citit cărţi şi am văzut chiar şi filme cu privire la el. Marea parte din tot ce am auzit cu privire la escatologie, este dispensaţionalism. El ne învaţă că cândva în curând, Christos se va întoarce în mod invizibil pe pământ şi va răpi toţi creştinii – Răpirea. După ce Dumnezeu va muta Biserica, se întoarce să „încheie socotelile” cu Israel. Va fi o perioadă de şapte ani, numită Necazul, în care pământul împreună cu locuitorii lui, va fi distrus de mânia lui Dumnezeu. Între premilenişti există păreri diferite cu privire la când va avea loc Răpirea. Unii sunt pre-tribulaţionişti, (tribulation = necaz), post-tribulaţionişti şi sunt unii care susţin că răpirea va fi la mijlocul necazului. Cunosc creştini care şi-au făcut provizii pregătindu-se pentru foametea din timpul necazului celui mare. Ei desigur nu erau pre-tribulaţionişti. La sfârşitul necazului, Christos se va întoarce în mod fizic şi va inaugura Mileniul, o împărăţie pământească fizică. La sfârşitul mileniului va fi o revoltă dar din cer se va coborâ un foc care va distruge pe rebeli şi va începe starea eternă. Întreaga schemă a escatologiei dispensaţionaliste, deşi renumită în ultimii ani, nu are rădăcini în istoria interpretării Scripturilor.

Conform preteriştilor, Necazul cel Mare a fost distrugerea Ierusalimului de către armatele Romane în AD 70. Acesta a fost crezul Creştinilor de-a lungul istoriei bisericii până în urmă cu 150 de ani.

Este Necazul cel Mare ceva ce se intrevede în viitorul nostru, sau este un eveniment trecut? Vorbeşte Matei 24 despre un eveniment, încă în viitor, sau despre ceva ce s-a întâmplat în vremea ucenicilor? Necazul cel Mare este de domeniul trecutului! A avut loc în primul secol!

Daţi-mi voie să vă amintesc că în Mat. 24 Isus răspunde la întrebările ucenicilor legate de distrugerea Ierusalimului. Ei au dorit să ştie când avea să fie distrus, şi care semne vor preceda sfârşitul veacului şi Parousia Lui. Până aici în studiul nostru ni s-a dat două semne: Evanghelia va fi predicată în toată lumea şi ei vor vedea cu ochii lor „urâciunii pustiirii.” Am constatat că aceste două lucruri s-au întâmplat în primul secol, ucenicii au văzut aceste lucruri întâmplându-se. După ce le-a vorbit despre urâciunea pustiirii, adică Ierusalimul înconjurat de oşti, Isus vorbeşte despre „Necazul cel Mare.” Mat. 24:21 „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată dela începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” Când este „atunci” ? Peste câteva mii de ani? „atunci” se referă la contextul versetelor 15-20; când veţi vedea „urâciunii pustiirii,” despre care Luca spune că era Ierusalimul înconjurat de oşti.

Acum, noi am văzut că aceasta s-a întâmplat în AD 67 când Cestius Gallus, generalul Roman, a asediat Ierusalimul. Necazul cel Mare nu este un eveniment încă în viitorul nostru. A fost „atunci” în timpul asediului cetăţii Ierusalim, în primul secol. Acest lucru este clarificat, din abundenţă, în textul paralel din Evanghelia după Luca. Luc. 21:20-24 „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Vai de femeile cari vor fi însărcinate, şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară, şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea supt ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.”

Observaţi ce spune vers. 23; asupra cui va veni necazul şi strâmtorarea – „ţara” este Iudeea/Ierusalimul şi „norodul acesta” care se referă la evreii din primul secol, nu la lumea viitoare. Versetul 24 ne dă detalii suplimentare cu privire la, exact ceea ce se va întâmpla în necazul cel mare. Vom analiza mai amănunţit detaliile din vers. 24 în câteva momente. Acum aşi dori să examinăm următoarele: Luc. 21: 22 „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.” Luca ne spune aici, că TOATE lucrurile care au fost scrise vor fi împlinite în Distrugerea Ierusalimului. Ce vrea el să spună prin aceasta? „Tot ce este scris” se referă la profeţie. Toate profeţiile s-au împlinit la distrugerea Ierusalimului. Daniel ne spune exact acelaşi lucru în: Dan. 9:24 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii vecinice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.”

Lui Daniel i s-a spus că au fost hotărâte 70 de săptămâni pentru poporul lui şi pentru cetatea Ierusalim. Dumnezeu a promis că la sfârşitul acestui interval profetic, se vor realiza şase lucruri. Unul din aceste lucruri care va fi realizat la sfârşitul intervalului profetic, este „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Comentariile ebraice sunt în acord în ce priveşte „pecetluirea vedeniei şi proorociei.” Ele spun că aceasta înseamnă sfârşitul şi împlinirea completă a tuturor profeţiilor.

Prin urmare, profeţia lui Daniel vorbeşte despre vremea când nu vor mai fi făcute profeţii iar cele care au fost făcute, vor fi împlinite. Când va fi această vreme? Viziunea lui Daniel se sfârşeşte cu distrugerea Ierusalimului, care ştim că a avut loc la AD 70. Dan. 9:26 „După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”

Deci Luca spune acelaşi lucru pe care l-a spus Daniel, anume că, în vremea când Ierusalimul va fi distrus, toate profeţiile se vor fi împlinit. Ce profeţii include? Aceasta ar include profeţia cu privire la a Doua Venire, învierea, ceruri noi şi pământ nou, tot ceea ce a fost profeţit lui Israel ar fi împlinit la vremea distrugerii Ierusalimului. Dan. 12:1 „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte.” Sună cunoscut? Ar trebui, tocmai am citit acestă idee în: Mat. 24:21 „Pentruc ă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”

Observaţi următorul verset în Daniel: Dan. 12:2 „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine vecinică.” Aceasta este învierea celor drepţi şi celor nederpţi, şi are loc odată cu distrugerea Ierusalimului, şi tot atunci are loc şi a Doua Venire conform cu 2Tes. 1: 6-8 „Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.”

Aici, Pavel leagă distrugerea Ierusalimului, zilele de răzbunare, cu a Doua Venire a lui Isus Christos. Acest lucru este foarte important şi este nevoie ca noi să-l înţelegem. Încheierea Planului de Mântuire, împlinirea tuturor profeţiilor, a fost încapsulat în distrugerea Ierusalimului , făcându-l un eveniment care a schimbat lumea.

William Kimball, în cartea sa, „Ce spune Biblia despre Necazul cel Mare” a spus: „Această perioadă de mare necaz, nu este un eveniment pe care lumea întreagă îl aşteaptă, ci este un eveniment istoric trecut caracterizat de o inegalabilă asprime concentrată, cu care în mod specific, a fost năpăstuită naţiunea iudaică în AD 70.”

John Walvoord, reprezentant de vârf al dispensaţionalismului, spune următoarele: „ Necazul cel Mare este o perioadă specifică de timp, începând cu urâciunea pustiirii (noi am văzut că aceasta a început în AD 67 când Cestius Gallus, generalul roman, a început asediul Ierusalimului) şi încheindu-se cu a Doua Venire a lui Christos, în lumina profeţiilor lui Daniel şi confirmată prin trimiterea la cele patruzeci şi două de luni. În Apocalipsa, 11: 2 şi 13: 5, necazul cel mare, este o perioadă specifică de trei ani şi jumătate, pregătitoare a celei de a Doua Veniri ...” Acum, Walvoord vede toate aceste lucruri încă în viitor, dar dacă putem stabili că urâciunea pustiirii şi Necazul cel Mare, sunt de domeniul trecutului, atunci vom putea înţelege clar că şi a Doua Venire a lui Christos este tot de domeniul trecutului, pentru că ele toate sunt conectate.

Acum, hadeţi să vedem exact ceea ce s-a întâmplat în AD 70 şi să vedem dacă cu adevărat atunci a fost „necazul cel mare” şi „zilele de răzbunare.” Pentru că majoritatea creştinilor sunt complet nefamiliarizaţi cu evenimentele de la AD 70, ei nu pot înţelege cum a fost marele necaz. Biblia prezice doar evenimentele până la căderea Ierusalimului, nimic din Biblie nu a fost scris după AD 70. Deci ca să aflăm ce s-a întâmplat atunci, trebuie să consultăm istoria. Marea parte a istoriei pe care o vom consulta, vine de la Josephus, un iudeu care a trăit şi a scris pe vremea Căderii Ierusalimului. În prefaţa cărţii sale, „Războiul Iudeilor” Josephus a spus: „De fapt războiul iudeilor împotriva romanilor a fost cel mai mare dintre toate, nu doar dintre cele care au fost în vremea noastră, ci, într-un fel, şi dintre cele despre care am auzit vreodată.” (Prefaţă, secţiunea 1).

Josephus, care nu a fost creştin, este de acord cu cuvintele lui Isus din Mat. 24: 21, anume că războiul cu romanii a fost „cel ami mare dintre toate” războaiele despre care s-a auzit vreodată.

Care a fost mobilul acestui război? Mulţi cred că romanii pur şi simplu au decis să zdrobească pe evrei, au asediat Ierusalimul şi l-au luat. Nu aşa stau lucrurile. Observaţi un vers. din Daniel 9. Dan. 9: 26 După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”

(Notă: Cornilescu traduce acelaşi cuvânt ebraic 5057 nagiyd în două feluri: în vers. 25 îl traduce Cârmuitorul iar în vers. 26 îl traduce domn). Ar trebui tradus Cârmuitorul şi în vers. 26 şi textul ar suna aşa: „După aceste şasezeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul Cârmuitorului care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr'un potop; este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.”)

Acum, cel mai apropiat antecedent pentru „Cârmuitorului care va veni” din vers. 26, ne duce înapoi la Mesia Cârmuitorul (vers. 25) care a fost „stârpit” (vers. 26). Prin urmare Christos devine singurul „Cârmuitor” în întreg contextul. „Poporul Cârmuitorului” se referă la iudei, care singuri au fost răspunzători pentru distrugerea cetăţii Ierusalim şi a templului în AD 70. Nu Roma a iniţiat războiul împotriva Ierusalimului. Zeloţii din Ierusalim au incitat pe evrei să se revolte împotriva Romei şi să nu-şi mai plătească impozitele. V-aduceţi aminte ce le-a spus Isus cu privire la bir? Mat. 22: 17 „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” Mat. 22: 20 „El i-a întrebat: ,,Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” ,,Ale Cezarului,” I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ,,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Pavel le-a spus acelaşi lucru. Rom. 13:1 „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile cari sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.” Ei nu-au ascultat nici de Isus nici de Pavel. Evreii au încetat să mai plătească birul şi s-au răsculat împotriva Romei. O temă care se repetă de-a lungul lucrării lui Josephus „Războiul Iudeilor,” este clara imputare a vinei iudeilor, de a fi început războiul.

Josephus spune: „Oricum nu vreau, datorită opoziţiei mele faţă de acei bărbaţi care preamăresc pe Romani, să trec în cealaltă extremă, nici nu voi face să înalţ prea sus acţiunile co-naţionalilor mei; ci voi ancheta acţiunile ambelor tabere cu acurateţe. Deocamdată ar trebui să-mi potrivesc limbajul cu pasiunile pe care le am, în ce privesc chestiunile pe care le descriu, şi trebuie să-mi permiteţi a mă plânge de mizeriile suferite de ţara mea; pentru că a fost propriul temperament înclinat spre răzvrătire, care ne-a distrus-o; şi pentru că au fost printre iudei, tiranii care au adus puterea Romană peste noi, care ne-au atacat împotriva voinţei lor şi au ocazionat incendierea sfântului nostru templu; Titus Caesar, care l-a distrus, este el însuşi un martor, care, de-a lungul întregului război, a compătimit poporul care era asuprit de rebeli, şi de multe ori a întârziat de bună voie luarea cetăţii, şi dat răgaz celor asediaţi pentru a da posibilitatea autorităţilor să se pocăiască. Prin urmare, mi se pare că nenorocirile tuturor oamenilor de la începutul lumii, dacă sunt comparate cu cele ale iudeilor, nu sunt atât de însemnate cum păreau; în timp ce autorii acestora, nici unii nu au fost străini.” (Prefaţă, Secţiunea 4)

Oraşul era plin de sâlnicie şi răutate; oamenii numeau în funcţie mari preoţi dintre persoane necunoscute şi josnice care cooperau cu ei în răutatea lor. Josephus redă cuvintele Marelui Preot, atunci în funcţie, Anania, care a spus: „Cu siguranţă era mai bine pentru mine să fi murit înainte să fi văzut Casa lui Dumnezeu plină de atâtea urâciuni.” Răutatea din interiorul oraşului era mare, oraşul era implicat într-un război civil. Josephus ne spune ce s-a petrecut în oraş în aceea vreme. „Zilnic soseau la romani mulţi transfugi care izbutiseră să scape de zeloţi. Fuga lor nu era uşoară deoarce, la toate ieşirile, zeloţii puseseră gărzi şi oricine era prins acolo, indiferent de motivul invocat, era ucis pe loc, suspectat fiind, că intenţiona să treacă în tabăra romanilor. În realitate, puteau să răzbată cei ce le dădeau bani şi numai cei ce nu aveau ce oferi treceau drept trădători, astfel doar cei bogaţi îşi răscumpărau fuga, pe când săracii erau ucişi. Cadavrele se adunaseră în mormane de-a lungul tuturor drumurilor încât mulţi dintre cei care intenţionaseră să fugă din Ierusalim se răzgândeau pe parcurs, preferând să-şi dea sfârşitul în oraş: căci speranţa de-a avea parte barem de un mormânt, făcea ca moartea lor acasă să pară ceva mai suportabilă. Dar zeloţii şi-au împins barbarismul până într-acolo încât nu mai îngăduiau să fie înmormântaţi nici cei ucişi în interiorul zidurilor, nici cei răpuşi pe drum. Dimpotrivă: de parcă s-ar fi jurat cândva ca, împreună cu legile patriei să le încalce şi pe cele ale naturii, la grozăviile îndurate de oameni adăugând şi profanarea lui Dumnezeu: ei lăsau cadavrele să putrezească la soare. Cine îndrăznea să-şi îmormânteze o rudă primea una şi aceiaşi pedeapsă ca transfugii – moartea; cel ce oferea cuiva o groapă, avea nevoie de-o alta pentru el însuşi. Vorbind pe scurt: nici unul dintre sentimentele nobile n-a lipsit mai mult în acele zile nenorocite, decât mila. Ceea ce era demn să trezească multă compasiune stârnea şi mai mult furia nelegiuiţilor, ei strămutându-şi alterantiv mânia de la cei vii, la asasinaţi şi de la hoituri, iarăşi la cei în viaţă. Groaza era atât de mare încât supravieţuitorii invidiau victimele care îi precedaseră, fiindcă aceştia îşi găsiseră liniştea; la fel ca şi cei supuşi torturilor în temniţă, comparativ cu starea lor cumplită, regretau soarta celor ce zăceu neîngropaţi. Călcate în picioare erau toate orânduielile omeneşti, de către aceşti netrebnici, batjocorind şi respectul cuvenit lui Dumnezeu de vreme ce socoteau simple palavre de şarlatani oracolele profeţilor. Totuşi, în vremurile străvechi, aceştia au făcut multe preziceri privitoare la (răsplătirea) virtuţii şi la (pedepsirea) viciului; Iar zeloţii care au făcut totul împotriva prezicerilor lor, s-au străduit ca acele profeţii să se împlinească în dauna patriei lor. Căci dăinuie o vechie revelaţie a unor oameni pătrunşi de inspiraţie divină, potrivit căreia oraşul va cădea în mâinile duşmanului, iar templul va fi mistuit de flăcări; potrivit datinilor războiului atunci când, bântuită de o răscoală, mâinile unor localnici vor profana incinta preasfântă a Domnului. Zeloţii au refuzat să dea crezare acestei profeţii, dar s-au pus ei înşişi în slujba înfăptuirii ei.” (Josephus, Cartea IV, cap. VI, secţiunea 3)

În lumina a ceea ce a spus Josephus despre cadavrele îngrămădite în mormane şi putrezind în soare, ascultaţi profeţia lui Amos: Amos 8: 1-4 „Domnul Dumnezeu mi-a trimes următoarea vedenie. Iată, era un coş cu poame coapte. El a zis: ,,Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: ,,Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: ,,A venit sfârşitul poporului Meu Israel; nu-l mai pot ierta! În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte.” Ascultaţi lucrul acesta, voi cari mâncaţi pe cel lipsit, şi prăpădiţi pe cei nenorociţi din ţară!”

De ce i se întâmpla acest lucru lui Israel? Au încălcat Legămânul lor cu Dumnezeu. Ei L-au părăsit pe Dumnezeu şi in consecinţă, suportau judecata legământului. Deut. 28: 15 „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe cari ţi le dau astăzi, iată toate blestemurile cari vor veni peste tine şi de cari vei avea parte....”Deut. 28: 63 „După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire.”

Distrugerea unei imense cantităţi de cereale şi de alte provizii de către rebeli, a fost însăşi cauza unei teribile foamete, care a răpus un număr incredibil de iudei în Ierusalim, pe durata asediului.

„Astfel când cei ce unelteau împotriva oraşului s-au separat în trei tabere rivale, oamenii lui Eleazar, având în păstrarea lor primele ofrande ale pământului, atacau pe oamenii lui Ioannes, când se îmbătau. Cei de sub conducerea lui Ioannes jefuiau cetăţenii şi luptau cu zel împotriva lui Simon. Simon îşi completa proviziile din oraş spre deosebire de rebeli. Când, Ioannes era asaltat din ambele părţi, oamenii lui executau o întoarcere şi aruncau săgeţiile din porticul templului care era în posesia lui, asupra acelor cetăţeni care îl atacau, în timp ce li se împotrivea celor care îl atacau din templu, cu maşinile sale de război. De câte ori se vedea scăpat de presiunea pe care o exercitau asupra lui cei ce îl atacau de sus, - căci adesea beţia şi oboseala îi silea pe aceştia să se odihnească – Ioannes făcea incursiuni împotriva taberei lui Simon cu forţe mai puternice. În oricare parte a oraşului ajungea, prin raidurile pe care le făcea, dădea foc acelor case pline de cereale şi diferite provizii. Acelaşi lucru îl făcea şi Simon, după retragerea celorlaţi, ataca şi el oraşul; ca şi când au făcut-o intenţionat ca să-i ajute pe romani, distrugând proviziile adunate de oraş pentru asediu, ei au tăiat fibrele nervoase ale puterii proprii. Drept urmare s-a întâmplat că astfel toate clădirile din jurul templului au fost arse din temelii, iar locul din jurul templului a devenit un spaţiu pustiu gata pentru luptele dintre facţiuni; aproape toate proviziile de cereale, care ar fi fost suficeinte pentru mulţi ani de asediu, au fost în cele din urmă mistuite de flăcări. Ei, deci, au fost învinşi de foamete, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ei nu ar fi pregătit calea prin ceea ce au făcut.” (Josephus, Cartea V, cap. I, secţiunea 4)

Foametea din timpul necazului celui mare, a fost prezisă în Ezech. 4: 10-12 „Hrana pe care o vei mânca, s-o mănânci cu cântarul şi anume câte douăzeci de sicli pe zi: să mănânci din ea din când în când. Apa pe care o vei bea, o vei bea cu măsură şi anume câte o şesime de hin; vei bea din ea din când în când. Hrana s-o mănânci ca turte de orz, pe cari le vei coace în faţa lor cu balegă de om.”

De asemenea vedem această foamete prezisă în „discursul lui Ioan” de pe M. Măslinilor, care este Cartea Apocalipsa. Apo. 6: 5-6 „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: ,,O măsură de grâu pentru un leu. Trei măsuri de orz pentru un leu! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” Cumpăna este un simbol al foametei. Această foamete a distrus mulţi oameni în Ierusalim. După calul negru simbolizând foamea, vine calul gălbui, moartea.

Apo. 6: 7-8 „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: ,,Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”

Josephus înregistrează istoria care confirmă împlinirea acestor profeţii îngrozitoare. „Şi într-adevăr de ce istorisesc în mod special aceste clamităţi? În acest timp Manneus fiul lui Lazarus a venit ca fugar la Titus şi i-a relatat, că printr-o singură poartă, care era sub supravegherea lui, au fost scoase nu mai puţin de 115.880 de cadavre, în intervalul dintre cea de a 14-a zi a lunii Xanticus, (Nisan) data instalării taberei romane în faţa zidurilor Ierusalimului, şi prima zi a lunii Panemus (Tamuz). Aceasta era în sine o uriaşă mulţime. Şi deşi acest om nu a fost numit comandant la aceea poartă, el a fost desemnat să plătească din banii publici cheltuielile de scoatere a cadavrelor afară din cetate şi astfel a fost obligat să le numere, în timp ce restul au fost îngropate de rudele lor. Înmormântarea lor consta doar în a-i căra şi a-i arunca afară din cetate. După Manneus mulţi cetăţeni de vază au fugit la Titus şi i-au spus că în total vreo 600.000 de cadavre ale celor săraci au fost aruncate dincolo de porţile oraşului; numărul celorlalţi nici nu se poate afla. Când supravieţuitorii nu au mai avut puterea să care afară cadavrele săracilor, conform spuselor acelor cetăţeni de vază, ele au fost îngrămădite în casele cele mai spaţioase şi închise acolo. O singură măsură de grâu (8,75 litri) se vindea pe un talant. Mai târziu când nu se mai găseau nici plante, din cauză că oraşul a fost înconjurat cu un zid, nevoia i-a împins pe unii până acolo că scotoceau canalele de scurgere şi vechile grămezi de bălegar şi mâncau balega pe care au dus-o cândva acolo; lucruri, care cândva, doar la simpla vedere le stârnea greaţa, acum le slujeau ca hrană. La auzul acestor grozăvii, Romanii le-au compătimit soarta, în timp de rebelii care vedeau aceste lucruri cu ochii lor, nu s-au răzgândit deloc, ci au suferit şi ei aceleaşi nenorociri venite şi peste ei; ei au fost orbiţi de prăpădul care plana asupra oraşului şi asupra lor înşişi.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 7)

Intensitatea foametei este atât de clar văzută în povestea (care-ţi smulge măruntaiele, expresie englezească) pe care Josephus o relatează despre Maria. „Este vorba despre o femeie din rândurile locuitorilor de dincolo de Iordan, care se chema Maria, tatăl ei numindu-se Eleazar; ea se trăgea din satul Bethezub (care înseamnă Casa Isopului), se bucura de o mare vază datorită obârşiei şi bogăţiei sale şi împreună cu mulţimea, s-a refugiat la Ierusalim unde i-a fost dat să trăiască ororiile asediului. O parte din averea pe care a izbutit să o aducă cu ea din Pereea în oraş, i-a fost răpită de tirani, restul de bijuterii, precum şi puţina hrană rămasă fiindu-i furate de suliţaşii tâlharilor în timpul zilnicelor incursiuni. Femeia fusese cuprinsă de o cumplită indignare; îşi ocăra şi blestema adesea jefuitorii, căutând să-i aţâţe împotriva ei. Dar nimeni nu s-a îndurat s-o ucidă nici de silă, nici de milă. Când găsea ceva mâncare constata că o aduna pentru alţii, şi curând nu se mai găsea nimic. Foamea îi răzbise până în măruntaie şi măduva oaselor, dar şi mai tare decât foamea, se aprinsese mânia ei. Nu s-a sfătuit cu nimeni decât cu mânia şi cu nevoia ei în care se găsea şi a recurs la un gest împotriva naturii; înşfăcându-şi copilul, căci avea un prunc încă neînţărcat, i-a grăit astfel: „Copil nenorocit, ce rost mai are să te cresc acum când bântuie cu furie războiul, foametea şi răscoala? Soarta pe care ne-o rezervă romanii este robia, dacă vom mai avea zile până să ajungem în stăpânirea lor. Înaintea robiei ne paşte foametea iar răsculaţii sunt un rău mai mare decât amândouă la un loc. Aşadar hrană să devii pentru mine, pentru răsculaţi o furie, iar pentru cei ce trăiesc o întâmplare de pomină, singura care mai lipsea pentru ca nenorocirile îndurate de iudei, să atingă culmea!” După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a ucis fiul, l-a fript şi a mâncat jumătate din el, acoperind cealaltă jumătatre, pentru păstrarea ei. Cât ai bate din palme, s-au şi înfăţişat răsculaţii care adulmecaseră blestematul abur al fripturii şi au ameninţat femeia că dacă nu le va arăta mâncarea pe care tocmai a pregătit-o, ei o vor ucide pe loc. Dânsa i-a asigurat că le-a pus de-o parte o bucată bună şi a descoperit resturile pruncului ei; un fior de groază a străbătut bandiţii care au înmărmurit la vederea acelei scene. Atunci ea le-a zis: „ Este copilul meu legitim, fapta îmi aparţine. Ospătaţi-vă căci şi eu am mâncat cu poftă din el! Nu fiţi mai slabi decât o femeie şi nici mai simţitori decât o mamă! Dacă sunteţi atât de pioşi, iar jertfa mea vă înspăimântă, socotiţi că am mâncat şi partea voastră, restul rămânându-mi tot mie!” Răsculaţii au părăsit casa tremurând; de astă dată se dovediseră nişte fricoşi, lăsând mamei această cumplită hrană, chiar dacă nu o făceau cu plăcere. Ca fulgerul s-a răspândit în întregul oraş vestea despre această grozăvie şi fiecare tremura de spaimă aducându-şi în faţa ochilor înfricoşătoarea nelegiuire, de parcă el ar fi comis-o. Înfometaţii se zoreau acum să moară şi-i socoteau norocoşi pe oamenii care apucaseră să se stingă mai înainte de a le fi dat să audă despre sau să vadă asemenea nenorociri.” (Josephus, Cartea VI, cap. III, secţiunea 4)

Ascultaţi din nou blestemele legământului din Deuteronom cap. 28: Deut. 28: 53 „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău.” Deut. 28: 57 „nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţă ieşită dintre picioarele ei şi din copiii pe cari-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale.” (Vă încurajez să citiţi capitolul 28 din Deuteronom în întregime, având în minte tot ce am discutat până aici.) Sper, că la acest moment să fi început să înţelegi cuvintele lui Isus din: Mat. 24:21 „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.”

Daţi-mi voie să mai împărtăşesc cu voi încă un pasaj din Josephus doar pentru a fi sigur că înţelegeţi grozăvia distrugerii Ierusalimului. „Unii transfugi, neavând altă cale, săreau de pe zid fără să mai stea la îndoială; alţii înarmaţi cu pietroaie, se avântau, chipurile, în luptă şi o ştergeau apoi la romani. Acolo îi pândea o soartă mai rea decât mizeria pe care o înduraseră în oraş; ei învăţau din propria experienţă că abundenţa întâlnită la romani avea urmări mai funeste decât foamea îndurată în Ierusalim. Din pricina lipsurilor îndurate atunci când soseau prima dată în tabăra romanilor, ei erau umflaţi ca oamenii bolnavi de dropică; iar când dintr-o dată îşi umpleau pântecul gol cu o mulţime de bucate, le plesneau intestinele, cu excepţia celor care erau destul de experimentaţi ca să-şi strunească foamea de lup şi să se hrănească puţin câte puţin, căci trupurile lor se dezvăţaseră să mai suporte mâncărurile. Cei care aveau norocul să scape teferi de această primejdie, erau pândiţi de o altă nenorocire. Un transfug ajuns la trupele siriene, a fost surprins când scotea monede de aur din excrementele proprii. Aşa cum am mai spus iudeii înghiţeau asemenea monede înainte de a fugi, căci rebelii îi percheziţionau cu deosebită grijă, iar în oraş era aur din belşug. Monedele din acest metal preţios puteau fi cumpărate cu 12 drahme atice, când preţul lor obişnuit era de 25 de drahme. Deşi acest şiretlic a fost descoperit ca un caz singular, imediat s-a răspândit în întreaga tabără zvonul că toţi transfugii soseau îndopaţi cu aur; de aceea mulţimile de arabi şi de sirieni despicau pur şi simplu burţile transfugilor ca să le scotocească măruntaiele. După părerea mea, nu s-a abătut asupra iudeilor nici o altă nenorocire mai mare ca asta. Într-o singură noapte au fost spintecate vreo 2000 de burţi ale fugarilor.” (Josephus, Cartea V, cap. XIII, secţiunea 4)

Israel l-a crucificat pe Domnul şi în mod public au cerut judecata lui Dumnezeu peste ei. „Şi tot norodul a răspuns: ,,Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” (Mat. 27: 25). Judecata lui Dumnezeu asupra lui Israel în AD 70 a fost pe măsura crimei lor, răstignirea lui Christos. A fost cea mai oribilă crimă din istorie, aşa că şi pedeapsa lor a fost cea mai aspră din istorie. A numi altceva „necazul cel mare,” înseamnă să minimalizezi imensitatea crimei acelei generaţii.

Renan a spus: „ Din acel moment, foamea, furia, disperarea şi nebunia au pus stăpânire pe Ierusalim. Era o închisoare de maniaci furioşi, ca şi oraş înconjurat de urlete şi locuit de canibali, un adevărat iad. Titus de partea lui era cumplit de răzbunător; în fiecare zi, cinci sute de nenorociţi erau crucificaţi în văzul oraşului cu o rafinată cruzime, şi era destul loc unde să-i înalţe.”

Trebuie să vedem scopul acelui necaz mare adus asupra poporului evreu. Nu erau doar cei din Ierusalim care au suferit şi au murit, ci din toată Palestina, întreaga ţară a simţit judecata lui Dumnezeu. Josephus a spus: „Nu a fost cetate siriană care să nu-şi fi ucis locuitorii iudei; au fost duşmani mai înverşunaţi decât însăşi romanii.”

David Clarc a spus: „Mă îndoiesc că până atunci sau de atunci încoace, a fost ceva să egaleze măcelul barbar şi distrugerea nemiloasă. Din locul bisericilor din Asia Mică până la graniţele Egiptului, ţara a fost un abator, oraş după oraş era demolat, jefuit şi incendiat.; până s-a consemnat că oraşele au fost lăsate fără nici un locuitor.”

Distrugerea Ierusalimului era mult mai mult decât distrugerea unui oraş. Ierusalimul şi templul erau centrul de închinare pentru unul şi singurul Dumnezeu adevărat şi viu. Odată cu distrugerea lui, a avut loc schimbarea Legămintelor. Împărăţia lui Dumnezeu a fost luată de la ei şi de acum încolo păgânii nu vor mai stăpâni peste împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Împărăţia Lui era acum o împărăţie spirituală, în care se intra nu prin naştere fizică, ci prin una spirituală. Vechile ceruri şi vechiul pământ ale iudaismului, au fost distruse şi au fost intemeiate ceruri noi şi un pământ nou ale Israelului spiritual. Căderea Ierusalimului a semnalizat sfârşitul veacului. Dumnezeu a distrus complet templul fizic, documentele genealogice care calificau pe descendenţii lui Aaron să slujească ca preoţi, şi oraşul Ierusalim. Vechiul sistem de închinare a fost înlocuit pentru totdeauna. Distrugerea Ierusalimului nu a fost doar o simplă judecată locală, ci a fost judecata prin care au fost aplicate blestemele legământului. Observaţi ce spune Isus: Mat. 23: 35-36 „ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”

Judecata asupra Ierusalimului nu era o simplă judecată locală, ci a acoperit perioada din urmă până la Abel. Prin judecata asupra Ierusalimului a fost răzbunat şi sângele lui Abel. A fost mult mai mult decât căderea unui oraş, a fost încheierea unei epoci. De aceea a spus Isus că va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.” De aceea întreb: „Cum este posibil ca în viitor să mai fie o distrugere a Ierusalimului egală sau mai mare decât cea care a avut loc în AD 70?” Isus a spus că nimic, niciodată nu va egala ceea ce s-a întâmplat în AD 70, nimic!

Necazul cel Mare este în trecut, este un eveniment istoric. Odată cu distrugerea Ierusalimului s-au împlinit toate profeţiile. Noi trăim în epoca fără sfârşit a Noului Legământ, Noul Ierusalim, ceruri noi şi un pământ nou, menţionate în Apocalipsa 21şi 22!

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!