Natura veacului viitor

de Max R. King

În evanghelia lui Luca ni se oferă lumină suplimentară cu privire la „veacul viitor.” În contrast cu „veacul acesta,” Isus a predicat, „dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morți, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii (Luca 20: 35-36). Afirmațiile lui Christos cum că în veacul viitor ei (1) „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (2) „nici nu vor putea muri” și (3) ei sunt „fii ai învierii,” sunt interpretate de mulți ca dovadă că „veacul viitor” nu ar putea fi o referire la veacul Noului Legământ. Dacă este, cum pot aceste condiții să fie aplicabile creștinilor astăzi?

Mai întâi, haideți să observăm cadrul textual al acestor afirmații (vv. 27-38). Saducheii, care negau că ar exista vreo înviere a morților, au prezentat în fața lui Isus o problemă ipotetică a unei femei care a avut șapte bărbați, și prin urmare nevasta cărui bărbat va fi ea la înviere? Întrebarea pe care au pus-o lui Christos arată că necredința în învierea morților era înrădăcinată în conceptul eronat privind veacul viitor. Isus le-a spus, „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Mat. 22: 29). Ceea ce ei nu știau sau nu înțelegeau despre viitorul lui Israel era acea transformare care urma după „veacul acesta,” și care era rezultatul morții și învierii lui Christos. Indiferent care era conceptul lor despre viitor, este evident că ei îl vedeau în termenii „veacului acestuia” (Luca 20: 34); adică, conform chipului exterior, pământesc al veacului Vechiului Legământ.

Prin urmare, replica lui Christos la cazul ipotetic al Saducheilor a fost nu o respingere a căsătoriei sau relațiilor fizice în ordinea naturală a vieții, ci mai degrabă o respingere a conceptului lor materialist, carnal despre viața în „veacul viitor.” În noul veac se intră prin înviere, însă viața învierii a acelui veac este de sus nu de jos. Viața veșnică din noul aeon cere o nouă naștere, nu din carne ci din Duh (Ioan 3: 1-12). Oricum, noua naștere din noul veac nu exclude nașterea biologică în sfera naturală, după cum noul veac nu exclude căsătoria în sfera naturală.

Christos a respins cazul lor ipotetic (negarea învierii), prin distrugerea temeliei greșite pe care acesta era zidit. Saducheii ar fi putut să-și prezinte eficient cazul lor în fața Fariseilor care incontestabil au avut de asemenea o convingere materialistă despre veacul viitor. După cum se vede în replica lui Christos dată Saducheilor, ignoranța lor privind natura non-fizică a veacului care avea să vină a stat în centrul negării învierii. Conceptul lor despre înviere, pe care ei nu o puteau accepta ca fiind posibilă, era determinat de conceptul lor privind veacul viitor. Astfel, replica lui Christos „nu se vor însura, nici nu se vor mărita” în veacul viitor a avut ca scop să combată conceptul lor despre înviere prin combaterea conceptului lor despre natura veacului viitor. Astăzi, afirmația lui Christos, „nu se vor însura, nici nu se vor mărita” în veacul viitor este greșit interpretată când este folosită să arate că veacul viitor din Luca 20: 35 nu a sosit încă, în loc să arate natura non-fizică a ceea ce deja a venit.

Pavel a predicat că „în Christos” nu există nici bărbat nici femeie (Galateni 3: 27-28), însă nu cunosc pe nimeni care să folosească acest verset să dovedească că starea „în Christos” nu a sosit încă fiindcă lumea încă este formată din bărbați și femei. Singura diferență dintre Isus și Pavel este timpul dinainte, în contrast cu timpul de după Cruce. Isus a vorbit de „veacul viitor” referindu-se la viitor, în timp ce după Cruce, Pavel a putut vorbi despre el din perspectiva lui deja, care se apropia de încheiere (Matei 24: 3).

„Nici nu vor putea muri” (Luca 20: 36)

Învățătura lui Christos „nu vor putea muri” în veacul viitor este de asemenea folosită în încercarea de a dovedi că referirea nu se face la Noul Legământ. Dar din nou, ca și la problema căsătoriei, sensul vieții în veacul viitor este confundat cu viața biologică din sfera naturală. Viața a fost însăși scopul Noului Legământ (Galateni 3: 21), în contrast cu moartea păcatului sub Vechiul Legământ (2.Corinteni 3:6-7). Christos a murit ca să dea, nimic mai puțin decât, viață veșnică. El niciodată nu a dat ceva, incluzând viața, temporal, astfel încât și fie nevoie să fie recuperat din nou. Printr-o singură jertfă El a desăvârșit pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți (Evrei 10: 14). Isus a spus, „dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8: 51). A nu vedea moartea este echivalent cu a avea viața veșnică în „veacul viitor.” Cei care au păzit cuvântul lui Christos nu au fost înșelați. Ei nu au văzut moartea la judecata escatologică de la sfârșitul vechiului veac, ci au fost înviați ca să stea în picioare în fața Fiului omului.

A concluziona că noi nu suntem încă în veacul viitor datorită continuității morții biologice, înseamnă unul din două lucruri. Fie Isus nu a spus ucenicilor Lui adevărul în Ioan 8: 51, ori mulți astăzi au interpretat greșit sensul vieții veșnice și afirmațiile lui Isus despre a nu vedea moartea, și nici nu vor putea muri (Luca 20: 36). Din perspectiva dezacordului escatologic existent astăzi în Creștinism, ar trebui să te simți în siguranță dacă tragi concluzia că problema este înrădăcinată în interpretarea umană privind viața și veacul cel nou. După cum a fost demonstrat prin Nicodim și perspectiva lui asupra nașterii din nou, omul tinde să amestece concepte pământești cu lucruri cerești (Ioan 3: 12). Aceasta poate face, și a făcut ravagii în exegeza Scripturilor.

O problemă pe care mulți o au în a echivala veșnicia și viața veșnică cu veacul Noul Legământ, este înrădăcinată în conceptul lor despre timp. Când eternitatea este înțeleasă ca fiind „sfârșitul timpului,” în loc să fie înțeleasă ca „timp fără sfârșit,” se creează o relație antitetică între cele două veacuri care nu există în Scriptură. J. Gurt abordează această eroare în felul următor: „Expresia viața veșnică,” având semnificația de bază aion, perioada vieții, așa cum este ea definită în V.T., trebuie înțeleasă în primul rând ca viață care aparține lui Dumnezeu. Începând cu Cartea lui Daniel „viața veșnică” este o expresie a mult doritelor bine-cuvântări escatologice ale mântuirii, viața în „veacul viitor” (conf. Daniel 12: 2).

„Ioan înțelege viața veșnică în relație cu Christos prin credință, dragoste și păzirea poruncilor lui Christos (Ioan 3: 15f, 36; 4: 14, 36; 5: 24, 39; 6: 27, 40, 47, 54, 68; 10: 28; 12; 25, 50; 17: 2f). Cuvântul „veșnic” aici a indicat o calitate definitivă: este o viață diferită de vechea existență caracterizată de ură, lipsă de iubire, păcat durere și moarte. Viața veșnică prin urmare nu începe doar în viitor, ea este proprietatea celor care au intrat în părtășie cu Christos.”

„Cercetând folosirea cuvântului aion, aeon și escatologia conexă, se poate stabili că, Noul Testament cu diversele accentuări, vorbește despre veșnicie în categoriile timpului.”[1]

Prin urmare, există timp în „veacul viitor” (veacul Noului Legământ), deși este un veac fără sfârșit. Pavel s-a referit la el în Efes. 3: 21 „din generație în generație în vecii vecilor.” Din acest punct de vedere timpul nu este în contradicție cu eternitatea. A existat timp în „veacul acesta” și există timp în „veacul viitor,” diferența fiind că „veacul acesta” s-a sfârșit în timp, însă „veacul viitor” este nesfârșit în timp. Ca veac etern el aduce viață veșnică sau fără sfârșit, prin Christos (1.Ioan 5: 11).

Noi concluzionăm că atât învierea din morți cât și veacul viitor au avut un început decisiv prin Cruce, ajungând la punctul încheierii prin desăvârșirea morții și învierii lui Christos în Trupul Său de la sfârșitului vechiului veac, adică, cele dintâi roade ale „veacului viitor.” Iminența învierii morților era în perfectă armonie cu iminența „veacului viitor.” O teorie a amânării, a întârzierii sau a eșecului trădează o exegeză greșită a semnificației morții și învierii lui Christos în cadrul perioadei finale a vechiului veac. De asemenea, teoria unei duble aplicații a morții și învierii lui Christos în actul de răscumpărare a întregii ființe umane (sufletul acum și trupul mai târziu), este străină Scripturii cum a fost Elenismul de Iudaismul Rabinic.

[1] J. Guhrt: NIDNTT, Vol. 3, pp. 832, 833.