MOTIVE PENTRU EVITAREA SAU OCOLIREA LUI A.D. 70

Motive pentru evitarea sau ocolirea lui „A.D. 70”

Max R. King

http://www.presence.tv/max-king/

trad. Iosif Dragomir

Dispensaționaliștii resping sfârșitul din A.D. 70 ca împlinire a săptămânii șaptezeci din Daniel pentru că, în viziunea lor, Ierusalimul și templul pământesc trebuie mai degrabă să fie reabilitate decât distruse. În conformitate cu Daniel, totuși, cetatea și sanctuarul sunt distruse (9: 26). Pentru a masca acest aspect ei susțin că distrugerea din v. 26 se referă la A.D. 70 dar împlinirea din v. 27 se referă la o viitoare restaurare dincolo de A.D. 70. Deci „intervalul” dintre ultimele două săptămâni se întinde deja peste două mii de ani.

După standardele dispensaționaliste, Discursul de pe Muntele Măslinilor și evenimentele din Apocalipsa mai trebuie încă să se împlinească. Dar înainte să aibă loc aceste lucruri trebuie să fie construit templul. Referitor la Mat. 24: 15-16 și 21, Dr. Walvoord a scris, „Împlinirea acestei profeții în mod necesar implică reactivarea sistemului mozaic de jertfe în templul din Iudeea. Prezenta ocupare a Ierusalimului de către Israel poate fi un pas pregătitor în direcția restabilirii sistemului mozaic de jertfe. Evident că jertfele nu pot fi oprite și templul nu poate fi desacralizat până nu ambele sunt operaționale.” [i]

Iată, avem acum totul exprimat în termeni clari. Sistarea sistemului de jertfe animale și desacralizarea templului din AD 66-73 trebuie să mai aibă loc încă odată, cu excepția că data viitoare cetatea și templul vor fi păstrate în loc să fie distruse – cel puțin pentru 1000 de ani. Acesta este motivul pentru care A.D. 70 este ocolit și evitat, deoarece în viziunea lor acel eveniment a reprezentat o devastare fără reabilitare, sau restaurare. Din moment ce nimic nu a fost restaurat literal (adică, vizibil și exteriorizat), amânarea trebuie să continue până la o viitoare restabilire a sistemului mozaic.

Dar, a fost A.D. 70 lipsit de restaurare? A fost distrugerea exterioară și vizibilă a cetății și a templului întreaga semnificație a evenimentului? Cei care se încred într-o hermeneutică literalistă a unei restaurări pământești cred că acesta este cazul. Dar devastarea exterioară este doar o fațetă a tabloului. Noi susținem că de partea cealaltă a devastării este restaurarea; o restaurare care împlinește tot ceea ce a fost cuprins în promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam și seminței lui. Dar cum poate fi posibil acest lucru? Pot fi ambele, atât distrugere cât și restaurare? Pot cetatea și templul să fie restaurate în timpul devastării lor? Problema aici este problema de a nu vedea acțiunea cu dublu efect a împlinirii (consumării) biblice. În cazul unei tranziții noi avem de-a face cu o schimbare care implică două lucruri, nu unul. Există o diminuare a vechiului care facilitează intrarea noului. Împlinirea deci, se aplică în mod egal atât vechiului cât și noului în termenii schimbării sau tranziției. Realizarea nu are loc instantaneu iar prin natura cazului, consumarea se realizează simultan. Cu alte cuvinte plecarea (moartea) vechiului este și punctul de maturizare a Noului.

Pavel a abordat exact această chestiune când a scris, „Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru (trupesc, nu există în original), avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică” (2Cor. 4: 16-18, 5: 1).

A interpreta „omul dinlăuntru – omul de afară” al lui Pavel ca referindu-se la un dualism antropologic care există în individ (cum ar fi trup versus suflet), înseamnă a nu-l înțelege pe Pavel în textul de față. El vorbește de întregul om așa cum este el determinat de lumea (legământului) lui. Această schimbare extern-intern a întregului om este înrădăcinată în veacurile istorico-răscumpărătoare fiind deteriminată de cele două Legăminte. Comunitatea Creștină din vremea lui Pavel era implicată în această schimbare a legămintelor prin moartea și învierea împreună cu Christos, prin a cărei moarte și înviere schimbarea era în curs de realizare. Această schimbare a legămintelor corespunde cu „trecerea” (pieirea) omului din afară și înnoirea omului dinlăuntru. Deși este implicat individul în această schimbare, omul de afară versus omul dinlăuntru trebuie înțeles în cadrul mai larg al celor două legăminte. Din această perspectivă inclusivistă și determinativă, există doar UN singur om (din afară) vechi, și UN singur om (dinlăuntru) nou, la fel cum există doar o singură casă din ceruri sau o clădire a lui Dumnezeu. Fiecare credincios locuiește cu acel UNU spre exemplu, „voi sunteţi templul lui Dumnezeu” (1Cor. 3: 16). Fiecare individ este templul lui Dumnezeu, dar este UN singur templu.

„Goliciunea” pe care Pavel o discută (2.Cor. 5: 3), este cea care rezultă din a nu fi îmbrăcat cu „locaşul nostru ceresc” (v. 2). Era o goliciune raportată la legăminte, care avea să fie descoperită în ziua consumării dacă cineva alegea să rămână în ceea ce era trecător (trecea atunci). Dar Pavel nu se aștepta să fie găsit dezbrăcat în ziua consumării (împlinirii) - care este de asemenea și ziua judecății lui Dumnezeu, - pentru că în Christos omul dinlăuntru se înnoia din zi în zi. Astfel, în dizolvarea casei pământești (locașul vechiului veac), Pavel avea să fie îmbrăcat peste cu casa făcută nu de mâini (casa sau locașul veacului Noului Legământ).

Pe fundalul acesta ne construim cazul pentru restaurare în distrugerea Ierusalimului în A.D. 70. Din exterior cineva poate vedea doar devastarea cetății și templului pământesc. Dar dacă îl urmărim pe Pavel, care „nu s-a uitat la lucrurile care se văd ci la cele ce nu se văd” ni se oferă o înțelegere clară privind venirea cetății cerești și a patriei care era obiectul credinței și promisiunii lui Avraam (Evr. 11: 10f). Nu vei citi despre ea în istoria scrisă de oameni neinspirați pentru că, în cuvintele lui Pavel „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu” (1.Cor. 2: 14). Josephus a scris mult despre soarta Ierusalimului pământesc dar nu ar trebui să ne alarmăm de tăcerea lui privitoare la venirea Noului Ierusalim în acel eveniment de încheiere. Pentru evenimentele supra-istorice noi suntem restricționați la scrierile acelor oameni care au avut Duhul lui Dumnezeu astfel încât „să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1.Cor. 2: 12).

Întorcându-ne înspre acest volum de scrieri (Noul Testament) atenția ne este atrasă din nou de timpul și tema mesajului Apocalipsei lui Ioan. Mai este nevoie să ni se aducă aminte că în viziunea lui privitoare la cerul și pământul nou, (în care se vede Noul Ierusalim), Ioan scria despre lucruri care erau „aproape” și care trebuiau să se întâmple „în curând”? Indiscutabil, ceea ce Ioan a înregistrat în Apocalipsa despre Noua Lume și Noul ei Ierusalim merge mână-n mână cu consumarea din A.D. 70. Dacă pieirea celui „din afară” are loc simultan cu venirea celui „dinlăuntru” (cerescul), atunci avem cel mai logic moment, loc și eveniment pentru sosirea Noului Ierusalim.

Dispensaționaliștii, oricum, sunt constrânși să ocolească sau să evite consumarea din A.D. 70 pentru că în literalismul lor acel „din afară” (pământescul) trebuie păstrat fără modificări și făcut sensul și înțelesul restaurării. Dr. Walvoord, spre exemplu, susține că „nu există o distrugere completă a Ierusalimului la sfârșitul veacului. Așa cum indică Zaharia 14: 1-3, cetatea există deși surprinsă de război chiar în momentul venirii lui Christos cu putere și slavă.” Suntem de acord că Zaharia vorbește despre un Ierusalim în existență la întoarcerea lui Christos, care nu este distrus. Fără îndoială, este cetatea care împlinește promisiunea lui Dumnezeu față de Israel. „Ape vii” curg din cetate, (14: 8). În ea este restaurată împărăția, pentru că „Domnul va fi Împărat peste tot pământul” (v. 9). Ei vor locui în el și nu va mai fi niciun blestem în el; Ierusalimul va fi liniştit” (v. 11). Cetatea va fi centrul de închinare și o binecuvântare pentru toate națiunile (vv 16-17). Nimic întinat nu va intra în ea (Apo. 21: 27).

Prezența unui Ierusalim sfânt la parousia lui Christos așa cum este descrisă de profeți, nu intră în discuție aici. Întrebarea este „cum a fost realizată restaurarea?” Profeții au vorbit atât de distrugere cât și de mântuire în legătură cu restaurarea, fapt care a derutat pe comentatorii care văd aceste două concepte ca excluzându-se reciproc. Expositorii recunosc că uneori se pare că A.D. 70 este prezent în Zaharia 14 și totuși în același text se pare că Ierusalimul este izbăvit și păstrat în loc să fie distrus. Aici este punctul în care profeția Vechiului Testament are nevoie de lumina împlinirii Noului Testament. Trebuie să ajungem la vremea post-cruce (veacul împlinirii) pentru a vedea sensul și realizarea restaurării tuturor lucrurilor, inclusiv a Ierusalimului. Nici Zaharia nici vreun alt profet al Vechiului Testament nu poate fi învinovățit pentru faptul că au vorbit despre distrugere și restaurare în același text, în relație cu aceiași vreme a sfârșitului. Pieirea (trecerea) comunității Iudaice pământești a fost prin natura cazului, exact momentul pentru venirea de încheiere sau prezența comunității cerești a Noului Legământ. A existat prin urmare, o comunitate a lui Israel după holocaustul din A.D. 70. Ea corespunde Ierusalimului de sus (Gal. 4: 26), care este moștenirea tuturor celor „născuți din Duhul.”

Crucea nu micșorează, ci mai degrabă amplifică rolul ei central în realizarea completă a făgăduinței. Dar când Crucea este transformată în amânare nu împlinire, întregul sistem al „lucrurilor din urmă” este pus în dezordine. Singurul cadru temporal și istoric legitim pentru mesajul Noului Testament din perspectiva împlinirii dispare din vedere, iar reinterpretarea pe o bază în continuă schimbare, este transmisă din generație în generație. Nevoia zilelor noastre nu este un nou sistem de interpretare pentru „lucrurile din urmă” ci o întoarcere la Noul Testament, nu doar pentru început ci și pentru consumarea (încheierea) eschatonului prezis în Vechiul Testament.