LEGAREA LUI SATAN PRIN CRUCEA LUI CHRISTOS

Legarea lui Satan prin Crucea lui Christos

Max R.King

original text

trad. Iosif Dragomir

„Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.” (Apoc. 20: 1-3).

Legarea lui Satan are loc în același cadru temporal ca și domnia lui Christos și sfințiilor săi, adică, timpul mileniului. Dar în ce sens a fost legat Satan? Mulți văd legarea ca însemnând acea vreme de pace universală și prosperitate abundentă după ce pământul va fi eliberat de rău și de tot felul de tulburări social-politice. Însă, utopismul mondial nu este punctul central al legării lui Satan. Singura restricție indicată în text este „ca să nu mai înșele Neamurile.” Această limitare specifică nu ne oferă motive să presupunem că Satan a fost imobilizat complet; că a fost fără putere să-și „exercite furia” prin diverse căi. De fapt ceea ce la legat ca să nu mai înșele neamurile a slujit ca să îl întărâte la o opoziție puternică față de domnia lui Christos. În locul păcii au fost conflicte. În loc de prosperitate abundentă s-au înmulțit greutățile. Pe cât de paradoxal par suferințele sfinților din timpul mileniului, ele pot fi atribuite acestei „legări a lui Satan.”

Cei care încearcă să localizeze legarea lui Satan în istorie căutând o eră de pace și liniște, nu reușesc să discearnă natura dualistă a perioadei mileniului. A fost mai mult decât o bucată de istorie, deoarece, pe de-o parte a fost consumarea (încheierea) istoriei (sfârșitul veacului Vechiului Legământ), iar de cealaltă parte venirea noului veac (care a transcens istoria în termenii naturii cerești a noii dispensații). Cu alte cuvinte, mileniul a fost constituit din lucruri exterioare (lucruri deschise pentru istorie) și lucruri interioare (lăuntrice, realități supra-istorice sau spirituale). Datorită acestui dualism contrastant, triumful lui Christos și înfrângerea lui Satan niciodată nu pot fi descoperite întro porțiune de istorie, doar pe baza aspectelor exterioare. Lucrurile care se văd servesc doar ca să ascundă lucrurile care nu se văd. Mai mult decât istoria, este nevoie să discernem lucrurile care transcend istoria, și care sunt scopul „tuturor Scripturilor inspirate de Dumnezeu.”

Să ne amintim de o discuție (relatată de Berkouwer din scrierile lui Bietenhard) care a avut loc între Gaius al Romei, care a crezut că Satan este acum legat, și Hippolytus care a replicat că empiric vorbind aceasta evident nu era așa deoarece „vremea prezentă în nici un caz nu justifică supoziția că Satan este legat; mai degrabă totul pare să indice că Satan este dezlegat.” Raționamentul lui Hippolytus este tipic pentru exegeții moderni care caută, în mileniul lui Ioan, venirea domniei lui Dumnezeu strict în termenii exteriorului; a ceea ce este observabil în istorie. Dacă cineva ar fi trăit în timpul domniei de sfârșit de veac a lui Christos, statusul exterior ar fi indicat incontestabil că Satan era în control. Dar sfinții mileniului au fost capabili să discearnă între lucrurile exterioare și cele interioare. Pavel spre exemplu a scris, „Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2.Cor. 4: 17,18). Și din nou, „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8: 18,19).

Această „așteptare a descoperirii” este un punct crucial. Pentru Pavel, mai exista o altă latură a prezentei suferințe; și anume, „slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Dacă adevăratul statut al sfinților ar fi fost deschis și perceptibil din punct de vedere istoric, nu ar mai fi fost nevoie de o așteptare a „descoperirii fiilor lui Dumnezeu” de la sfârșitul veacului. Scopul de bază al mesajului lui Ioan a fost să mențină la „suprafața apei” credința sfinților din Asia întro vreme de mare necaz, prin descoperirea realităților ascunse a ceea ce deja exista, și care urma să se consume (sfârșească) în evenimentul culminant al parousiei lui Christos. „Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13: 43).

Însă cum a fost legat Satan? Știm că a fost legat cu un lanț, dar care este realitatea din spatele acestui simbol? Dacă cadrul nostru pentru mileniu este corect, atunci punctul focal pentru legarea decisivă a lui Satan este moartea lui Christos. Acesta este un punct logic de începere al mileniului din moment ce Crucea este prezentată în Scriptură ca fiind elementul de legătură a tuturor fațetelor escatologiei. Înlătură Crucea și „lucrurile din urmă” se vor pierde în uitare; nu ar fi existat domnia încheietoare de veac a lui Christos – Mielul junghiat ( Apoc. 5: 6, 9, 12; 13: 8).

Puterea lui Christos de a scoate demonii a fost un semn al iminentei înfrângeri a lui Satan și venirea împărăției lui Dumnezeu. Replica lui Isus dată celor care au atribuit puterea Lui, Satanei a fost, „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită; şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar, dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască gospodăria, dacă n-a legat mai întâi pe cel tare? Numai atunci îi va jefui casa” (Matei 12: 25-29). Se pare că „legarea celui tare” din Matei 12: 29 este pusă în legătură cu „legarea lui Satan din Apoc. 20: 2. Același eveniment este avut în vedere în ambele texte, indicând înspre aceleași rezultate, și anume, jefuirea casei celui tare.

Scoaterea demonilor, desigur, a fost preliminară pentru evenimentul decisiv al legării și înfrângerii finale. Mai târziu, Isus a început să atragă atenția asupra evenimentului culminant al lucrării Sale pământești, care avea să deschidă calea pentru El ca să-Și împlinească lucrarea mesianică în noul veac al Duhului. Ioan ne spune că niște Greci care au venit să se închine la praznic, au dorit să-L vadă pe Isus. Când a fost anunțat de intenția lor, El a făcut următoarea remarcă: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului” (Ioan 12: 23). Următorul verset ne arată că Christos a vorbit despre moartea Sa. „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod” (v. 24). Aceste cuvinte au o impresionantă relevanță pentru situația de față referitoare la acei Greci (din afara lui Israel) care au dorit să-L vadă pe Isus. A sosit vremea pentru împărăția dătătoare de viață a lui Dumnezeu, manifestată nu pe criteriile discriminatorii ale Vechiului Legământ, ci mondială în termenii veacului Noului Legământ, al vieții și neprihănirii. Christos a fost sămânța promisă lui Avraam, dar acea făgăduință (care a fost dată lui Avraam prin credință pe când nu era încă tăiat împrejur, Rom. 4: 10-12), nu a fost concepută să fie încătușată în particularismul veacului Vechiului Legământ. Prin urmare, Christos, s-a referit direct la semnificația (schimbătoare a veacurilor) morții Sale și beneficiile pe termen lung care trebuiau împărtășite în mod egal tuturor „familiilor pământului” care doreau să vadă răsăritul luceafărului de dimineață. A sosit ceasul când Satan avea să fie legat ca „să nu mai înșele neamurile.” În acel context, Isus a spus, „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” – Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară (Ioan 12: 31-33).

Faptul că înfrângerea definitivă a lui Satan de la sfârșitul veacului nu a avut loc instantaneu în planul istoriei nu este o dezaprobare a eficienței Crucii. Puterea dezarmantă a morții lui Christos a fost completă și invincibilă. Trebuia doar ca această putere să fie eliberată prin domnia ulterioară a lui Christos încheietoare de veac. Escaton-ul mileniului, de la începutul lui până la sfârșit, a fost vremea Crucii. Pavel a fost hotărât să nu recunoască altă putere „decât pe Isus Christos, şi pe El răstignit” (1.Cor. 2: 2). Centralitatea Crucii din mesajul Apocalipsei lui Ioan referitor la biruința lui Christos și a sfinților Lui, și la înfrângerea lui Satan și a puterilor aliate este impresionant de clară. „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13: 8) a fost punctul central în biruința sfinților. Ei l-au biruit pe Satan „prin sângele Mielului” (12: 11). Numai Mielul junghiat a fost vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile (5: 6,9), fiindcă numai prin moartea Sa a fost încheiat veacul cel vechi și desăvârșit veacul cel nou. Clar că mileniul lui Ioan este centrat în Cruce și determinat de Cruce, și se înscrie în cadrul perioadei de încheiere a veacului Vechiului Legământ, care devenise fortăreața lui Satan.

Amăgirea Neamurilor

Dacă Crucea a fost puterea care l-a legat pe Satan, care a fost semnificația înșelătoriei care plutea deasupra neamurilor, și rolul pe care la avut moartea lui Christos în înlăturarea ei? Cum a înșelat Satan neamurile înainte de moartea lui Christos? Din moment ce venirea împărăției lui Dumnezeu a fost preocuparea profeției Vechiului Legământ, tema lucrării personale a lui Christos și focalizarea așteptărilor Iudaice Mesianice, nu ar trebui să fie surprinzător faptul să găsim venirea împărăției lui Dumnezeu ca fiind ținta înșelătoriei Satanice. De la începutul creației Satan a contestat stăpânirea lui Dumnezeu asupra omului întro formă sau alta. Păcatul lui Adam și al Evei a fost dorința unei vieți independente față de Dumnezeu. O viață bazată pe încrederea în sine, bazată pe resursele creației, este o respingere și o pervertire a domniei dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Adam și Eva au fost izgoniți și despărțiți de „pomul vieții” în ziua în care s-au îndepărtat de viața prin credință sub domnia lui Dumnezeu, Creatorul. Reabilitarea omului, de la starea decăzută de păcat și moarte, necesită a întoarcere la modul de viață care este deschisă spre puterea și stăpânirea lui Dumnezeu. Acest fel de întoarcere a fost acel imbold al promisiunii din Gen. 3: 15, care mai târziu a fost înnoită și amplificată în Legământul Avraamic și purtată de-a lungul istoriei legământului de către sămânța lui naturală până la împlinirea ei în Christos.

Israel (sămânța naturală), care a devenit poporul Legământului prin evenimentele din Exod/Siani, a fost ales de către Dumnezeu ca să poarte făgăduința credinței „până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa” (Gal. 3: 19). Dumnezeu a intenționat pentru Israel să fie printre națiuni manifestarea unui popor care trăiește prin credința în promisiunea lui Dumnezeu (ca și în cazul tatălui lor Avraam). Prin credință, Israel avea să trăiască și să aștepte făgăduința seminței (Christos), exact așa cum Avraam prin credință a așteptat pe fiul său (Isaac). Afirmația, „până când avea să vină „Sămânţa” căreia Îi fusese făcută făgăduinţa” se referă inițial la Christos. Christos trebuie înțeles ca sămânța inclusivistă, de aceea, dincolo de Christos Însuși, ea se referă la toți cei care constituie sămânța lui Avraam prin credința în Christos (Gal. 3: 26-29). Aceasta înseamnă, că orice ar fi fost înainte de Christos nu putea împlini făgăduința, fiindcă doar Christos stabilește „sămânța făgăduinței.” De aceea, Israel al vechiului veac (fii firești) nu a putut pretinde făgăduința, înainte, sau în afara lui Christos, fiindcă doar în El au putut ei deveni „sămânța” care capătă făgăduința.

Israel oricum a eșuat să înțeleagă făgăduința și rolul de mijlocitor al legii în relație cu făgăduința. În loc să fie deschiși prin credință la viitorul lor escatologic, Israel a transformat legea într-un sistem al faptelor, în strădania lui după făgăduință. Ei în mod greșit au interpretat harul lui Dumnezeu ca fiind în exclusivitate numai al lor în cadrul faptelor și al legii.

Aceasta a fost o pervertire gravă a rolului lui Israel în cadrul istoriei răscumpărării care a deschis ușa lui Satan, ca prin Israel, să înșele neamurile. În loc să fie o lumină pentru neamuri, Israel a devenit întuneric. Christos a observat, „când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă” (Matei 15: 14). În principiu, aceasta a fost rodul pretenției lui Israel de a fi „tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric” (Rom. 2: 19). Isus a spus cărturarilor și fariseilor, „voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Matei 23: 15). Când Babilonul lui Ioan este privit în lumina decadenței spirituale a Ierusalimului din zilele din urmă, afirmația lui Ioan, cum „că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta” (Apoc. 18: 23) este un comentariu adecvat al pervertirii rolului lui Israel ca lumină a Neamurilor.

Sfera, atunci, în care Israel a devenit instrumentul lui Satan pentru înșelarea Neamurilor (cum este el prezentat clar în timpul mileniului), este aceea a venirii împărăției lui Dumnezeu. Orbirea lui Israel, sau ignoranța referitoare la neprihănirea lui Dumnezeu, este legată direct de concepția lui greșită cu privire la împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu și făgăduința vieții și neprihănirii merg mână-n mână. Viața veșnică este echivalată totdeauna cu împărăția lui Dumnezeu în veacul viitor, care indica înspre destinul lui Israel în Christos.

Venirea împărăției lui Dumnezeu, uneori numită „restaurarea împărăției lui Israel,” nu s-a referit la o restaurare fizică/pământească a tronului lui David și a lui Israel la particularismul veacului Vechiului Legământ mai mult decât s-a referit „Sămânța care avea să vină” (Gal. 3: 19), la o restaurare a Israelului natural la statutul de sub lege. Repetăm că sămânța care avea să vină a fost Christos. El a fost „sămânța promisă” așa cum a fost prefigurată de către Isaac, care în contrast cu Ismael, a fost născut din Duhul. La fel și Christos, prin învierea Sa, a fost născut din Duh, și în această sferă a existenței El a primit făgăduința de la Tatăl (Fapte 2: 33; 13: 30-34). De aceea, sămânța care este născută din Duhul corespunde cu „Sămânța care avea să vină, și căreia Îi fusese făcută făgăduinţa.” În această legătură Pavel a scris, „Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9: 8).

Ideea este că realizarea împărăției lui Dumnezeu corespunde cu realizarea făgăduinței. La fel cum sfera Duhului (determinată de Crucea lui Christos) este sfera primirii făgăduinței, ea este de asemenea sfera pentru primirea promisei împărății a lui Dumnezeu. Scopul istoric al lui Israel a fost să fie printre națiuni manifestarea unui popor care trăiește prin credință în termenii căpătării făgăduinței lui Dumnezeu. Însă Israel a eșuat să fie o lumină pentru națiuni fiindcă nu a căutat nici făgăduința și nici împărăția lui Dumnezeu după legea credinței (Rom. 9: 30-33).

Cei care văd restaurarea tronului lui David în termenii unei întoarceri a Israelului etnic la modul lui anterior, pământesc de existență în Palestina, nu se întorc suficient de mult înapoi în istoria lui Israel pentru a identifica realul punct de pornire al realizării împărăției lui Dumnezeu. Restaurarea înseamnă o recuperare din căderea inițială. Când Israel și-a dorit un împărat pământesc pentru a fi ca celelalte națiuni dimprejur, Dumnezeu le-a împlinit această cerere; nu pentru că a aprobat aceasta, ci ca să permită ceea ce avea în final să facă pe Israel să înțeleagă pervertirea împărăției lui Dumnezeu, și rolului lui ca popor care trăiește prin credință. Dumnezeu l-a asigurat pe Samuel care s-a supărat „căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei” (1.Sam. 8: 7). Mai târziu Dumnezeu spune lui Israel, „Ţi-am dat un împărat în mânia Mea, şi ţi-l iau în urgia Mea!” (Osea 13: 11). „Împărăția pământească” a lui Israel vorbește de la sine. Robia sub puterile Neamurilor începând de la captivitatea Babiloniană până la sfârșitul din AD 70 a fost o puternică mărturie că Israel într-adevăr a greșit groaznic în căutarea împărăției lui Dumnezeu în termenii a ceea ce era pământesc mai degrabă decât în ceea ce era ceresc.

Visul lui Israel, adânc înrădăcinat într-un viitor al unei împărății mesianice pământești în care să domnească asupra națiunilor pământului, nu a fost de mică importanță pentru popoarele dimprejur, și mai ales pentru acelea care au stăpânit asupra lui. Campania lui Irod de ucidere fără milă a copiilor din jurul Betleemului în vârstă de doi ani și mai jos în efortul lui de a-L distruge pe Christos care s-a născut regele Iudeilor, arată cât de eficient a „înșelat Satan neamurile” prin intermediul înțelegerii greșite de către Israel a adevăratului lui viitor Mesianic. Pretenția unora cum că Iudeii L-au respins și răstignit pe Isus fiindcă nu le-a oferit împărăția politică, națională este o încercare incredibilă de a evita faptul transparent că Împărăția lui Christos nu era din lumea aceasta. Mesajul lui Christos referitor la împărăția lui Dumnezeu și natura cerească sau spirituală a venirii ei, a fost atât de străin gândirii pământești din zilele Lui încât a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni” (Isaia 53: 3). Christos a fost acela, nu poporul, care a refuzat oferta unei împărății pământești. Imediat după botezul Lui, Christos a mers în pustie pentru o perioadă de post. În timpul acestei perioade El a fost ispitit de Satan să abandoneze misiunea lui Mesianică centrată în Cruce și să urmeze calea pământească de a domni asupra lumii (Matei 4: 7-10). De-a lungul lucrării Sale pământești oportunitatea de a deveni un împărat pământesc a fost totdeauna prezentă, chiar până într-acolo că odată a trebuit să se facă nevăzut din mulțimea care a fost gata să-L ia cu forța să-L facă împărat (Ioan 6: 15). Nu era El Mesia? Nu a venit El în lume cu scopul de fi „Împăratul Iudeilor”?

Răspunsul la aceste întrebări, bineînțeles, este da, doar că vremea lui Christos nu venise. Dar care era vremea Lui? Ce mai aștepta Christos? Răspunsul se află în Matei 16. După mărturisirea că El este Christosul, El „a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie” (v. 21). Ascultându-l pe Isus vorbind despre moartea Sa iminentă, Petru „L-a luat deoparte şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” (v. 22). Cu o gândire tipică Iudaică Petru a fost complet uimit de ceea ce tocmai auzise. Suna atât de greșit, atât de contradictoriu pentru Mesia, împăratul Iudeilor, să facă planuri de a merge la Ierusalim ca să moară acolo. În aceste momente de nedumerire Petru îl mustră pe Christos, „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!”

Replica lui Isus este dovada decisivă a naturii non-pământești a Mesianității Sale. „Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (v. 23). Observați cum Christos l-a pus pe Petru în legătură cu Satana. Încercarea lui Petru de a-L descuraja pe Christos să meargă la Ierusalim pentru a fi omorât a fost, în esență, chiar ispita așezată în fața lui Isus în pustie, când Satan i-a oferit „împărățiile lumii” în schimbul abandonării cursului Mesianic în care tocmai a intrat după botezul Lui. Petru trebuia să învețe că conceptul lui Israel de „domnie și stăpânire pământească” a fost o pervertire Satanică a promisei împărății a lui Dumnezeu. Christos a trebuit să vină să despoaie pe Satan de puterea lui de a „înșela neamurile.” El era în drum spre Ierusalim pentru a-Și îndeplini misiunea iar Petru trebuia să vadă nevoia de a abandona înșelătoria satanică și să treacă de partea lui Dumnezeu, nu a oamenilor.

Drumul Crucii nu a fost amânarea, ci calea venirii împărăției lui Dumnezeu. Poporul ar fi vrut să-L facă împăratul lor pământesc, însă venirea împărăției lui Dumnezeu nu avea să fie determinată de puteri pământești sau de dorințele pământești ale oamenilor pământești. După moartea, învierea și înălțarea lui Christos, Petru a declarat, „Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Christos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Fapte 2: 36). Acum ajungem la momentul pe care l-a așteptat Christos. Ceea ce face Dumnezeu este ceea ce poate fi pus în legătură cu „făgăduința Duhului” (Fapte 2: 38, 39; 13: 30-37). A fost puterea lui Dumnezeu (ceea ce este „după Duh”), nu puterea omului (care este „după carne”), care L-a făcut pe Christos Domn și Împărat. Iar locul, sfera, în care Christos a început să-și exercite domnia sfârșitului de veac pentru a-și face vrășmașii așternut picioarelor Lui, și pentru a restabili domnia, împărăția lui Dumnezeu pe pământ, nu este o chestiune de presupunere. Documentele sunt clare privind această temă. Referitor la Christos, Petru a spus, „dar Dumnezeu l-a înviat” (Fapte 2: 24) „pe scaunul lui de domnie” (tronul lui David, v. 30). „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (v. 33). „Făgăduința Duhului” pe care Christos a primit-o de la Dumnezeu se referă la învierea lui din morți ca să domnească în viață pe tronul restaurat al lui David. Christos a fost sămânța lui David după trup (Rom. 1: 3), însă nu descendența lui naturală a fost cea care a împlinit făgăduința lui Dumnezeu față de David. Promisiunea lui Dumnezeu a fost că unul din descendenții lui David va ședea pe „scaunul lui de domnie.” Referitor la locație, El avea să șadă pe tronul lui David acolo unde avea să aibă loc RESTAURAREA. Care a fost făgăduința? Cum a înțeles-o David? Petru a spus, „Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Christos a prorocit şi a vorbit el…” (v. 31). Aceasta este ceea ce a văzut David ca fiind sensul și împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu dată prin jurământ. Sămânța lui David după trup avea să fie „înviată” (adică, nu abandonată în moarte) pentru a ședea pe scaunul de domnie al lui David la dreapta lui Dumnezeu. Aceasta a fost „făgăduința Duhului” pe care Christos a primit-o când a fost născut (înviat din moarte) din Duh. Cazul lui Ismael și Isaac clarifică faptul că sămânța făgăduinței este sămânța născută din Duh, nu din carne. Prin urmare, moartea și învierea lui Christos au fost esențială pentru „nașterea lui din nou” ca El (și cei ai Lui, ai morții și învierii Lui), să poată deveni „Sămânţa” căreia îi fusese făcută făgăduinţa” (Gal. 3: 19). Christos a fost întâiul rod, în căpătarea făgăduinței Duhului (viață din moarte prin puterea lui Dumnezeu); apoi, cei ce sunt ai Lui la parousia Lui de la sfârșitul veacului (1. Cor. 15: 20-23).

Când Dumnezeu l-a înviat pe Christos din morți ca să domnească pe tronul lui David pentru a realiza „înnoirea tuturor lucrurilor”, despre care au vorbit profeții, acțiunea de legare a lui Satan ca să nu mai înșele neamurile a fost încheiată. În cuvintele lui Isus, „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12: 31). Noi trebuie însă să vedem dimensiunea viitoristă a ceea ce Isus a proclamat că a are loc acum. Crucea a fost o lucrare încheiată însă aplicarea ei a fost progresivă până la apogeul care a fost atins în parousia lui Christos de la sfârșitul veacului Iudaic. Acesta a fost obiectul speranței care a dat mesajului lui Ioan din Apocalipsa o notă de urgență, fiindcă vremea „era aproape.” „Iată eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apoc. 22: 7).

Întunericul se împrăștie

Succesul remarcabil al evangheliei fără Tora în mijlocul neamurilor întro perioadă așa scurtă este dovada convingătoare că Satan a fost legat și incapabil să mai înșele neamurile. Accentuăm expresia fără Tora fiindcă eliberarea de Tora în chestiunile legate de neprihănire a fost o caracteristică importantă a evangheliei propovăduită neamurilor de la început până la sfârșitul veacului Iudaic. Nu spunem că lui Israel i-a fost predicată o evanghelie diferită (fiindcă există o singură evanghelie), însă accentuăm rolul conducător pe care l-a avut misiunea între Neamuri în promovarea sensului deplin al răstignirii lui Christos. După cum s-a dovedit, lumina evangheliei nu venit de la Israel la Neamuri ci contrar așteptărilor Iudeilor, viitorul lor promis a fost realizat în primul rând prin misiunea dintre Neamuri. (vom dezvolta pe larg această chestiune în partea a patra).

Pavel a spus despre Israel, „ În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor… După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum, prin neascultarea lor, aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11: 28, 30, 31). Exista o mahramă pe inima lui Israel care i-a orbit să nu vadă semnificația încheietoare de veac a Crucii și adevăratul lor viitor Mesianic în Christos.

Cu toate acestea, Pavel a luptat împotriva concluziei Neamurilor cum că ele ar fi înlocuitorul lui Israel, sau că Dumnezeu ar fi lepădat pe poporul Său (Rom. 11: 1f). Era implicată o taină în statul prezent de orbire al lui Israel pe care Pavel dorea ca Neamurile s-o înțeleagă; anume, că „o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov” (Rom. 11: 25-27). Acest aspect deosebit al evangheliei trebuie, și va fi, dezvoltat în continuare. Trebuie să rezumăm marcajele referitoare la rolul Crucii în înlăturarea „mahramei care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile” (Isaia 25: 7).

Am afirmat deja că Israelul istoric prin înțelegerea greșită a scopului existenței lui naționale în relație cu făgăduința a devenit fortăreața lui Satan în înșelarea Neamurilor. Dar acum a început „lumina Să lumineze din întuneric,” și „să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Christos” (2.Cor. 4: 6). Isaia a prezis acele zile când „muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el” (Isaia 2: 2). „Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi, pe muntele acesta, înlătură mahrama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25: 6-8).

Înlăturarea mahramei care acoperă neamurile, și nimicirea morții, sunt referiri clare la cadrul temporal post-Cruce, pre-parousia, când evanghelia avea să fie propovăduită în toată lumea ca mărturie (Matei 24: 14). Referirea lui Isaia la mahrama care acoperea „neamurile” este o mărturie puternică a impactului mondial pe care l-a avut orbirea lui Israel (înțelegere greșită a destinului lui escatologic în Christos) asupra neamurilor înainte de venirea lui Christos. În opinia noastră acest aspect a fost neglijat împiedicând pe interpretatorii lui Pavel să vadă că mântuirea lui Israel a fost un punct focal al misiunii sale fără Tora printre Neamuri. Pentru Pavel, înlăturarea mahramei pusă peste inima lui Israel mai întâi trebuia să înceapă cu „neamurile” ca apoi să meargă înapoi până la națiunea lui Israel.

Cei care obiectează că mahrama pusă peste Neamuri nu poate fi pusă în legătură cu orbirea lui Israel eșuează să ia în considerare rolul distinctiv al lui Israel în istoria răscumpărării și larg răspândita influență pe care a exercitat-o asupra Neamurilor. Israel a fost pentru Neamuri reprezentarea poporului legământului lui Dumnezeu, în trecut, prezent și viitor. Felul în care Israel a perceput viitorul lui a afectat de asemenea înțelegerea Neamurilor cu privire la „lucrurile viitoare.” Care a fost înțelegerea lui Israel? Ce imagine a proiectat el înspre Neamuri privind viitorul poporului lui Dumnezeu? Mai întâi, și poate cel mai mult, Israel a arătat foarte clar că Tora așa cum a fost dată ea de către Moise exclusiv lui Israel, a fost legea supremă și neschimbătoare a lui Dumnezeu. În zilele lui Mesia va primi o nouă semnificație și va fi universal ascultată. Unii susțineau că chiar și Mesia va păzi Legea, va studia și va predica Tora. Aceasta însemna că Tora, nu Mesia, era centrul credinței și mântuirii. Ei au văzut scopul primar al lui Mesia ca fiind restaurarea libertății și independenței lui Israel și înfrângerea tuturor dușmanilor lui Israel. Israel, desigur, a înțeles restaurarea ca însemnând triumful naționalismului Iudaic. Venirea împărăției lui Dumnezeu a fost asociată cu acest concept. Referitor la Neamuri, Israel a crezut că după ce își va câștiga libertatea și va fi restabilit particularismul ordinii Vechiului Legământ în țară, mântuirea va veni apoi pentru restul omenirii. Neamurile puteau deveni membrii ai comunității Iudaice prin aderarea completă la Tora.

Înainte de Christos, este evident că greutatea misiunii Iudaice și mesajul către lumea păgână a fost în esență întâietatea și conservarea naționalismului Iudaic. Ca rezultat, prozeliții au fost puțini. În schimb au crescut disprețul și resentimentele față de Israel. Față de acest fundal, creșterea fenomenală și succesul evangheliei fără Tora este explicabil. Un universalism lipsit de Tora care a înlăturat toate barierele și care „n-a făcut nicio deosebire între Iudei și Neamuri” în Christos (Fapte 15: 9; Efes. 2), a captat atenția lumii păgâne. Învelitoarea care acoperea neamurile s-a ridicat. Pavel a relatat împăratului Agripa că el a fost trimis la neamuri, „ca să le deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Fapte 26: 17,18). Satan a fost legat; el nu mai putea înșela Neamurile. Lumina Crucii începea să împrăștie întunericul care a fost așezat peste Neamuri. Nu acuzăm pe Israel de tot întunericul lumii păgâne, doar de cel legat de „făgăduință” – viitorul escatologic al evangheliei.

În Antiohia Pisidiei spre exemplu, receptivitatea Neamurilor a fost copleșitor de mare încât „Iudeii, când au văzut noroadele, s-au umplut de pizmă, vorbeau împotriva celor spuse de Pavel şi-l batjocoreau. Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-l primiţi şi singuri vă judecaţi nevrednici de viaţa veşnică, iată că ne întoarcem spre Neamuri. Căci aşa ne-a poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13: 45-48).

Pavel a fost încredințat că chiar dacă mahrama rămânea pentru Israel „neridicată la citirea Vechiului Testament” (2.Cor. 3: 14), ea, „mahrama este dată la o parte în Christos” prin intermediul evangheliei fără Tora printre Neamuri. În acest fel veacul vechi se încheia și se apropia vremea când cei „fideli” lui Moise se vor întoarce la Domnul, și mahrama este luată” (v. 16). Pavel a înțeles că această orbire parțială a venit peste Israel până va „intra numărul deplin (original, plinătatea neamurilor) al Neamurilor, Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11: 25,26). Mulți interpretează „plinătatea” ca referindu-se la cifre. Cuvântul plinătate permite aceasta, dar textual această plinătate (care vine prin Neamuri) s-ar potrivi mai bine conceptului „plinătatea lui Christos” (plinătatea trupească a prezenței lui Christos, Col. 2: 9, Efes. 1: 23), prezență (sau parousia lui Christos), care îndepărtează mahrama lui Moise. Mahrama pe care o purta Moise când ieșea din prezența lui Dumnezeu pentru a putea vorbi poporului, a fost înlăturată (Exod 34: 34). Aceasta pare să fie ideea lui Pavel în 2.Cor. 3: 16. „Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată.” Moise intrând în prezența lui Dumnezeu a prefigurat întoarcerea Vechiului Legământ la Christos ca împlinire.

Evanghelia fără Tora a dat naștere „plinătății în Christos” care reprezintă adevărata semnificație și împlinire a Vechiului Legământ (Matei 5: 17,18). Evanghelia nu doar a revelat „slava Domnului,” Pavel spune, „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (v. 18). Prezența lui Christos (deplina Lui prezență trupească, adică Biserica, care este „plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi” Efes. 1: 23), a fost rezultatul final al misiunii fără Lege dintre Neamuri. A interpreta pe Christos ca PLINĂTATEA Neamurilor care vine la Israel nu este un fapt străin Scripturii (Col. 1: 24-27, Efes. 4: 11,12).

Isaia a prezis că „nimiceşte moartea pe vecie” (Isaia 25: 8). Din nou, Pavel a văzut aceasta ca pe rezultatul final al misiunii sale printre Neamuri, care a jucat un rol vital în încheierea (sfârșitul) Vechiului Legământ. Este oare nerezonabil să deduci că, atunci când „slujba aducătoare de moarte” (2.Cor. 3: 7-12) este încheiată (care era în proces de trecere în timpul domniei de sfârșit de veac a lui Christos), „atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”? (Isaia 25: 8; 1.Cor. 15: 54). Dacă slujba aducătoare de moarte a trecut, și dacă ce era „mai slăvit” (2.Cor. 3: 11) a venit în plinătatea ei, atunci moartea a fost învinsă. Observați textul complet din 1.Cor. 15: 54-58. Unde este puterea păcatului dacă legea a ajuns la deplinul final în Christos? Iar dacă păcatul și-a pierdut puterea, unde este boldul morții? Dacă moartea și-a pierdut boldul, unde este biruința morți (Hades)? În mod clar Pavel vorbea de lucruri care se petreceau atunci. Înfrângerea păcatului a venit prin intermediul misiunii sale între Neamuri. Evanghelia fără Tora străbătea pământul, și din perspectiva apropierii sfârșitului veacului „păcatului și a morții” (când moartea avea să fie înghițită de biruință), Pavel îndemna pe credincioșii dintre Neamuri să fie „tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1.Cor. 15: 58). Continuăm mai târziu acest aspect al învierii. Ideea aici este că Satan a fost legat de evanghelia lui Christos cel răstignit, care a îndepărtat mahrama care acoperea Neamurile, abolind moartea, și a adus la lumină viața și neputrezirea (2.Tim. 1: 10). Această bucată de istorie biblică este cadrul temporal al lui Ioan pentru „legarea lui Satan” în timpul mileniului.