Judecata și Tatăl

Judecata și Tatăl

„Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.” Ioan 5: 19-23.

Textul ne învață că așa cum a judecat Tatăl în trecut, de-acum va judeca Fiul în locul Lui. Întrebarea este, cum a judecat Tatăl în trecut? Cum a văzut Fiul pe Tatăl judecând? Acest lucru este important fiindcă Isus a spus că așa cum Tatăl a făcut în trecut, avea să facă Fiul în „aceiași manieră.” (Greacă, homoios). Și răspunsul este, YHWH a venit cu judecată de multe în trecut.

În cele ce urmează vom stabili trei caracteristici ale parousiei lui YHWH în Vechiul Testament.

1). Realitatea venirii Lui, alături de momentul și contextul acelui eveniment.

2). Limbajul Zilei Domnului.

3). Scopul venirii lui YHWH.

Când Babilonul a fost distrus de Asirieni,[1] și apoi din nou de către Mezi (Isaia 13), acel eveniment fost numit Ziua Domnului, literal ziua lui YHWH (v. 6). Când marea metropolă a căzut, cerul și pământul au fost clătinate (v. 10, 13). Noi știm că profeția a fost făcută împotriva Babilonului istoric fiindcă textul clar ne spune acest lucru. (Is. 13: 1-2).

Faptul venirii lui YHWH împotriva Babilonului este afirmat în textul din Isaia (v. 6). Mai departe, vremea acelui eveniment a fost, după cum vom vedea, când Asirienii, iar apoi Mezii, au invadat Babilonul aducând distrugerea. Aceasta înseamnă că contextul Zilei Domnului a fost un eveniment în cadrul istoriei, nu un eveniment care să pună capăt istoriei. Mai mult, limbajul folosit pentru a descrie căderea Babilonului este clar metaforic, din moment ce este evident că cerul și pământul material nu au fost distruse când a căzut Babilonul (v. 9-10). Vom vedea imediat scopul acestei și a altor veniri ale lui YHWH.

În acest punct presupunerile mileniștilor devin evidente. MacArthur, comentând asupra lui Isaia 13, spune:

„Această profeție pare să fie avut o aplicație imediată la judecata și distrugerea Babilonului (v. 1, 17; cf. Daniel 5: 30-31). Totuși, deplina semnificație clar se află dincolo de Babilon într-o împlinire escatologică încă în viitor, scoasă în evidență de două lucruri: 1). Catastrofa cosmică și mondială despre care vorbește profeția (v. 10-13), și 2). Referirea lui Isaia la Ziua Domnului despre care se vorbește ca o realitate încă în viitor mult după judecata Babilonului (cf. 2.Petru 3: 10).” (The Second Coming, p. 2227, n. 7).

MacArthur refuză să permită scriitorilor Bibliei să folo-sească hiperbole metaforice, deși este bine cunoscut faptul că gândirea Ebraică a tins înspre acest fel de exprimare. Astfel, chiar dacă profeția spune explicit că este vorba despre distrugerea Babilonului (Isaia 13: 1 și cont.), Mac Arthur refuză să creadă că despre asta este vorba.

MacArthur presupune că termenul Ziua Domnului se referă la un singur eveniment, sfârșitul erei prezente. În loc să vadă termenul ca pe o descriere a acțiunilor judiciare ale lui Dumnezeu, el insistă că ar trebui să însemne ceva mai mult decât judecata unei națiuni. Aceste presupuneri hermeneutice refuză să permită textului să vorbească pentru el însuși. Ele determină semnificația cuvintelor, termenilor și expresiilor, înainte să fie consultat textul și apoi este impusă acea definiție asupra textului.

În distrugerea Egiptului prin mâna Asirienilor sub conducerea lui Sargon,[2] YHWH a călărit pe un nor iute, și a venit în Egipt ca să judece pe cei răi (Isaia 19-20). Istoricii știu când s-a întâmplat acest lucru. Textul nu are nimic de-a face cu sfârșitul istoriei umane. A fost o predicție a judecății Egiptului pe care YHWH a realizat-o prin mâna Asirienilor.

Din nou, găsim faptul venirii lui YHWH. Vremea și contextul parousiei Sale a fost invazia sub conducerea lui Sargon, împăratul Asiriei. Aceasta înseamnă că limbajul venirii Lui, adică, venirea călare pe un nor, a fost limbaj figurativ care nu a fost împlinit natural-fizic. Scopul acestei veniri este afirmat în Isaia 19: 21, „Atunci, Domnul Se va descoperi egiptenilor, şi egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea.” Cu alte cuvinte, venirea lui YHWH cu judecată împotriva Egiptului a avut ca scop să descopere suveranitatea lui Dumnezeu.

Când Asiria, sub Sanherib, a invadat regatul lui Iuda, amenințând Ierusalimul cu distrugere, Isaia a promis izbăvire la venirea lui YHWH. YHWH avea „să coboare” din cer (Is. 30: 30; 31: 14) cu un strigăt și flacără de foc. Asiria avea să fie învinsă (Is. 30: 27-33; 31: 4-8). Nu există nicio îndoială cu privire la vremea și contextul prezenței lui YHWH în judecată. Aceasta a fost un eveniment istoric.

Desigur, YHWH nu s-a coborât cu trup vizibil pe nori și cu flăcări de foc, cum ar cere o interpretare natural-fizică a limbajului. Domnul oștirilor a trimis pe îngerul Lui distrugător în tabăra Asirienilor în timpul nopții ucigând 185.000 de soldați (Is. 37). Asirienii au plecat acasă năuciți.

Dacă YHWH a putut descrie distrugerea Asirienilor ca fiind vremea când El a coborât din cer cu un strigăt, cu flăcări de foc și sunet de trâmbiță, când creația avea să fie distrusă, și dacă Asirienii au fost distruși și nimic din limbajul veniri Lui nu s-a împlinit natural-fizic, atunci clar YHWH a folosit limbaj figurativ, hiperbolizat ca să descrie acțiunile Sale.

Scopul venirii Domnului este stabilit în Isaia 37: 18-20:

„Este adevărat, Doamne, că împăraţii Asiriei au pustiit toate neamurile şi ţările lor şi că au aruncat în foc pe dumnezeii lor, dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâinile omului, de lemn şi de piatră. De aceea i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!”

Scopul „venirii” lui YHWH a fost să fie descoperit ca singurul Dumnezeu adevărat.

Asirienii în final au distrus cele zece seminții ale lui Israel în anul 721 î.H. (2.Împ. 17: 5 și cont., o situație diferită de cea din Isaia 30-37), și când Amos a prevestit acel holocaust, el a spus că YHWH răcnește din Sion cu judecată, cu un strigăt (1: 2). Mica, contemporan cu Amos, de asemenea a prezis distrugerea celor zece triburi din nord (Mica 1: 6-7). El a spus că din cauza păcatului lui Israel „Domnul (YHWH) iese din locuința Lui; se coboară și umblă pe înălțimile pământului. Sub El se topesc munții, văile crapă ca ceara înainte focului” (Mica 1: 3-4). Asiria a fost instrumentul lui Dumnezeu, „nuiaua mâniei Mele” prin care a adus judecata. (Is. 10: 5 și cont.). Prin intermediul Asirienilor, YHWH a venit cu judecată împotriva lui Israel.

Merită să comparăm limbajul asediului fără succes al lui Iuda sub Sanherib, cu ceea ce s-a întâmplat când Israel a fost în final cucerit de Asirieni.

În Isaia 30 YHWH a promis că, dacă Israel se încrede în El, ei vor fi izbăviți. Promisiunea „O mie vor fugi la amenințarea unuia singur” (30: 17), luată direct din Deuteronom 32: 30, a fost o promisiune legămintică (Ne-am permis cu acordul cititorului să „inventăm” un cuvânt care să redea mai bine valența de adjectiv a substantivului legământ, din limba engleză: covenantal, n.t.) de protecție bazată pe supunerea lor față de El. Mai departe, Domnul a promis că dacă ei se vor încrede liniștiți în El,

„Pe orice munte înalt şi pe orice deal înalt vor izvorî râuri, curgeri de apă, în ziua marelui măcel, când turnurile vor cădea. Şi lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (ca lumina a şapte zile), când va lega Domnul vânătăile poporului Său şi va tămădui rana loviturilor lui.”

Ceea ce găsim în acest limbaj este limbajul recreerii, adică, când Dumnezeu avea să binecuvânteze creația. Acum luată literal, cu greu poate fi o binecuvântare faptul că lumina soarelui va fi de șapte ori mai mare! De fapt acel lucru ar fi distructiv pentru Pământ. Totuși, din moment ce lumina soarelui este de obicei o binecuvântare, atunci, ar exprima abundența binecuvântărilor lui Dumnezeu când i-a izbăvit de Asirieni, El a exprimat asta în termenii intensificării luminii. În mod similar, din moment ce apa este, și cu siguranță a fost considerată în antichitate, cea mai mare binecuvântare, YHWH a spus că va face să curgă râuri și fluvii pe vârfurile munților.

Amintiți-vă, acest limbaj a descris binecuvântarea revărsată peste Israel atunci când YHWH avea să-i izbăvească din mâna lui Sanherib, împăratul Asirian. Israel s-a supus lui YHWH și s-a încrezut în El pentru izbăvire. El i-a salvat. Totuși, a coborât YHWH literalmente din cer cu foc, grindină și cu un strigăt? Nu. Nici nu au izvorât brusc râuri pe vârfurile munților, și slavă Domnului, lumina soarelui nu a fost mărită de șapte ori.

De cealaltă parte, când a prezis distrugerea lui Israel de mai târziu de către Asirieni, limbajul acum ia o întorsătură diferită. În locul limbajului de creație este acum limbaj de de-creare. În loc ca pământul să producă abundență de recolte, să fie apă suficientă și binecuvântarea soarelui și a lunii, acum, Domnul oștirilor coboară pe vârful munților și pământul este distrus. În loc să fie râuri de apă pe vârfurile minților, aceștia se topesc (Mica 1: 3 și cont.). În loc de izbăvire, „ ...voi preface Samaria într-un morman de pietre pe câmp” (Mica 1: 6). Deși limbajul sună ca și cum descrie sfârșitul istoriei, nu a fost intenționat să fie luat ad literam.

Vremea și contextul acestor Zile ale Domnului, izbăvirea lui Israel de Sanherib și apoi distrugerea de mai târziu de mâna lui Salmanasar (2.Împ. 17) sunt incontestabile. Limbajul este stabilit a fi metaforic, iar scopul Zilei Domnului, fie în izbăvire, fie în judecată, a fost să descopere pe YHWH ca Domn al domnilor.

Isaia a prezis înfrângerea Edomiților și căderea capitalei lor Boțra la vremea când constelațiile cerului vor pieri și pământul va arde. (Is. 34: 3-4, 9). Sabia Domnului avea să coboare din cer (v. 5) în Ziua lui YHWH (v. 8). Obadia, scriind mai târziu, spune că amenințătoarea Zi a Domnului era aproape (v. 15-17). Din punct de vedere istoric, Babilonienii au fost cei care au împlinit acea profeție in 583 î.H.,[3] iar Maleahi privește retrospectiv acest eveniment ca fiind o realitate împlinită. (Maleahi 1: 2 și cont.). Ziua lui YHWH a venit prin intermediul Babilonienilor.

Edomul nu mai există, prin urmare orice sugestie cum că profeția Zilei Domnului este încă viitoare este deplasată. Profeția vorbește despre distrugerea Edomului în Ziua Domnului. Edomul a fost distrus și acest lucru s-a întâmplat în scurt timp conform predicției lui Obadia. (Obadia 1: 15 și cont.). Prin urmare trebuie să concludem, că Isaia și ceilalți profeți care au prezis Ziua Domnului împotriva Edomului, în care Dumnezeu avea să vină și creația să fie distrusă, au folosit limbaj metaforic. Nu poți proiecta în viitor distrugerea unei națiuni/împărății care nu există, care de fapt a fost distrusă cu mult timp în urmă.

Când Ezechiel amenință Ierusalimul cu distrugere prin mâna Babilonienilor, el a numit-o Ziua mâniei Domnului (YHWH), Ezech. 7). Ieremia a descris acea invazie ca pe distrugerea cerului și pământului (Ier. 4: 24), iar Țefania a numit-o Ziua lui YHWH. El l-a chemat pe Iuda să se smerească în prezența lui Domnului (Ebraică: Adonai, LXX, Țefania 1: 7), fiindcă Ziua cea Mare a Domnului (YHWH) a fost aproape (1: 14). Nebucadnețar, împăratul Babilonului a distrus Iuda în 586 î.H. Adonai YHWH a venit cu judecată asupra Ierusalimului prin intermediul armatei babiloniene.

[1] Vezi discuția excelentă a lui Gentry referitoare la Isaia 13, în lucrarea lui Great Tribulation, Past or Future?, (Grand Rapids, Kregel, 1999) 185 + Gentry demonstrează că Isaia 13-14 a implicat două asalturi diferite asupra Babilonului unul din partea Asirienilor (689 î.H.), și din partea Mezilor (539 î.H.). [2] McGuiggan spune că Isaia 19 a fost scris circa 711-710 î.H. și că acea istorie înregistrează „ambii, Sargon și Sanherib, regii Asirieni, au luptat împotriva armatelor Egiptene și Etiopiene și ambele au fost victorii acordate.” Jim McGiuggan, The Book of Isaiah, (Lubbock, Montex, 1985) 131 [3] Vezi International Standard Bible Encyclopedia, Revizuită vol. 2, (Grand Rapids, Eerdmans, 1988) 20