Inter-relația dintre Înviere și Noul Aeon

Max R. King

Venirea noului aeon urmează același tipar în două stadii pe care l-am observat în învierea morților, pentru motivul de bază că aceste două evenimente sunt inseparabil legate între ele. Ele stau împreună fiindcă viața învierii este viața „veacului viitor” (Mc. 10: 30; Luc. 20: 35), iar moartea și învierea lui Christos sunt puterile determinante atât pentru noua viață (viața învierii) cât și pentru noul aeon (noua creație).

Am văzut cele dintâi roade (sfinții dinaintea sfârșitului veacului) ca pe legătura dintre învierea lui Christos și învierea celor morți. Același concept iese la iveală aici în raport cu venirea noului aeon, în măsura în care schimbarea veacurilor a fost un rezultat al sensului aplicat al morții și învierii lui Christos în situația istorică a credinciosului. A muri împreună cu Christos a avut semnificația de a muri față de vechiul aeon (Rom. 7: 4; Gal. 2: 19-21; 6: 14; Col. 2: 11, 12, 20-23). A fi înviat împreună cu Christos a însemnat răspunsul credinciosului față de viața Noului Legământ prin puterea Duhului dătător de viață (Col. 2: 12; 3: 1; Rom. 8: 1ff).

Prin urmare, primul stadiu în venirea noului aeon a fost o etapă escatologică corespunzătoare domniei lui Christos de sfârșit de veac. În timpul acestei perioade noul aeon (după cum a fost cazul cu toate fațetele mântuirii) a avut o perspectivă prezentă și una viitoristă. Puterile veacului viitor erau deja experimentate (Evrei 6: 5), însă Pavel niciodată nu a permis ca deja-ul să fie transformat în escatologie realizată cu privire la așteptata încheiere. Ar fi fost în detrimentul credinței evanghelice să susții pe baza deja-ului că venirea noului aeon „a trecut deja.” Astfel ar fi rezultat o încheiere incompletă într-o permanentă amestecare a vechiului aeon cu cel nou. Aceasta a fost eroarea specifică și pericolul în afirmația unora cum că „învierea a și venit deja” (2.Tim. 2: 18). Deja-ul morții față de vechi și nașterea față de nou a fost transformat definitiv într-o moarte și înviere împreună cu Christos încheiată care evident ar fi slujit poftelor firii (pofta pentru veacul Vechiul Legământ) a credincioșilor plini-de-râvnă pentru lege. O înviere împreună cu Christos neîncheiată (în sensul ei aplicat) ar fi rezultat într-o moarte împreună cu El neîncheiată (în sensul ei aplicat) și ar fi însemnat că vechiul aeon avea să fie reținut (păstrat), cel puțin parțial, în vechea lui formă. Astfel, avea „crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică” (1.Cor. 1: 17). Noul ar fi devenit doar un „petic” nou pe o haină veche.

Schimbarea veacurilor prin moartea și învierea lui Christos ne dă o înțelegere privitoare la misiunea lui Christos și la sensul „veacul acesta” în contrast cu „veacul viitor.” Perspectiva tradițională cum că „veacul acesta” se referă la vremea acestui pământ material nu se potrivește în mesajul escatologic și cadrul temporal al evangheliei. Pe baza morții lui Christos, forma sau chipul lumii acesteia (a planetei pământ) nu a trecut niciodată de la Pavel încoace (1.Cor. 7: 31), și nici nu a avut loc o penetrare a unei lumi noi în lumea aceasta (pământul) materială datorită învierii lui Christos. Totuși, atunci când crucea și răscumpărarea sunt puse în legătură cu cele două legăminte, puterea rezultantă a crucii în scopul ei încheietor de veac și creator de veac este indiscutabil clară, și se armonizează impresionant cu așteptările „în curând” din perioada primei jumătăți a primului secol.