top of page

Duhul și Învierea

Max R.King


Misiunea Duhului este prezentată mai pe larg în evanghelia lui Ioan decât în Sinoptice, dar chiar și aici funcția salvifică a Duhului este ușor distorsionată dacă nu se recunoaște cadrul lucrării Lui escatologice. A fost o practică obișnuită să se interpreteze lucrurile spuse despre venirea Duhului în Ioan 14-16, ca aplicându-se la întreaga perioadă a erei Creștine în loc să fie înțelese ca aplicându-se la o perioadă scurtă, intermediară de încheiere care a dat naștere „veacului viitor.” Un exemplu clar este încercarea făcută astăzi de a reproduce caracterul carismatic al comunității Creștine timpurii. Dacă, după cum se susține în general, parousia lui Christos este încă în viitor, o astfel de încercare ar fi legitimă. Totuși, biserica carismatică în Scriptură a fost comunitatea escatologică din zilele lui Pavel prin care Duhul a realizat escatologia viitoristă a evangheliei.

Revărsarea Duhului la Rusalii imediat a fost identificată cu un text escatologic din Vechiul Testament referitor la lucrurile care aveau să aibă loc în zilele de pe urmă ale veacului Iudaic (Ioel 2: 28). În lumina acestei profeții, Petru a interpretat venirea Duhului ca un semn al apropiatului sfârșit al vechiului veac. Ceea ce începuse să aibă loc la Rusalii a fost în acord cu ceea ce s-a prezis în legătură cu venirea zilei Domnului, „cea mare și înfricoșată” (Fapte 2: 20). Doar dacă venirea Duhului în evanghelia lui Ioan este privită în lumina semnificației ei escatologice în Fapte 2 se poate vedea clar rolul Duhului în cadrul domniei lui Christos încheietoare de veac. Duhul vine, nu să înlocuiască ci să completeze lucrarea lui Christos. Christos a spus ucenicilor Lui, „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16: 12-15).

O funcție principală a Duhului în legătură cu misiunea evangheliei a fost să călăuzească mesagerii lui Christos în tot adevărul (Ioan 16: 13), „Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa” (Evr. 2: 4). Termenul adevăr, așa cum este folosit aici și în multe texte Ioanine, este o referire nu doar la ceea ce este real/faptic în contrast cu ceea ce este fals, ci la toate lucrurile noului aeon în contrast cu statutul celui vechi. Spre exemplu, „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1: 17). Adevărul prin Christos nu înseamnă că legea lui Moise a fost o rușine sau neautentică. Contrastul dintre cele două veacuri este de tip „umbre” versus „trup” (Col. 2: 17). Închinarea „în Duh și adevăr” (Ioan 4: 24) este sinonimă cu noul mod de existență din „veacul viitor.” În această legătură, Duhul trebuia să arate ucenicilor lui Christos „lucrurile viitoare” (Ioan 16: 13). Aceste lucruri au fost „bunurile viitoare” care au aparținut locurilor cerești în contrast cu tiparele, umbrele și chipurile veacului pământesc (Evr. 8: 5; 9: 11, 24; 10: 1).

În acest punct reiese semnificația escatologică a Duhului, fiindcă Duhul întotdeauna este asociat cu lumea de sus, care corespunde cu „veacul viitor” în împlinirea christologică a vechiului aeon. Duhul avea să-L glorifice pe Christos, „pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16: 14). Lucrurile care aparțineau lui Christos și pe care le-a descoperit Duhul au fost lucrurile care au aparținut „lumii de sus.” Isus a spus oponenților Lui, „Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus: voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8: 23). Dar cum este descoperită lumea de sus? În ce fel intră noul aeon? Este limpede că noul întotdeauna este asociat cu încheierea vechiului. Funcția Duhului, prin urmare, a fost nu să dea o nouă revelație separat de (adică străină) de vechiul aeon, ci să arate lucrurile viitoare prin descoperirea adevăratei, dar până atunci ascunsei, semnificații a Vechiului Testament. Noul a fost ascuns în cadrul vechiului în termenii făgăduinței și profeției cât și a tiparelor și umbrelor.

Am afirmat că iminența învierii morților a fost legată de revărsarea post-cruce a Duhului Sfânt. Acest aspect rareori este luat în considerare datorită perspectivei restrânse cum că Duhul a fost dat doar ca să completeze revelația (conținutul sau mesajul) credinței Creștine. În această perspectivă, desăvârșirea credinței a fost realizată în vremea apostolică, dar învierea morților nu va avea loc decât la un presupus sfârșit la erei Creștine. Ne propunem să arătăm, totuși, că învierea a fost inseparabil legată de lucrarea Duhului premergătoare sfârșitului veacului. În timpul acestei perioade escatologice „întâia înviere” a fost încheiată și avea să fie urmată de învierea morților de la sfârșitul veacului.

„Lucrurile viitoare” care au fost descoperite de Duhul nu se referă la ceea ce urmează după era Creștină. Este clar din scrierile lui Pavel că lucrurile viitoare, din perspectiva vremii dinaintea crucii, au fost în vremea lui descoperite de Duhul în lumina morții și învierii lui Christos. Referitor la taina evangheliei Pavel a scris, „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta despre care v-am scris în puține cuvinte ... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli şi proroci ai lui Hristos, prin Duhul” (Efes. 3: 3, 5).

Lucrurile pe care Pavel le-a scris pentru alții ca să le citească și să le înțeleagă, au fost lucrurile noului aeon pentru care a fost trimis Duhul să le descopere. În veacurile anterioare aceste lucruri au fost „ascunse” (Efes. 3: 9; 1.Cor. 2: 7). Ele nu au fost făcute cunoscut fiilor oamenilor, nu pentru că ele erau străine scopului divin (vv. 9-11), ci pentru că ele erau lucruri aparținând „veacului viitor.” Omul natural nu le-a putut cunoaște, dar acum, Pavel a spus, „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești” (1.Cor. 2: 10-13). A interpreta lucrurile din versetul 9 (lucruri pe care ochiul nu le-a văzut) ca fiind „lucruri viitoare” după era Creștină este o distorsionare a lucrării Duhului în legătură cu domina lui Christos schimbătoare a veacurilor.

În acest punct se face eroarea critică de către Premileniști. Ei neagă că descoperirile post-cruce ale Duhului, care au adus la desăvârșire era Creștină au vreo legătură cu „lucrurile viitoare” în împlinirea viitorului promis lui Israel. Biserica, în perspectiva lor, devine o eră intermediară fiindcă nu este menționată în nici un text referitor la făgăduințele făcute lui Israel. Dar faptul că biserica și natura spirituală a erei Creștine nu au fost făcute cunoscut înainte de venirea Duhului nu este dovadă că aceste lucruri au fost absente în Scripturile Vechiului Testament. Dimpotrivă, tot ceea ce Duhul a descoperit vreodată a fost ceea ce a fost ascuns în vechiul aeon al Israelului istoric. A susține că viitorul promis lui Israel încă mai trebuie să vină fiindcă ceea ce a venit prin Christos, și descoperit prin Duhul nu corespunde formei pământești exterioare a vechiului aeon este să ignori puterea transformatoare, dătătoare de viață a crucii prin care făgăduințele făcute lui Israel au fost împlinite prin Duhul, în conformitate cu Duhul.

Aici se vede cum învierea intră în misiunea escatologică a Duhului. Duhul dă viață (Rom. 8: 2; 2.Cor. 3: 6), nu doar descoperind lucruri care trebuie crezute, ci abilitându-l pe credincios să experimenteze modul de existență al noului aeon în avans față de sfârșitul celui vechi. Dar cum este aceasta posibil? Poate credinciosul să fie un om în două veacuri, adică, să aparțină de două legăminte în același timp? La acest punct este necesar să vedem semnificația morții și învierii lui Christos în raport cu puterea de înviere, dătătoare de viață a Duhului. Pe cine înviază Duhul dacă nu pe cei care sunt morți? Christos (întâiul rod) a fost înviat de Duhul fiindcă El a fost primul care s-a făcut ascultător până la moarte. Moartea Lui s-a raportat în esență la învierea Lui, și ambele evenimente au fost cu privire la intrarea Lui în domnia Mesianică. „El a fost omorât în trup dar a fost înviat în duh” (1.Pet. 3: 18), ca să-Și întemeieze domnia în sfera făgăduinței. După cum se arată în nașterea lui Isaac, sfera făgăduinței este „în Duhul” și nu „în carne.” (Gal. 4: 21-31). Ceea ce are Pavel în minte este contrastul dintre cele două veacuri, cel vechi și cel nou, așa cum sunt ele determinate de cele două legăminte.

Afirmația că Christos „a fost născut din sămânța lui David în ce privește trupul” vorbește despre intrarea Lui în veacul Vechiului Legământ prin genealogia lui David (Rom. 1: 3). Dar El nu a căutat domnia Lui Mesianică „conform cărnii,” fiindcă făgăduința avea să fie împlinită, nu „în carne” (conform cărnii) ci în Duh (conform Duhului); nu în lumea de jos ci în lumea de sus. Prin urmare, moartea lui Christos în carne nu a reprezentat o amânare a făgăduinței ci actul necesar al credinței în împlinirea ei „în Duh.” Prin moartea Lui El a fost „declarat” (sau desemnat) „că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților” (Rom. 1: 4). Credința lui Avraam exprimă faptul că „carnea nu folosește la nimic” (Ioan 6: 63), după cum a arătat nașterea lui Ismael. Credința lui Christos a fost încrederea neclintită că „duhul dă viață” (Ioan 6: 63), după cum a arătat nașterea lui Isaac. Afirmația lui Christos cum că El era de sus a fost o referire la sfera spirituală a făgăduinței, fiindcă El era acea făgăduință.

0 views0 comments

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!

bottom of page