DEZLEGAREA LUI SATAN

Dezlegarea lui Satan

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Dezlegarea lui Satan pentru o perioadă scurtă la sfârșitul episodului mileniului este paralelă cu scenele din vremea sfârșitului din episoadele precedente, cu excepția că aici este prezentată înfrângerea lui Satan. Deși există o progresie înspre sfârșit, cele șapte episoade ale lui Ioan nu sunt evenimente consecutive, ci o acoperire a aceluiași teren în prezentarea înfrângerii dușmanilor lui Christos. Babilonul, fiara din mare, fiara de pe pământ și Satan se scufundă toate împreună, chiar dacă înfrângerea lor este relatată în episoade separate. Unitatea structurală a Apocalipsei este fragmentată dacă se neagă paralelismul episodului Mileniului cu episoadele precedente și i se atribuie un cadru post-parousia separat în istorie.

Dezlegarea lui Satan pentru o scurtă perioadă de timp trebuie văzută din perspectiva înfrângerii sale finale, care este pusă în contrast cu fundalul victoriei lui Christos și a sfinților Lui. Se susține că puterea lui Satan de a înșela din nou neamurile este dovada că ceea ce l-a legat prima dată va trebui luat din cale. Dacă moartea lui Christos l-a legat pe Satan, atunci moartea lui Christos va trebui anulată ca Satan să poată fi dezlegat. Greșeala din acest raționament este că el trece cu vederea rolul neamurilor, mai întâi, în legătură cu evanghelia fără Tora care dă naștere adevăratei semnificații a viitorului promis lui Israel, și doi, în legătură cu partea pe care au jucat-o neamurile în revolta finală a lui Satan în efortul lui de a împiedica noua Creație să ia locul celei vechi. A susține că pe timpul mileniului toate persoanele de pe pământ ar fi trebuit să devină Creștin dacă Satan ar fi fost legat, înseamnă o înțelegere greșită a legării în raport cu înșelarea. Înșelarea a avut de-a face cu distorsionarea semnificației și naturii „lucrurilor viitoare.” Prin urmare, ceea ce l-a legat pe Satan ca să nu mai înșele neamurile, a fost evenimentul (Crucea) prin care viitorul promis lui Israel a fost descoperit și adus la împlinire. Aceasta este chestiunea centrală în legarea lui Satan, nu câți au primit sau au respins ceea ce a fost descoperit prin Christos. Venirea noului veac al vieții și neprihănirii prin moartea și învierea lui Christos l-a lăsat pe Satan fără putere de a mai ținea neamurile în întuneric privitor la adevărata semnificație și împlinire a istoriei răscumpărării lui Israel.

Înșelarea neamurilor de către Satan de la sfârșitul mileniului (Apoc. 20: 7) a avut de-a face nu cu distorsionarea a ceea ce avea să fie descoperit (cum a fost cazul înainte de Crucea lui Christos), ci cu o negare a ceea ce a fost descoperit și încheiat prin Christos. A susține că înșelarea finală a neamurilor de către Satan trebuie să implice aceiași oameni care au fost luminați prin legarea lui, este absurdă și ridicolă. Dacă aceasta ar fi cazul, atunci împotriva cui s-au strâns Neamurile pentru război? Împotriva lor însăși? Exact la fel cum tabăra sfinților (biserica celor întâi născuți) a fost compusă din oameni din „toate națiunile” (fiindcă Satan fusese legat), la fel forțele adunate împotriva bisericii erau compuse din oameni din toate națiunile care s-au împotrivit la ceea ce a fost descoperit prin Christos.

Rezultatul acelei bătălii a fost dovada că puterea care l-a legat pe Satan nu putea fi biruită. Adevărul și libertatea noului eon care a venit prin moartea și învierea lui Christos sunt invincibile. Aceasta a fost vestea bună pentru sfinții din vremea lui Ioan care erau pe punctul de a experimenta înfrângerea lui Satan. Ei au putut să-l biruiască „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor” (Apoc. 12: 13). Înfrângerea finală și definitivă a lui Satan este în legătură cu trecerea cerului și pământului vechi și cu venirea cerului și pământului nou. În prezența sau parousia lui Christos nu s-a mai găsit loc pentru puterile vechiului cer și pământ ale veacului cel vechi. (Apoc. 20: 11).

Identitatea lui Gog și Magog

Forțele antichristice pe care le-a adunat Satan împotriva bisericii pentru o scurtă perioadă sunt numite Gog și Magog. Numele sunt luate din cartea lui Ezechiel și reprezintă națiunile care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au fost ostile poporului lui Israel după întoarcerea poporului din robia Babiloniană (Ezech. cap. 38 și 39). Se crede că Ezechiel a folosit termenul ca să facă referire la puterea Seleucidă, în special când a ajuns în vârf în vremea lui Antiohus Epifanes.

Există câteva caracteristici ale teribilei persecuții declanșate de Antiohus Epifanes care ar face această perioadă de nenorociri un simbol potrivit pentru atacul lui Satan de la sfârșitul veacului asupra bisericii. Mai întâi, bătălia Siriei sub Epifanes a fost ultima mare asuprire pe care Israel a avut-o de îndurat în vechea dispensațiune. Prin urmare, este un simbol potrivit pentru încercarea finală a lui Satan de a distruge noul Israel descoperit și încheiat prin Christos. Doi, înfrângerea lui Magog avea să aibă loc în mijlocul lui Israel, și a avut ca rezultat popularizarea numelui sfânt al lui Dumnezeu „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu, Israel” (Ezech. 39: 7). „şi nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele Meu cel sfânt; ci vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!” Spurcarea sanctuarului de către Epifanes este un simbol potrivit pentru „omul păcatului” lui Pavel și așezarea lui în Templul lui Dumnezeu (2.Tes. 2: 3-4). Trei, acest ultim asalt are loc doar cu permisiunea lui Dumnezeu cu scopul de a-Și sfinți Numele în mijlocul poporului Său (Ezech. 38: 16-23). „Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul” (v. 23).

Se vede clar că asaltul lui Satan de la sfârșitul veacului împotriva bisericii a fost sub controlul lui Dumnezeu, slujind ca să mărească victoria lui Christos și înfrângerea totală a lui Satan. Identificarea forțelor antichristice din perioada scurtă de mare necaz ar trebui să fie relativ simplă în lumina conflictelor de fond care au caracterizat misiunea de evanghelizare a bisericii primare.

Dacă ar trebui să particularizăm un anume eveniment ca început crucial în declanșarea puterii Crucii pentru legarea lui Satan (ca să nu mai înșele neamurile), acesta ar putea fi chemarea lui Saul din Tars ca să fie apostol al neamurilor. Înainte de acest moment, Pavel a fost o figură influentă din opoziția Iudaică față de credința în Mesia cel crucificat și înviat. Recuperarea după prima mare persecuție din preajma morții lui Stefan a fost îngreunată de eforturile persistente și expansioniste ale lui Saul care făcea prăpăd în biserica din Ierusalim și dimprejur. După convertirea lui Saul, nu este lipsit de importanță faptul că Luca face remarca că „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Fapte 9: 31).

Chemarea lui Pavel de a fi apostol al Neamurilor s-a dovedit a fi calea prin care Dumnezeu a ales că aducă națiunile (și ulterior pe Israel) la înțelegerea semnificației Crucii de schimbare a veacurilor. Misiunea lui Pavel printre Neamuri a fost o ocazie pentru descoperirea anumitor adevăruri importante care nu a fost pricepute la început de către credincioșii Iudei, sau acele adevăruri nu erau o prioritate pentru misiunea apostolică timpurie din Iudeea. Prima mare problemă care trebuia adusă în fața bisericii din Ierusalim a fost întrebarea dacă Neamurile trebuie să se taie împrejur. Anumiți oameni din Iudeea s-au dus la Antiohia și au predicat fraților dintre Neamuri că „dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Fapte 15: 1). Acesta a fost începutul confruntărilor lui Pavel cu credincioșii Iudei care au considerat că evanghelia lui fără Tora este o pervertire a Credinței Creștine Iudaice. Referitor la astfel de Iudaizatori Pavel a scris Galatenilor, „noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2: 5).

Disensiunea legată de circumcizia Neamurilor a fost atât de ascuțită în Antiohia încât „au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri” (Fapte 15: 2). La Ierusalim, conform lui Luca, „unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (v. 5).

Este important de observat că acești farisei erau credincioși, fapt care dovedește clar că biserica din Ierusalim era departe de a fi unită cu privire la semnificația morții lui Christos schimbătoare a veacurilor. Este de asemenea evident că această diferență în înțelegerea adevăratului sens escatologic al evangheliei a persistat și după consiliul înregistrat în Fapte 15. Când Pavel a plecat ani mai târziu la Ierusalim, după a treia sa campanie misionară între Neamuri, a fost confruntat cu problema prevenirii unei răscoale în cetate din pricina prezenței lui și fiindcă așa cum a subliniat Iacov, „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21: 20). Din aceasta, (din perspectiva prezenței continue a bisericii în Ierusalim și Iudeea în perioada misiunii lui Pavel printre Neamuri), se vede că nucleul intern al creștinilor Iudei și conducătorii lor (care au înțeles și aprobat lucrarea între Neamuri), au fost cu toate acestea incapabili să facă vreun progres semnificativ în segmentul mai larg al creștinilor Iudei referitor la libertatea în Christos, în comparație cu Neamurile. Se pare că nu s-a făcut nici un efort pentru a forța semnificația evangheliei fără Tora între Iudeii din Ierusalim și Iudeea, lăsând ca această chestiune să fie stabilită, după cum s-a și întâmplat, de judecata escatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă ale Ierusalimului. Între timp preocuparea principală a fost conservarea bisericilor din Iudeea. Acest fapt a fost extrem de important până când evanghelia a fost predicată în toată lumea ca mărturie, având ca rezultat intrarea numărului deplin al neamurilor. Semnificația viitorului promis lui Israel avea să devină clar prin Neamuri, care în timpul orbirii lui Israel au fost făcuți părtași la lucrurile spirituale ale lui Israel ( Rom. 15: 27). Aceasta a fost taina evangheliei care a fost descoperită lui Pavel și făcută cunoscută prin lucrarea lui, Neamurilor.

Întorcându-ne la consiliu (Fapte 15), mărturia lui Petru și Iacov au fost decisive în prevenirea unei rupturi între Pavel și biserica din Ierusalim ca întreg, referitor la legitimitatea misiunii fără Tora între Neamuri. Aprobarea lui Petru a fost susținută de implicarea lui în convertirea lui Corneliu care a primit evanghelia și Duhul Sfânt prin credința în Christos fără tăierea împrejur în carne. Aceasta a fost dovada că particularismul Iudaic al vechiului veac al legii era înlăturat în Christos; că nu era necesar să fie impus credincioșilor în vederea mântuirii. Petru a concluzionat că Dumnezeu n-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţat inimile prin credinţă. Acum, dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15: 9-11).

Este demn de remarcat că Petru și-a câștigat înțelegerea cu ocazia convertirii lui Corneliu, care este încă o dovadă în plus că viitorul promis lui Israel își făcea apariția prin misiunea dintre Neamuri. Observați din nou că Petru mărturisește „Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (v.11). Acest lucru era împotriva gândirii normale a unui Iudeu, și anume, că Neamurile puteau fi mântuite doar devenind Iudei prin tăiere împrejur în carne. Într-adevăr, Neamurile erau mântuite devenind sămânța lui Avraam, însă Iudeii erau nepregătiți pentru faptul că și ei de asemenea trebuiau să se „nască din nou” (prin credința în Christos și învierea Lui) pentru a deveni sămânța făgăduinței. Păstrarea tăierii împrejur în carne și alte particularități din istoria mântuirii nu erau esențiale în primirea făgăduinței în Christos. Aceasta a fost orbirea lui Israel care a fost împrăștiată de misiunea printre Neamuri prin lumina evangheliei.

Iacov a adăugat la mărturisirea lui Petru profeția lui Amos 9: 11, 12 pe care a folosit-o să arate inter-relaționarea dintre evanghelizarea Neamurilor și ridicarea cortului lui David (Fapte 15: 13-18). Ducerea Evangheliei la Neamuri a jucat un rol important în înnoirea tuturor lucrurilor despre care au vorbit profeții. Cu această înțelegere, consiliul din Fapte 15 s-a încheiat prin trimiterea de scrisori de susținere a lucrării lui Pavel între Neamuri, care au fost trimise credincioșilor din Antiohia, Siria și Cilicia. Prin aceste scrisori apostolii din Ierusalim și bătrânii au clarificat că „Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis, dar, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15: 24-29).

Două lucruri sunt demne de remarcat referitor la ceea ce s-a scris credincioșilor dintre Neamuri. Mai întâi, anumiți Iudei au plecat din Ierusalim împotrivindu-se lucrării lui Pavel între Neamuri. Ei au pretins susținerea bisericii mamă în efortul lor de a aduce pe Neamuri sub jugul tăierii împrejur, susținere pe care conducătorii din Ierusalim au negat-o spunând, „fără vreo însărcinare din partea noastră” (v. 24). Doi, recunoașterea bisericii din Ierusalim ca biserică mamă, adică, nucleul credinței, iasă la suprafață în această controversă. Altfel, afirmația „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate” ar fi fost non-sens dacă conducătorii din Ierusalim nu ar fi avut autoritate să acționeze astfel. Deși Pavel întotdeauna (în mod necesar) și-a apărat independența apostolică, el nu a încercat niciodată să rupă legăturile cu biserica din Ierusalim, sau să discrediteze rolul crucial pe care l-a jucat Ierusalimul în păstrarea lucrării sale între Neamuri întemeiată pe istoria răscumpărării Israelului Vechiului Testament până la sfârșit. Muchia de cuțit pe care se afla în continuu a fost aceea de a menține misiunea lui înrădăcinată într-un Iudaism istoric care încă mai trebuia să intre în destinul lui christocentric, dar în același timp să apere bisericile sale de intrușii care încercau să facă Iudaismul existent încă neîncheiat, regula de credință în Christos. Pavel nu putea să rupă legăturile cu Ierusalimul fără să taie rădăcinile evangheliei sale, dar în același timp trebuia să împiedice ca practicile de păzire a legii ale credincioșilor Iudei să fie impuse asupra bisericilor dintre Neamuri până când schimbarea escatologică a lui Israel avea să fie încheiată. Neamurile aveau nevoie de Israel, la fel cum Israel avea nevoie de Neamuri, în îndeplinirea destinului escatologic al evenimentului Crucii.

Față de acest fundal vedem așezată scena pentru ultimul asalt împotriva bisericii când intrarea deplină a Neamurilor a avut impactul total asupra Israelului împietrit și nepocăit, al cărui zel pentru lege a rămas constant până când răzvrătirea fățișă a devenit inevitabilă. Au existat o serie de evenimente legate între ele care pot fi privite ca precipitând mișcarea antichristică chiar înainte de pustiirea Ierusalimului de către Romani. Mai întâi, a fost ultima vizita a lui Pavel la Ierusalim cu ajutoarele bisericilor dintre Neamuri pe care le-a adunat cu trudă pentru sfinții săraci. Acceptarea acestor ajutoare a fost o mare preocupare pentru Pavel. Dincolo de beneficiul material pentru sfinții în nevoie, a fost un simbol al frăției și solidarității dintre Iudei și Neamuri. Acceptarea acestora de către biserica Iudaică avea să fie o recunoaștere a aprobării lui Pavel, și a deplinei solidarității cu frații dintre Neamuri de pretutindeni. Pavel a fost preocupat de efectul unificator pe care acceptarea ajutoarelor avea să-l aibă în cadrul trupului lui Christos. După cum a exprimat-o atât de clar față de Corinteni, „Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acoperă nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu. Aşa că, dovada dată de voi prin ajutorul acesta îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi” (2.Cor. 9: 12,13). Cât de profunde erau simțirile lui Pavel în legătură cu acceptarea acestor ajutoare, și interesul pentru viitorul lui Israel care a stat la bază, este scos în evidență în Romani. El a solicitat rugăciunile fraților din Roma, „să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi” (Rom. 15: 30, 31). Avem puține informații cu privire la primirea ajutoarelor și efectul pe care l-au avut, însă avem motive să credem că ele au jucat un rol important în revolta Iudaică ulterioară împotriva bisericilor din Palestina și întreaga lume.

Doi, arestarea și încarcerarea lui Pavel la Cezareea și apelarea la Cezar au fost factori care au contribuit la izbucnirea revoltei antichristice Iudaice. Pavel i-a avertizat pe bătrânii din Efes să fie cu luare aminte și să vegheze fiindcă „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20: 29). Despre apostazia „zilelor din urmă” s-a vorbit și predicat în toate bisericile, având rădăcinile principale în Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor. Christos a prezis o vreme de necaz de o așa intensitate că dacă acele zile nu ar fi fost scurtate nu ar fi scăpat nici aleșii (Matei 24: 21, 22). Pavel, fără îndoială s-a referit la acea vremea de apostazie când a scris Tesalonicenilor, spunând, „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2.Tes. 2: 3-8).

Cei care văd necazul cel mare din Matei 24: 21, 22 ca referindu-se la distrugerea Ierusalimului de către Romani, trec cu vederea, în opinia noastră, vremea premergătoare de mare prigoană împotriva Creștinilor care corespunde necazului despre care a vorbit Isus. Avertismentul lui Isus de a fugi din Iudeea când va fi văzut semnul lui Daniel, și anume, „De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” (Matei 24: 15, 16), nu s-a referit la prezența Romanilor în Templu, ci Zeloții și armatele Iudaice ale războiului civil (Luca 21: 20) care practic au devastat cetatea și templul înainte de pustiirea finală produsă de armatele Romane sub generalul Titus.

Arestarea lui Pavel, din motive practice, a marcat încheierea misiunii fără Tora la Neamuri, cu excepția călătoriei lui la Roma. Christos a clarificat că sfârșitul veacului urmează după încheierea evanghelizării Neamurilor. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24: 14). După arestarea lui Pavel, ostilitatea care a mocnit sub suprafață referitor la susținerea și simpatia Iudaică față de o misiune în continuă expansiune între Neamuri, a început să erupă și să se manifeste în orice formă imaginabilă de persecuție. Dacă raportul lui Josephus este corect, chiar în vremea când Pavel a evitat un proces în Iudeea apelând la Cezar, lucrurile au început să se năruie pentru bisericile din Palestina. Înainte de sosirea lui Albinus, noul procurator Roman, care a fost desemnat să înlocuiască pe decedatul Festus, Annas, Marele Preot a profitat de acest scurt interval de timp să aresteze pe Iacov și pe alți conducători Creștini și să-I ucidă cu pietre. Conform lui Schurer, „În intervalul dintre moartea lui Festus și sosirea succesorului său, în AD 62, o totală anarhie a cuprins Ierusalimul care a fost folosită de marele preot Ananus, unul din fii bătrânului Ananus sau Anna care a fost bine cunoscut în legătură cu evenimentul morții lui Christos, în favoarea lui pentru a-și asigura printr-o adunătură gălăgioasă executarea dușmanilor săi prin împroșcare cu pietre. Conducerea lui arbitrară nu a fost de lungă durată fiindcă Împăratul Agripa, chiar înainte să vină noul procuror l-a demis, după ce a deținut funcția doar timp de trei luni. Iacov fratele lui Isus Christos se spune, a fost printre cei executați de Ananus.”

Jocz a crezut că martirajul lui Iacov și fuga comunității Iudaice Creștine din Iudeea sunt legate în mod logic. El a observat că „Din relatarea lui Eusebiu, se pare că aceasta a avut loc înainte de începutul războiului. Războiul împotriva Romei a început în anul AD 65, după tulburările din Ierusalim sub Florus. Martirajul lui Iacov, dacă dăm crezare relatării lui Josephus, se situează în anul 62. Migrarea spre Pela trebuie, prin urmare să fi avut loc între 62-66. Am îndrăzni să sugerăm că a avut loc după martirajul lui Iacov. Motivul pentru o astfel de acțiune a fost probabil declanșarea unei prigoane care nu a încetat odată cu moartea lui Iacov ci a afectat întreaga comunitate. Migrarea spre o țară străină nu a fost un act voluntar, deoarece Ierusalimul a ocupat un loc prea important în gândirea Iudeo-Creștină. Iudeii Creștini au părăsit cetatea când viața a devenit imposibilă acolo. A fost în totalitate o măsură de autoapărare.”

Dacă, totuși, fuga Creștinilor Iudei din Iudeea trebuie legată de pustiirea templului, dar înainte de venirea Romanilor este foarte probabil ca aceasta să fi avut loc între 66-68. În timpul acestei perioade templul a fost profanat de către Zeloții care au preluat controlul și permiteau nelegiuiților să traverseze prin locul sfânt, și chiar au comis crime în templu. Probabil că culmea urâciunii a fost atinsă când Zeloții au instalat pe un nelegiuit debil mintal (Phannias) ca mare preot. Conform lui Josephus (Iosif Flavius) el a fost atât de ignorant în ce privesc îndatoririle preoțești încât de fiecare dată el trebuia instruit ce să facă. „Această oribilă piesă de nelegiuire … a prilejuit ca ceilalți preoți, care priveau de la distanță cum legea lor a devenit bătaie de joc, să verse lacrimi și să plângă cu amărăciune dizolvarea unei așa sfinte demnități.” Probabil cuvintele lui Annanus în apelul lui la popor să curețe templul de Zeloți descriu cel mai bine pustiirea. Iosif Flavius relatează că „Annanus a stat în mijlocul lor și aruncându-și frecvent privirea spre templu având ochii plini de lacrimi a spus, „Cu siguranță ar fi fost mai bine pentru mine să mor înainte să fi văzut casa lui Dumnezeu plină de atâtea spurcăciuni, sau aceste locuri sfinte în care nu era voie să se calce oricum, călcate de picioarele acestor ticăloși vărsători de sânge.”

Spurcarea templului de către Zeloți înainte de venirea Romanilor a fost o împlinire potrivită nu doar a lui Matei 24: 15, ci și a referirii lui Pavel la „omul păcatului” a cărei prezență în templu a reprezentat o auto-deificare care nu a fost cu nimic mai puțin decât o respingere a lui Dumnezeu. Iosif Flavius a spus despre infamii Zeloți, „Acesti oameni, prin urmare, au călcat în picioare toate legile omenești și au râs de legile lui Dumnezeu; cât despre prezicerile profeților ei le-au ridiculizat ca pe trucurile jonglerilor.” S-au făcut numeroase încercări de a identifica „puterea ce-l oprește” a lui Pavel a cărei înlăturare avea să deschidă calea pentru venirea „omului păcatului” (2.Tes. 2: 3-8). Pavel, Duhul Sfânt și Roma, ca să enumerăm doar câteva entități care au fost propuse ca fiind forța „ce-l opreşte.” Totuși din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat după uciderea lui Iacov și a celorlalți conducători Creștini din Ierusalim este posibil ca biserica din Ierusalim, și respectatul ei conducător în special, să fi fost aceea putere „ce-l oprește” care a ținut asaltul Iudaic asupra bisericii sub control până ce a intrat numărul deplin al neamurilor. Conform lui Farrer, Iacov a fost la fel de respectat de către Iudei cât și de Creștini. „El de asemenea, a fost un om evlavios conform legii având o bună mărturie pentru toți Iudeii care locuiau acolo.” Faptul că Iacov a fost unul din „stâlpii” bisericii din Ierusalim, și a reușit să țină biserica împreună întro atmosferă relativ pașnică, nu poate fi negat. Până la arestarea lui Pavel se pare că prin conducerea lui Iacov biserica a fost capabilă să existe alături de Iudeii necredincioși cât și alături de „miile de iudei care au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21: 17-28). Este clar că toți Creștinii Iudei au continuat să păzească legea, chiar și cei care au înțeles că ea nu mai era obligatorie pentru mântuire. A fost important pentru credincioșii Iudei să evite o ruptură prematură cu Iudaismul Vechiului Testament, înainte de schimbarea completă a veacurilor. Nu există dovezi că evanghelia fără Tora a lui Pavel a fost contrară acestei reguli practicate printre Creștinii Iudei de pretutindeni. Neamurile însă au fost o chestiune total diferită. Nici unui păgân nu-i era permis să intre în ceva din care Iudeii trebuiau să iasă. Aceasta ar fi reprezentat o inversare a direcției evangheliei, și o pervertire a destinului escatologic în Christos prin moartea și învierea Sa.

Ultima călătorie a lui Pavel la Ierusalim nu a fost la întâmplare. Momentul deciziei pentru Creștinii Iudei de pretutindeni a sosit, și în special pentru credincioșii din Palestina. Cei care au văzut și acceptat deplina semnificație a Crucii așa cum a fost ea acum manifestată în misiunea printre Neamuri, aveau curând să experimenteze mânia lui Satan în asaltul lui final asupra adevăratului Israel al lui Dumnezeu. Puterea care l-a ținut și-a împlinit scopul la vremea potrivită, nu mai era cale de întoarcere. Omul păcatului era gata să se descopere în toată furia lui. Urâciunea care s-a așezat în locul sfânt a fost o dovadă lămurită a pustiirii care avea să urmeze. Farrer comentează, „Sângele sfântului Iacov, vărsat de preoți și Zeloți a pătat curtea templului din Ierusalim în anul AD 63. Nu au trecut trei ani și pardoseala din marmură a templului a fost inundată de sângele a opt mii de Zeloți, care s-au înjunghiat unii pe alții într-un sângeros masacru. Hanam inițiatorul și motorul martirajului a pierit mizerabil. El a fost capturat de Idumei și ucis iar cadavrul lui a fost aruncat dezbrăcat la câini și fiare. Aproape șase ani mai târziu preoți răpuși de foame au fost văzuți sărind nebunește în flăcările altarului. Nu trecuseră șapte ani iar Templul și cetatea s-au scufundat carbonizate în mormanele pătate de sânge și locul, națiunea și ritualul Iudaismului au fost măturate pentru totdeauna.”

Punctul focal al asaltului final al lui Satan împotriva bisericii din episodul mileniului lui Ioan și perioada paralelă din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost revolta Iudaică răspândită pretutindeni împotriva mișcării fără Tora dintre Neamuri care acum s-a extins pe întreg pământul și care era acum gata să cuprindă și să solidifice într-un singur trup Creștinii Iudei din Palestina. Trebuie făcută distincție între asaltul anticreștin împotriva bisericii și revolta Iudaică împotriva Romei, care a constituit faza finală a înfrângerii lui Satan. De prea multe ori acele pasaje care de referă la apostazie, la necaz și puterea antichristică sunt amestecate fără discernământ cu textele care se referă la conflictul Iudeo-Roman. Asaltul Iudaic asupra bisericii (necazul cel mare, Matei 24: 21,22; 1.Petru 1: 6,7; Apoc. 2: 10, etc.) a venit primul fiind apoi întrerupt brusc de revolta împotriva Romei. Această distincție poate fi observată în Discursul lui Isus. Christos a spus, „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24: 29, 30).

Antichriștii

Faptul că atacul final al lui Satan împotriva bisericii a reprezentat o revoltă împotriva misiunii fără Tora printre Neamuri este confirmat mai departe de învățătura lui Ioan referitoare la antichriști. Unii au încercat să facă deosebire între „antichristul” lui Ioan și „omul păcatului” lui Pavel, însă noi credem că acestea sunt două expresii pentru o singură putere centrală. Oricum, Pavel și Ioan se pot referi la manifestări diferite ale acestei forțe antichristice. Trei lucruri ar fi demne de observat în învățătura lui Ioan referitoare la antichrist.

Mai întâi, antichristul deja sosise, fapt care este baza pentru afirmația lui Ioan cum că sosise „ceasul de pe urmă.” Viitorul escatologic al evangheliei anticipat de către primii creștini, a sosit. Ioan a scris, „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1.Ioan 2: 18).

Doi, antichriștii s-au desprins din părtășia sfinților. Ioan a spus, „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştrii. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştrii, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştrii” (1.Ioan 2: 19). Din moment ce Ioan (alături de Petru și Iacov), a predicat în primul rând evanghelia la cei tăiați împrejur, și Pavel a mers la cei netăiați împrejur (Gal. 2: 9), este clar că Ioan a vorbit de o ruptură care a avut loc în cadrul comunității credincioșilor Iudei. Punctul de ruptură a venit, credem noi, când a devenit evident că misiunea printre Neamuri nu mai putea fi controlată; că a adus la lumină deplina însemnătate a morții lui Christos, schimbătoare a veacurilor.

Dacă vă aduceți aminte, chiar în prima parte a lucrării lui Pavel, anumiți credincioși „au plecat” dintre apostolii din Ierusalim într-un efort de a obliga convertiții dintre Neamuri să se taie împrejur. Exisă multe dovezi că această practică a continuat chiar până la sfârșit, până la ruperea finală care a urmat vizitei lui Pavel la Ierusalim și arestării și încarcerării lui ulterioare la Cezareea. Din perspectiva numeroaselor predicții referitoare la apostazie și accentul enorm pus pe „a răbda până la sfârșit” în scrierile ulterioare ale perioadei mileniului, există motive să credem că mișcarea antichristică a fost la fel de răspândită ca și misiunea lui Pavel. Pavel a scris lui Timotei despre venirea unor vremuri grele când oameni „stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa” se vor împotrivi adevărului evangheliei (2.Tim. 3: 7,8). În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (1.Tim. 4: 1). Arătarea omului păcatului „se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2.Tes. 2: 9, 10). „Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 24: 11-13). Este evident că antichriștii au fost cei care au ieșit din comunitatea credincioșilor, cu duhul mișcării emanate din „Cetatea cea mare,” unde, de asemenea, a fost crucificat și Domnul nostru (adică, Ierusalim, Apoc. 11: 8).

Trei, erezia specifică a antichriștilor a fost negarea faptului că Isus a venit în trup (orig. carne). Ioan a scris, „şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Christos venit în carne nu este din Dumnezeu; și acesta este duhul lui Antichrist, despre care ați auzit că vine, și acum este deja în lume” (1.Ioan 4: 2, 3; Biblia, Traducere Literală Nouă, 2001). Pentru Ioan, antichriștii au fost învățătorii mincinoși a căror venire a constituit atacul nestăvilit din ceasul de pe urmă (sfârșitul veacului) asupra bisericii. În cea de-a doua sa epistolă, Ioan a scris, „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc pe Isus Hristos venind în trup (orig. carne). Iată amăgitorul, iată Antihristul!” Această invazie din „ceasul de pe urmă” a lumii evanghelizate de către acești înșelători este în acord cu ceea ce s-a întâmplat în episodul sfârșitului mileniului referitor la ieșirea lui Satan ca să înșele neamurile.

S-a scris mult despre antichriștii din zilele lui Ioan. Ei au fost adesea considerați a fi gnosticii de o formă sau alta. Problema a fost, (1) eșecul de a recunoaște cadrul temporal pentru scrierile lui Ioan (perioada sfârșitului veacului Iudaic), (2) eșecul de a vedea antichriștii ca pe cei care au ieșit din comunitatea credincioșilor, și (3) eșecul de a vedea apogeul mișcării Iudaizatoare ca pe momentul escatologic al credinței creștine. Conform lui 1.Ioan 4: 1-3 și 2.Ioan 7 antichriștii au negat că Isus „a venit în carne,” în sensul că deja El venise, nu mai trebuia așteptat altul, sau mai târziu. Când această negare este evaluată pe fondul mișcării Iudaizatoare, este clar că credincioșii plini de râvnă pentru lege au anticipat o venire a lui Christos care să implice o restaurare fizică a lui Israel, adică, o restaurare conformă cu modul de viață Iudaic sub Vechiul Legământ. Ei au fost orbiți față de semnificația schimbătoare de veacuri a Crucii. De aceea, a nega că Christos „a venit în carne” însemna pur și simplu că unii nu au acceptat faptul că Isus a fost Mesia în existența lui pământească. A mărturisi că Christos a fost Mesia în timpul existenței Sale istorice (viața lui în carne) a însemnat că moartea Sa a semnificat o plecare Mesianică (a fost stârpit) din sfera cărnii, cu scopul ca lucrarea Lui Mesianică să poată fi realizată „în sfera Duhului.” Exact aceasta s-a întâmplat când Christos a împlinit făgăduința. Sămânța promisă totdeauna a fost asociată cu ceea ce era „în Duh” și nu cu ceea ce era „în fire” (carne). Alegoria lui Ismael și Isaac este dovada acestui fapt, după cum am avut ocazia să vedem în Gal. 4: 21-31. Nu există nici un indiciu că antichriștii au negat pe Isus cel istoric, însă ei au negat că El a fost Mesia în existența lui pământească. Pentru ei, obiectul întoarcerii Sale a fost sfera cărnii, (firea pământească, adică, vechiul mod de existență al veacul Vechiului Legământ), în timp ce pentru adevărații credincioși, lumea (veacul cel vechi al cărnii) era în faza de trecere, de dispariție (1.Ioan 2: 17), iar venirea lui Christos a avut semnificația venirii veacului nou al făgăduinței „în Duh.”

Prin urmare, mișcarea antichristică din zilele lui Ioan se reduce la întrebarea, „A fost Isus, Christosul, (Mesia) înainte de moartea Sa? Răspunsul la această întrebare a avut o mare influență asupra înțelegerii Iudaice a venirii post-Cruce a lui Christos. Avea așteptata Lui venire să fie „în carne” (adică, o restaurare fizică, carnală a lui Israel după modelul Vechiului Legământ), sau Mesia deja venise „în carne” doar ca să fie stârpit prin moartea Sa pentru a intra în sfera mai înaltă a Duhului? Dacă aceasta din urmă a fost cazul, atunci întoarcerea lui Christos a însemnat încheierea promisei restaurări „în Duh,” și reprezintă noul mod de existență sub Noul Legământ. Din această perspectivă venirea Lui a marcat sfârșitul deplin al veacului cărnii (firii pământești). Mulți Iudei credincioși plini de râvnă pentru Lege (cât și necredincioși) au respins cea din urmă semnificație ținând orbește de faptul că Christos nu a venit în carne (trup, veacul vechiului Legământ), prin urmare, sfera cărnii, modul de existență al Vechiului Legământ, rămâne deschisă pentru întoarcerea (pentru ei, venirea adevăratului Mesia) Lui ca să restaureze tronul lui David conform acelui status quo.

Implicarea Romei

Mișcarea antichristică nu a constat doar în invadarea lumii evanghelizate cu înșelători și învățători mincinoși, ci și în inventarea ostilității Iudeilor împotriva Creștinilor în toate modurile imaginabile, adesea implicând persecuție din partea puterii Romane. Faimoasa persecuție neroniană, cu care este pus în legătură martirajul lui Petru și Pavel de către tradiția eclesiastică, se încadrează în perioada persecuției Iudaice din Iudeea (AD 64) care a urmat după uciderea lui Iacov. Se crede în general că Nero, după marele incendiu din Roma, a aruncat vina asupra creștinilor pentru a abate de la el suspiciunile crescânde cum că el a fost incendiatorul. În aceste circumstanțe „a început un carnaval al sângelui cum nici chiar păgâna Romă nu a văzut până atunci și nici de atunci încoace.” O mare mulțime de creștini au fost atunci executați la moarte în cele mai șocante moduri.

Iosif Flavius vorbește despre crimele lui Nero, însă nu este menționată nici o persecuție a Iudeilor necreștini. De ce doar creștinii au fost aleși pentru cruzimea diabolică ridică o întrebare care i-a determinat pe istorici să caute dincolo de Nero și Roma vreun motiv ascuns. Schaff comenta, „Nu este improbabil că în aceasta (la fel ca în toate persecuțiile precedente, și adesea și în cele ulterioare), Iudeii fanatici, înfuriați de progresul rapid al Creștinismului, și nerăbdători să abată suspiciunile de la ei, au ațâțat poporul împotriva Galilienilor și Romanii păgâni s-au năpustit cu dublă furie asupra acestor presupuși pe jumătate Iudei, renegați de către frații lor ciudați.” Harnack a observat că a fost o practică a Iudeilor să ațâțe masele și autoritățile împotriva Creștinilor în fiecare țară, observând că „în afară de cazul în care dovezile induc în eroare, ei au instigat izbucnirea Neroniană împotriva Creștinilor; și ca regulă, ori de câte ori se punea în mișcare o persecuție sângeroasă în zilele din urmă, Iudeii au fost, fie în spatele scenei, fie în prim plan.”

Suntem bine familiarizați cu ura Iudeilor mai ales împotriva lui Pavel și cu încercările lor de a-i lua viața înainte să ajungă la Cezar. Din perspectiva protecției Romane și a faptului că Pavel s-a aflat la Roma când a izbucnit prigoana, nu este nerezonabil să credem că Iudeii au avut un amestec în aducerea Creștinilor, până atunci sub protecția autorităților Romane, sub cruzimea sălbatică a lui Nero. Farrer face o observație marcantă cum că în timpul întemnițării și proceselor lui Pavel la Roma, „Nero cu greu ar fi putut să nu audă de la emisarii Sanhedrinului calomnii feroce cu privire la o sectă care era contestată pretutindeni. Iudeii au fost de departe cei mai temuți dușmani de moarte ai Creștinilor; și două persoane cu înclinații Iudaice au fost în vremea aceea apropiate imperatorului. Una a fost actorul de pantomimă Aliturus și cealaltă a fost Poppaea, împărăteasa prostituată. Iudeii erau în legătură cu acești puternici favoriți și chiar au promis lui Nero că chiar dacă dușmanii lui vor câștiga vreodată în Roma el ar putea avea împărăția la Ierusalim. Nu este chiar imposibil să fi existat la lucru o a treia influență întunecată pentru a submina Creștinii, pentru că chiar pe vremea aceea Fariseul fără scrupule Flavius Iosif a profitat de intrigile de la palat pentru a obține eliberarea unor preoți Iudei. Dacă, după cum pare sigur, Iudeii au avut în puterea lor, pe timpul domniei lui Nero, mai mult sau mai puțin să modeleze șoaptele din jurul tronului, nu ne permite oare cauza istorică să tragem concluzia cu oarecare certitudine că propunerea ca Creștinii să fie țapi ispășitori și victime a venit de la ei? Clement spune în epistola sa că Creștinii au suferit din gelozie, a cui gelozie?” Farrer continuă și leagă gelozia menționată de către Clement de Iudeii, care au avut toate motivele pentru gelozia și ura lor față de Creștinism. „A eliberat toate Neamurile de jugul greu al Legii, fără ca măcar să le pună la un nivel mai inferior. Chiar a intenționat să-i facă pe cei care s-au născut Iudei să fie indiferenți față de instituțiile Mozaismului. A fost, ca să spunem așa, o revoltă fatală și o scindare din interior mult mai periculoasă decât orice atac din exterior.” Renan de asemenea, a considerat că gelozia care conform lui Clement din Roma a dus la prigoană s-a referit la diviziunile dintre Iudei cu privire la religia Creștină.

Judecând după tăcerea istoricilor păgâni, mulți au considerat că persecuția a fost limitată la Roma; totuși, scriitori creștini de mai târziu au extins-o și în provincii. Ewald și Renan, spre exemplu, au afirmat incontestabil extinderea persecuției lui Nero dincolo de Roma. Cel puțin retragerea protecției Romei din AD 64-65 cu privire la Creștini a slujit, se pare, să deschidă ușa pentru izbucnirea persecuțiilor în alte zone în care dușmanii adevărului generau conflicte și ură. În Apocalipsa, care a fost scrisă de Ioan din Patmos (unde se putea să fi fost exilat), el menționează „batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” în legătură cu suferința, necazurile și închisoarea pe care cei din Smirna trebuiau să le îndure (Apoc. 2: 9, 10). Antipa a fost ucis în Pergam „acolo unde locuieşte Satana” (2: 13). Petru, în prima sa epistolă, i-a avertizat pe creștinii din Asia Mică cu privire la „încercarea de foc” pe care ei au trebuit s-o îndure (1.Petru 1: 6, 7; 4: 12, 13).

Dacă persecuția larg răspândită din „ceasul de pe urmă” a fost legată de izbucnirea de nebunie a lui Nero, sau s-a datorat colapsului legi și ordinii din provincii ca rezultat al revoltei Iudaice din AD 66 împotriva Romei, este o întrebare deschisă. Schurrer ne spune că „Influența revoltei din țara mamă s-a răspândit chiar până în Alexandria,” și că „Oriunde Iudeii erau în majoritate aceștia și-au ucis concetățenii dintre Neamuri; iar acolo unde au predominat Neamurile ele s-au năpustit asupra Iudeilor.” Pare rezonabil ca revolta împotriva Romei din Iudeea să fi încurajat dezordinea în toate provinciile Romane, oferindu-le Iudeilor necreștini o oportunitate de a-și revărsa mânia împotriva Creștinilor atât Iudei cât și Neamuri. Că Iudeii au fost instigatorii încercărilor dureroase din bisericile din Asia este destul de evident, spre exemplu, din ceea ce s-a petrecut la Smirna (Apoc. 2: 8-11). Motivația religioasă – versus – politică a războiului Iudaic nu a fost ușor de separat de către istoricii păgâni. Fără îndoială conflictul politic a deschis ușa pentru o persecuție religioasă de mari proporții.

Luând în considerare retragerea protecției care fusese acordată Creștinilor de guvernul Roman, punctul de vedere cum că Roma a fost puterea restrictivă, este de lăudat. Totuși, noi credem că Iudeea a fost centrul mișcării antichristice, și a arătării „omului păcatului.” Prin urmare, identitatea puterii „ce-l oprește” ar trebui căutată aici; îndepărtarea căreia a pus în mișcare atacul Iudaic final împotriva bisericii din întreaga lume. Roma a fost un instrument al acestei persecuții Satanice, după cum a și devenit un instrument al lui Dumnezeu în judecata escatologică asupra Iudaismului apostat (fiul pierzării). Ierusalimul, nu Roma, a jucat rolul principal în drama escatologică a „ceasului din urmă.”

Faptul că dușmanii din „ceasul de pe urmă” (Gog și Magog) sunt strânși pentru luptă din cele patru colțuri ale lumii nu elimină Iudeea ca fiind sursa operațiunii Satanice. Referitor la forțele antichristice, Ioan a scris, „Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20: 9). La fel cum Gog și Magog sunt simbolurile dușmanilor „ceasului de pe urmă” ai bisericii, „tabăra sfinților” și „cetatea preaiubită” sunt termeni împrumutați din istoria Iudaică care simbolizează noul popor al lui Dumnezeu pe fața pământului. Încercarea lui Satan de a extermina Ierusalimul ceresc și biserica universală a fost contracarată de focul mistuitor din cer de la Dumnezeu. În același fel Pavel a descris înfrângerea omului păcatului, „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2.Tes. 2: 8). Armele folosite în episoadele vremii sfârșitului redactate de Ioan nu constau în arme, bombe, tancuri, rachete, etc., așa cum se găsesc în multe interpretări ale zilelor noastre. Artileria porțiunii de istorie escatologică a lui Ioan a constat în „Crucea lui Christos” și „Cuvântul lui Dumnezeu” iar stindardul adevărului fiind purtat de către soldații lui Christos care „nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12: 11).