CONFIRMAREA (ÎNTĂRIREA) LEGĂMÂNTULUI TIMP DE O SĂPTĂMÂNĂ
Updated: Oct 23, 2022
Confirmarea (întărirea) legământului timp de o săptămână
Max R. King
trad. Iosif Dragomir
„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” Dan. 9: 27. La acest punct trebuie să răspundem la două întrebări de bază. Mai întâi, cine face (confirmă, întărește) legământul, și doi, cum este confirmat acest legământ? Premileniștii identifică pe „el” din versetul 27 cu „prințul (domnul) care va veni” din versetul 26, pe care ei îl interpretează ca fiind antichristul din viitor. Walvoord scria, „Determinarea antecedentului lui el din versetul 27 este cheia interpretării pasajului. Dacă ar trebui respectată regula normală conform căreia antecedentul este posibilitatea precedentă cea mai apropiată, ar trebui să ne ducem înapoi la domnul care va veni din versetul 26. Aceasta este interpretarea premilenistă obișnuită care postulează că referirea de face la viitorul domn care poate fi identificat cu antichristul care se va arăta la sfârșitul erei inter-advente, chiar înainte de venirea lui Christos. Această interpretare este urmată și de amileniști cum sunt Keil și Leupold, de asemenea și de Zockler.”
A doua perspectivă, în general susținută de amileniști, este că el din versetul 27 de referă la Christos. Mauro afirmă, „Dacă luăm pronumele „el” ca referindu-se la Mesia menționat în versetul precedent, atunci găsim în scrierile N.T. o perfectă împlinire a pasajului, și mai mult, o împlinire care în plus, este prezentată într-un mod remarcabil. Acel pronume trebuie luat, în opinia noastră, ca referindu-se la Christos, fiindcă (A) profeția per ansamblu se referă la Christos, iar această profeție este apogeul mesajului profetic; (B) Titus nu a făcut vreun legământ cu Iudeii; (C) nu există nici un cuvânt în Scriptură despre un viitor „prinț, domn” care să facă un legământ cu ei.”
Noi credem că „prințul (domnul) care va veni” din versetul 26 este antecedentul lui „el” din vers. 27. Nu există o întrerupere logică sau vreo schimbare de persoane între vers. 26 și 27. Cine este însă „prințul care va venii” din versetul 26? Pentru Walwoord el este un presupus viitor antichrist, în timp ce pentru Mauro, prințul din versetul 26 este generalul Roman Titus, în contrast cu Christos din vers. 27. Dar, dacă regula lui Walwoord referitoare la determinarea identității lui „el” din vers. 27 este valabilă, ar trebui să reziste și la identificarea „prințului care va veni” din vers. 26, al cărui popor avea să distrugă cetatea. Cel mai apropiat antecedent pentru domnul care va veni din versetul 26 ne va duce înapoi la „Unsul Mesia” (sau domnul, Cârmuitorul Mesia) din versetul 25 care a fost stârpit (versetul 26 a). De aceea, Christos devine singurul „Domn” din întreg contextul. Acest lucru nu este doar logic, ci are și susținerea Scripturii și de asemenea și pe cea a istoriei.
Mesia care a fost stârpit a fost „domnul care avea să vină” din versetul 26. Nu s-a spus că „domnul care va veni” va distruge cetatea, ci mai degrabă „poporul” domnului care va veni va face acest lucru. Noi susținem următoarele fapte: (1) După ce a fost stârpit, Christos a fost „domnul care va veni” în legătură cu sfârșitul transformator al lui Israel. Venirea Lui a fost predicată, crezută și așteptată pe scară largă în vremea de după Rusalii. (2) Iudeii au fost „poporul” domnului care avea să vină. Ei L-au respins (Ioan 1:11), însă ei cu toate acestea erau „poporul” Legământului pentru care Christos a fost stârpit și pentru care El avea să se întoarcă (Romani 11). Din moment ce Christos a fost Mesia lui Israel, nu este incorect să te referi la Iudei ca la „poporul” lui Mesia care avea să vină. (3) Iudeii au fost de fapt poporul care a distrus cetatea și Sfântul Locaș dacă se iau în considerare toate dovezile biblice și cele ale istoriei seculare. Nu trebuie decât și citești Josephus ca să fi impresionat de distrugerea și vărsarea de sânge care, toate au dus la distrugerea Ierusalimului și a Templului în timpul luptelor interne înverșunate dintre Iudei premergătoare asaltului Romanilor. Roma nu a fost decât cu ceva mai mult decât o campanie de curățenie. Josephus a înregistrat că Vespasian și-a amânat atacul asupra Ierusalimului din cauza luptelor interne dintre Iudei care au produs mai multă pagubă cetății decât ar fi putut face Roma. Întrebarea „cine a distrus Ierusalimul” este paralelă la întrebarea cine l-a răstignit pe Christos?” Dușmanul real al adevărului și al neprihănirii s-a dovedit a fi „poporul” Domnului care avea să vină, popor care s-a lăudat că este „poporul Dumnezeului celui viu.”
Noi credem că urâciunea despre care a vorbit Daniel și care a dus la pustiirea completă a Ierusalimului a avut loc în templu înainte de venirea legiunilor Romane. Sfântul Locaș a fost spurcat de Zeloții militanți care luptau pentru controlul Ierusalimului, uzurpând preoția legitimă, vărsând sânge nevinovat și instalând oameni aleși de ei ca preoți – în special unul pe nume Fineas. El era atât de ignorant în ce privește atribuțiile preoțești încât trebuia de fiecare dată să i se spună ce trebuia făcut. O urâciune mai mare ca cea care a avut loc în această perioadă nu s-a mai văzut niciodată în templu; probabil nici chiar în zile lui Antiohus Epifanes. Stimatul Mare Preot Ananus, într-o încercare zadarnică de a curăți templul de „poluatorii sângeroși” (Zeloții) a fost consemnat ca spunând: „Cu siguranță ar fi fost bine pentru mine să mor înainte să văd Casa lui Dumnezeu plină de atâtea urâciuni și aceste sfinte locașuri în care nu trebuia să se intre oricum, călcate în picioare de acești ticăloși vărsători de sânge.” Josephus a spus despre acești Zeloți că „ei au determinat chiar împlinirea acelor profeții care vizau propria lor țară: pentru că exista o anumită predicție antică referitoare la acei oameni, cum că cetatea avea să fie luată și sanctuarul ars prin dreptul războiului, când răzvrătirea va cuprinde pe Iudei și propriile lor mâini vor spurca templul lui Dumnezeu. Acum, în timp ce acei Zeloți nu (chiar) contestau acele profeții, ei s-au făcut pe ei înșiși instrumentele împlinirii acelor predicții.”
Prin urmare, urâciunea pustiirii fără îndoială a fost o referire la spurcarea Sfântului Locaș prin atrocitățile Iudeilor militanți mai degrabă decât acele ale Romanilor. Luca menționa „Ierusalimul înconjurat de oști” (Luca 21: 20), ca semn pentru credincioși să plece „din mijlocul ei, … pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18: 4-5). Armatele din interiorul și din jurul Ierusalimului din timpul războiului civil al Iudeilor ar constitui o interpretare mai rezonabilă al acestui „semn” pentru că ar fi fost prea târziu să fugi din cetatea Iudeii în timpul invaziei de mai târziu a lui Titus. Ocazia timpurie a înconjurării Ierusalimului de către Idumei pentru a veni în ajutorul Zeloților, este îndeajuns ca să împlinească Luca 21: 20. Prin urmare, Mesia care a fost „stârpit” era „domnul care avea să vină” al cărui popor (Iudeii) avea să-și distrugă propria cetate și sanctuar. Christos era acest domn care avea să vină și care putea să întărească (Romani 18: 8), să facă un legământ cu mulți timp de o săptămână (Daniel 9: 27).
CUM a fost legământul întărit timp de „o săptămână?” Mauro fixează data morții lui Christos ca singura împlinire posibilă a acestui eveniment. Din nou, este vizibil cum amileniștii greșesc să vadă întreaga extindere al decisivului eveniment Cruce în raport cu sfârșitul (consumarea) Israelului natural, firesc. Ce întărire mai mare a Noului Legământ ar fi putut face Christos „cu mulți” decât împlinirea acelor evenimente pe care El le-a prezis în Discursul de pe Muntele Măslinilor, și care erau incontestabil dovezi ale validității evangheliei (din care lipsea legea) care a fost propovăduită în toată lumea? Iudeii au contestat semnificația schimbătoare de veacuri a evangheliei. Atâta timp cât Ierusalimul sta în picioare și ritualurile de la templu erau în vigoare, batjocoritorii ar fi putut provoca credința în Christos a creștinilor arătând înspre Ierusalim și întrebând batjocoritor: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” După AD 70 însă, nici un batjocoritor până astăzi nu a putut indica înspre Ierusalim și să zică: „toate lucrurile au rămas aşa cum erau de la începutul zidirii!” După cum spunea Farrer despre căderea Ierusalimului, „a avut o semnificație care cu greu ar putea fi supraestimată.” Acele evenimente, a spus Farrer, „au fost sfârșitul final al vechii Dispensații. Ele au fost deplina inaugurare a Noului Legământ. Ele au fost judecata copleșitoare a lui Dumnezeu însuși asupra acelei forme de Creștinism Iudaic care amenința să prăbușească lucrarea sfântului Pavel, și care încerca a pune pe umerii Neamurilor jugul unui Mozaism abrogat, și a se întemeia pe sine prin amenințări și anateme ca singura ortodoxie…Nici un eveniment mai puțin groaznic decât pustiirea Iudeii, distrugerea Iudaismului, anihilarea oricărei posibilități de a mai ține preceptele lui Moise, nu ar fi putut deschide ochii Iudaizatorilor și să-i trezească din visul infailibilității imaginare.”
Concluzionăm deci, că în profeția lui Daniel referitoare la cele șaptezeci de săptămâni Christos a fost domnul (Cârmuitorul), (1) care a fost stârpit, (2) care avea să vină, (3) a cărui popor a spurcat și distrus cetatea și Sfântul Locaș, fără a ține seama de implicarea Romană, (4) care a întărit legământul timp de „o săptămână” (săptămâna șaptezeci), (5) care a fost în mod specific responsabil de încetarea jertfei necurmate la mijlocul săptămânii, pentru că despre el era scris „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat” (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” (Evrei 10: 7-9). Încheierea (consumarea) din AD 70 a lui Israel a fost determinată de moartea lui Christos. Sistemul jertfelor animale a ajuns la finalul lui datorită a ceea ce s-a întâmplat la Calvar la împlinirea vremii.
Încercarea premileniștilor de a reconstrui Ierusalimul pământesc, de a restabili sistemul jertfelor animale și de a postula toate acestea ca împlinire a viitorului promis al lui Israel, contrazice fiecare profeție din Vechiul Testament și fiecare pasaj escatologic scris în Noul Testament, de asemenea și faptele istoriei care confirmă împlinirea completă a întregului viitorism de după Rusalii, în cadrul temporal al celei de-a patra fiară și a celei de-a 70 -a săptămână din Daniel. Amileniștii vor avea mai multă lumină asupra erorilor privitoare la sistemul de interpretare pământesc fizic, odată ce înțeleg viitorul lui Israel și parousia lui Christos funcționând armonios în cadrul istoric corect, și anume, perioada finală a veacului Iudaic.
