top of page

AVRAAM A AVUT DOI FII

Updated: Oct 23, 2022



Avraam a avut doi fii

de Max King



Dacă înţelegem modul în care Pavel foloseşte alegoria celor două neveste şi a celor doi fii ai lui Avraam (Gal. 4: 24), am făcut paşi considerabili în înţelegerea profeţiei. Agar reprezintă Vechiul Legământ şi Ismael copii Vechiului Legământ – Israelul necredincios. Sara reprezintă Noul Legământ şi Isaac copii Noului Legământ – Biserica. Pentru ca Isaac să poată intra în posesia moştenirii, Ismael - întâiul născut – trebuia să fie izgonit. La fel şi Legămintele: pentru ca Noul Legământ să poată fi intemeiat pe deplin, ca „cerul şi pământul nou” să fie la locul lor, sistemul Vechiului Legământ trebuia să fie înlăturat. Cerul şi pământul care trebuiau să treacă (au fugit dinaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, Apo. 20: 11), nu este universul spaţio-temporal, ci lumea Vechiului Legământ a Legii şi tipologiei ei.


În Gal. 4: 21-31, Pavel foloseşte alegoria celor doi fii ai lui Avraam care ne va ajuta foarte mult în înţelegerea profeţiei biblice. Aici găsim câteva chei importante, idei şi concepte importante care ne ajută să înţelegem şi să vedem sensul informaţiilor care ne sunt date. Pavel ne face o demonstraţie funcţională cu privire la noua înţelegere pe care Christos a adus-o interpretării profeţiei. Pavel însuşi scria, „Pentru că oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul pentru gloria lui Dumnezeu prin noi”(2.Cor. 1: 20, Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001). Persoana lui Isus este importantă nu numai pentru mântuirea noastră ci şi pentru studiul interpretării sau hermeneuticii.


Este atrăgător şi pare destul de simplu, să iei Biblia literal ori de câte ori este posibil şi există un mare număr de teologi care sunt adepţii unei astfel de metode. O binecunoscută metodă empirică, spune să iei pasajul literal în afară de cazul în care este evident că folosirea lui este figurativă. Acest sistem are multe lucruri de lăudat dar trece cu vederea un fapt important: există o considerabilă prăpastie lingvistică şi culturală între Noul Testament şi cititorul contemporan. A discerne între limbaj figurativ şi non-figurativ nu este întotdeauna atât de uşor. Şi de fapt nu ne ajută în dilema noastră. Cineva poate spune, Christos evident că nu s-a întors, deci afirmaţiile temporale trebuie luate figurativ. Altcineva poate spune, Christos a zis că întoarcerea Lui va fi semnalată de distrugerea Ierusalimului, deci nu putem lua descrierea ca fiind literală.


Proba fiecărui sistem de interpretare constă în consistenţa şi consecvenţa lui: poate el fi aplicat consecvent şi totuşi să rămână logic şi inteligibil? La fel ca o ipoteză în metoda ştiinţifică, încercăm să găsim logica tuturor datelor disponibile. Deja am văzut că există precedent biblic care ne permite să înţelegem limbajul descriptiv şi ca limbaj figurativ. În plus, pe lângă „literal versus figurativ”, mai există un alt obstacol care implică temporarul şi spiritualul.


Ceea ce ne oferă Pavel în Galateni 4 este o imagine a felului cum putem înţelege diferenţa dintre aceste concepte.


„Spuneţi-mi voi, cari voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, - căci Agar este muntele Sinai din Arabia; -şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: ,,Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.`` Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? ,,Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode. De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii acelei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi” (Gal. 4: 21-31).


În efortul său de a arăta diferenţa esenţială dintre Lege şi Evanghelie, cu scopul de a opri pe credincioşi să se întoarcă de la credinţa lor, Pavel apelează la un argument alegoric din Vechiul Testament. El îi îndeamnă pe Galateni să ia în considerare o povestire bine cunoscută din istoria Iudaică. Pavel alegorizează povestea lui pentru a ajunge dincolo de înţelesul ei simplu istoric, pentru a scoate un al doilea înţeles pe care Dumnezeu L-a intenţionat pentru ei. Cu alte cuvinte el ia o povestire istorică şi face o aplicaţie figurativă a acelei povestiri.


Scriind sub influenţa Duhului Sfânt, Pavel nu a ales pur şi simplu o metaforă potrivită, ci prin alegerea lui ne dă posibilitatea să aruncăm o privire fugară în bogata imagistică pe care Dumnezeu a aşezat-o în istoria Vechiului Testament. Ne putem gândi la Dumnezeu ca la un poet epic care foloseşte istoria poporului Evreu ca pe un agent. Ceea ce pare a fi o simplă povestire din viaţa lui Avraam se dovedeşte a avea o mare însemnătate spirituală în desfăşurarea planului de mântuire a lui Dumnezeu.


Mai întâi, Pavel ne spune că Avraam a avut doi fii. Aceştia s-au născut în aceiaşi familie dar din mame diferite. Fiecare mamă reprezintă un legământ diferit, iar fiecare fiu reprezintă un popor al unui legământ diferit. Agar a fost o roabă Egipteană în casa lui Avraam reprezentând Vechiul Legământ dat pe Muntele Sinai. Legământul Sinaitic de asemenea era reprezentat de Ierusalimul pământesc fizic, care exista în vremea scrierii lui Pavel. Ismael reprezintă poporul acelui legământ, naţiunea lui Israel, care era sub robia păcatului şi a morţii (Gal. 5:1). Sara, femeia slobodă, reprezintă Noul Legământ care a ieşit din Sion, şi care de asemenea este reprezentat de Noul Ierusalim, sau Ierusalimul Ceresc, care este liber împreună cu copii lui (Evr. 12:22; Gal. 4: 26). Isaac, fiul femeii slobode, reprezintă poporul Noului Legământ.


Scopul prezentării acestei alegorii este triplu. (1) să arate că Avraam a avut doi fii care au coexistat împreună pentru o bucată de vreme, în aceeaşi casă. Nu trebuie să pierdem accentul povestirii. (2) Aceşti doi fii sunt tipurile celor două „Israel-uri” ale lui Dumnezeu, unul născut din firea pământească (Vechiul Legământ) şi celălalt născut din Duh (Noul Legământ). Cel spiritual urmează după cel natural/temporar. Ismael era întâiul născut şi prin urmare în drept să primească moştenirea. (3) Fără ca Ismael să fie dezmoştenit, Isaac nu putea primi partea de moştenire. Aceasta a fost sensul şi puterea cuvintelor lui Sara când azis, „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac” (Gen. 21: 10). Atâta timp cât Ismael şi Isaac coexistau împreună nici unul nu putea intra în posesia moştenirii, iar ca Isaac să poată primi întreaga moştenire, era necesar ca Ismael să fie izgonit.


Scopul lui Pavel era de a-i motiva pe toţi să devină şi să rămână fii ai femeii slobode, pentru că moştenirea nu va fi împărţită cu fii roabei. Israelul firesc şi cel spiritual coexistau de la Rusalii (momentul naşterii lui Isaac) până la distrugerea Ierusalimului (momentul izgonirii lui Ismael). O Parte a misiunii lui Pavel era să încurajeze pe fii femeii libere să fie credincioşi în timp ce-i îndemna pe fii roabei să se pocăiască.


Atunci exista o luptă crâncenă între Israelul firesc şi cel spiritual pe perioada coexistenţei lor după cum era simbolizată de persecutarea lui Isaac de către Ismael. „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum” (Gal. 4: 28-29).


O mare parte a Noului Testament a fost scrisă pentru a încuraja creştinii de a rezista sub persecuţia iudaică, pentru că eliberarea avea să vină în curând. Ismael va fi izgonit şi astfel Isaac va vi eliberat de batjocură şi va ajunge în poziţia în care va putea primi moştenirea promisă. Cei care predică că moştenirea Israelului spiritual este încă în viitor, nu au acordat atenţie suficientă acestei alegorii, nici elementelor temporare implicate în profeţii şi pasaje scripturale care au de-a face cu darea acestei moşteniri. Ei îl fac pe Isaac încă să mai aştepte (aproape 2000 de ani) ca să primească ceea ce este a lui, din momentul izgonirii lui Ismael. Ori Isaac a primit înfierea şi prin urmare moştenirea, ori Ismael nu a fost încă izgonit, nu există pentru noi astăzi cale de mijloc.

Persecutorii simbolizaţi de Ismael au fost iudaizatorii, Iudeii care au încercat să convingă biserica timpurie că credincioşii dintre Neamuri trebuie să fie circumcişi şi să păzească Legea. Aceştia erau Iudeii născuţi din fire (carne) care căutau moştenirea sau binecuvântările legământului prin ritualurile carnale ale Vechiului Legământ. În Noul Testament se face frecvent referire la aceste crunte persecuţii direcţionate împotriva creştinilor din primul secol de către aceste grupuri. „Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, cari sunt în Hristos Isus, în Iudea; pentru că şi voi aţi suferit din partea celor de un neam cu voi aceleaşi rele, pe cari le-au suferit ele din partea Iudeilor. Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe prooroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu, şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna pun vârf păcatelor lor. Dar, la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu!” (1.Tes. 2: 14-16; vezi de asemenea Evr. 10: 32-39; 2Tes. 1: 4-10).


Din perspectiva acestei persecuţii Pavel întreabă, „Dar ce zice Scriptura? ,,Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode” (Gal. 4: 30). Fără a da nici un indiciu cu privire la apropiata distrugere a Ierusalimului, prin adoptarea acestor cuvinte ale Sarei, Pavel, sublinează Galatenilor nevoia de a sta departe de un sistem sortit distrugerii. Exact aşa cum nu putea exista un punct de legătură între Isaac şi Ismael privind moştenirea, la fel nu putea exista fuziune sau amestec între Vechiul şi Noul Legământ. Israelul temporar nu putea fi amestecat cu Israelul spiritual.


În al doilea rând, scopul lui Pavel a fost să arate diferenţa esenţială dintre Vechiul şi Noul Testament, diferenţa dintre natural/temporar şi spiritual, sau carne şi duh. Ismael a fost născut din carne (în chip firesc) iar Isaac a fost născut din Duh (Gal. 4: 29). Acest contrast dintre carne şi duh legat de naşterea celor doi fii se bazează pe modul în care ei au venit în fiinţă. Ismael s-a născut din carne în sensul că naşterea lui a fost în conformitate cu cursul obişnuit al naturii, părinţii lui fiind de o vârstă rezonabilă, şi deci nu a fost nimic neobişnuit sau supranatural în naşterea lui. Naşterea lui Isaac era deasupra şi dincolo de cursul obişnuit al naturii, implicând promisiunea lui Dumnezeu şi actul de credinţă din partea lui Avraam şi a Sarei. Ca răspuns la acest act de credinţă, prin scopul şi puterea lui Dumnezeu, Dumnezeu li l-a dat pe Isaac, făcând ca stearpa Sara să zămislească în chip miraculos (Rom. 4: 17-21; Evr. 11: 11). Amândoi s-au născut fizic dar puterea prin care s-au născut a fost diferită. Naşterea lui Ismael din roabă, în conformitate cu legile naturii, a devenit o reprezentare potrivită a descendenţilor fireşti ai lui Avraam şi a stării lor de robie sub Vechiul Legământ. Prin contrast, naşterea lui Isaac din femeia slobodă a fost simbolică pentru sămânţa spirituală a lui Avraam născută din credinţă prin Christos, şi libertatea lor sub Noul Legământ.


Robia şi moartea erau statutul naţiunii lui Israel sub Lege, „Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram supt robia învăţăturilor începătoare ale lumii” (Gal. 4: 3). În contrast cu aceasta, era libertate şi viaţă pentru cei născuţi din Christos, sămânţa spirituală a lui Avraam. „Christos ne-a izbăvit să fim slobozi”, şi Pavel continuă, „Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1). Carne şi duh sunt termenii contrastanţi pentru Vechiul şi respectiv Noul Legământ. Noi obişnuim să aplicăm aceşti termeni la aspectele fizice şi spirituale ale umanităţi, dar Pavel le foloseşte aşa cum am văzut. Un exemplu este Gal. 3: 3, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, (Noul Legământ) vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească (Vechiul Legământ)?” Termeni folosiţi în acelaşi mod sunt „slova” şi „duh” – „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa” (2.Cor. 3: 6; vezi şi Rom. 7: 6). Părăsind deci Vechiul Legământ şi intrând în cel Nou, este o chestiune de renaştere, „fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1.Pet. 1: 23).


„Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Christos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Christos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi ,,sămânţa`` lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 26-29).


Un alt aspect al acestei povestiri care poate avea unele aplicaţii în studiul nostru este faptul că stearpa Sara va ava mai mulţi copii decât Agar. Atât Agar cât şi Sara urmau să aibă un mare număr de descendenţi, dar conform profeţiei Sara avea să aibă o familie mai mare. Acest lucru este implicat în promisiunea originală din Gen. 12: 3, „şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. Profetul Isaia expune acest fapt mai explicit, ,,Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice Domnul”. ,,Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile, şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii” (Is. 54: 1-3).


Numărul mai mare de copii ai celei lăsate de bărbat, sămânţa spirituală a lui Avraam, avea să includă atât Iudei cât şi Neamuri, un fapt care a fot învăluit în mister până la venirea lui Christos. Pavel a fost un apostol al acestei taine, „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte.... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaş făgăduinţă în Christos Isus, prin Evanghelia aceea”, (Ef. 3: 3, 5-6).


Pe măsură ce Pavel ne spune povestea, putem vedea că Ismael este naţiunea lui Israel din vremea scrierii lui Pavel. Isaac era biserica infantilă, acum formată din Iudei şi Neamuri, ambele grupuri aşteptând să fie reabilitate. Mama lui Isaac va aduce mai multă roadă, un mai mare număr de descendenţi. Mai rămânea doar ca Ismael să fie izgonit. Ismael şi Isaac nu mai puteau continua să coexiste. Fiul roabei nu putea să moştenească împreună cu fiul femeii slobode. În acelaşi fel, biserica primară aştepta înlăturarea sistemului Vechiului Legământ. Aceasta nu a fost un fel de bucurie macabră pentru pierderea de vieţi ale fraţilor şi surorilor dintre Iudei, ci, că semnul venirii apropiatei împărăţii era clar: Ierusalimul şi Templul vor fi distruse. Miezul şi inima profeţiei nu este atât de mult sărbătoarea Rusaliilor (naşterea lui Iasaac) pe cât este căderea Ierusalimului (izgonirea lui Ismael).


Cele două lumi ale lui Dumnezeu


Putem vedea din viața lui Avraam că el a dat naştere la două lumi. El a avut doi fii, fiecare simbolizând o lume viitoare. Ismael a simbolizat lumea Iudaică. Din moment ce Agar, roaba, a reprezentat Legământul Sinaitic, fiul ei Ismael a reprezentat copiii născuţi din acel legământ; descendenţi biologici ai lui Avraam. Nu era un lucru neobişnuit să te referi la acest popor, la cultura lui şi la sistemul legii în termenii unei lumi. Isaac simboliza biserica primară şi lumea viitoare. Din moment ce Sara, femeia liberă, a reprezentat Noul Legământ de la Muntele Sionului, fiul ei a reprezentat Creştinii născuţi din acel Legământ, sau Lumea Creştină. Aceasta era o lume nouă, un cer şi un pământ nou. Învăţătura biblică, în special profeţia biblică petrece mult timp cu aceste două lumi.


Neglijarea acestui fapt poate duce la tot felul de probleme de interpretare, şi a dus. De asemenea o fuziune a unuia sau altuia dintre aceste lumi cu cerul şi pământul material poate rezulta într-o confuzie de masă în procesul de studiu al schemei lui Dumnezeu de răscumpărare. Conform lui Pavel, lui Avraam a fost făcută o promisiune că el şi sămânţa lui vor moştenii lumea. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4: 13). Întrebarea care se naşte din acest verset este, ce lume va moşteni Avraam şi sămânţa lui? Unii vor spune că lumea în discuţie este această lume prezentă, materială, pământul cu tot ce este pe el. Alţii vor sugerea o nouă lume materială viitoare. Din context însă putem vedea că lumea pe care avea s-o moştenească Avraam era simbolizată de Isaac în contrast cu cea simbolizată de Ismael. Această promisiune nu a fost dată şi nici nu avea să fie primită prin lege. Ea nu era lumea Iudaică a Vechiului Legământ.


Din moment ce era o promisiune declarată a veni prin neprihănirea credinţei, sau a evangheliei, se pare logic că lumea din Rom. 4: 13 este lumea Creştină. Dacă acest lucru este corect, ne aşteptăm să găsim dovezi în sensul acesta undeva în Scriptură. Există o dublă promisiune în Gen. 12: 1-3 care este în legătură cu alegoria celor doi fii ai lui Avraam. „Domnul zisese lui Avram: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12: 1-3).


Acest pasaj conţine atât o promisiune materială/temporară cât şi una spirituală, şi, aşa cum se vede din alegoria lui Pavel, promisiunea naturală/temporară va fi dezvoltată şi împlinită întâi. Acesta explică de ce de-a lungul Vechiului Testament promisiunea carnală (naturală) umbreşte promisiunea spirituală. În timp ce Agar naşte copii, Sara este stearpă şi stă retrasă, în fundal. Totuşi, faptul că promisiunea temporară a fost prima şi a primit atenţia principală de-a lungul Vechiului Testament, nu înseamnă că are o valoare şi stabilitate mai mare decât promisiunea spirituală: din contră. Deja am văzut că scopul legii a fost să slujească ca o umbră sau tipar a bunurilor, sau a lucrurilor viitoare, mai bune.


Promisiunea temporară nu a fost cea asupra căreia Avraam şi-a fixat inima. Nădejdea lui a fost Isaac nu Ismael. Credinţa lui a trecut dincolo de ţara Canaan, moştenirea seminţei sale fireşti (carnale), la ţara simbolizată de Canaan care va fi moştenită de Isaac, sămânţa lui spirituală. Cu alte cuvinte el nu a căutat moştenirea în lumea Iudaică, ci mai degrabă în lumea Creştină, spre care indica lumea Iudaică. Acest adevăr este exprimat în Evr. 11 unde promisiunea spirituală este adusă în scenă, scoasă din anonimat şi i se dă un statut superior celui pe care l-a avut promisiunea materială/temporară.


Evr. 11: 8-16. „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”


Primul lucru la care am vrea să privim în textul acesta este vers. 9. Avraam Isaac şi Iacob au locuit în Ţara Promisă (Canaan) ca într-o ţară străină. Două lucruri ne spun că această ţară temporară nu era ţara pe care o căuta, o anticipa Avraam: el a considerat-o ca o ţară străină, şi el şi poporul lui au continuat să lociuască în corturi ca nomazi. Motivul pentru aceasta este explicat în vres. 10. „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Ceea ce căuta într-adevăr Avraam nu se găsea în Canaan sau în promisiunea temporară, ci în cea spirituală. Ceea ce el îşi dorea cu adevărat nu venea prin Ismael ci prin Isaac. Ce și-a dorit el şi văzut prin credinţă? Ce l-a făcut să mărturisească că era străin şi călător prin Canaan? Evrei spune în cap. 11: 14, că el căuta o ţară, dar nu Canaanul, pentru că el deja era în ţara aceea. Nici nu a fost Chaldeea, pentru că el „ar fi avut vreme să se întoarcă în ea” (v. 15). „Dar ei doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evr. 11: 16).


Avraam căuta lumea pe care el şi sămânţa lui aveau să o moştenească iar această lume, spune Pavel nu a venit prin lege ci prin evanghelie. Cetatea pe care a căutat-o era Ierusalimul Ceresc (Evr. 12: 22) sau Ierusalimul de sus (Gal. 4: 26). Acesta este cerul şi pământul nou promis lui Avraam şi seminţiei lui, pentru care lumea Iudaică (vechiul cer şi pământ) era un înaintaş şi prevestitor. Sfinţii Noului Testament născuţi din sămânţa spirituală a lui Avraam aşteptau această nouă lume (2.Pet. 3: 13) în anticiparea momentului când Ismael avea să fie izgonit, sau vechiul cer şi pământ aveau să treacă, să piară. Acest moment era foarte aproape când a fost scrisă epistola către Evrei, „ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evr. 8: 13). Evrei 12 de asemenea vorbeşte despre această deosebire în termenii a doi munţi diferiţi.


„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întunerec, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că ceice l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: ,,Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: ,,Sunt îngrozit şi tremur!``). Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat ceice n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pămînt, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: ,,Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul``. Cuvintele acestea ,,încă odată`` arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile cari nu se clatină. Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţămitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este ,,un foc mistuitor” (Evr. 12: 18-29).


Alegoria lui Pavel prezentată la începutul articolului ilustrează aceşti doi munţi. „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge ...” (Evr. 12: 18). Acesta era Muntele Sinai, muntele şi legământul seminței fireşti a lui Avraam. Cei care îl urmează pe Christos, totuşi, nu sunt copii roabei. În calitate de copii ai femeii libere, noi am venit la Muntele Sionului şi la „cetatea Dumnezeului celui viu, (cea pe care Avraam o aştepta în timp ce era în Canaan), Ierusalimul ceresc (cel care aparţine patriei cereşti menţionate în Evr. 11: 16). Observaţi că scriitorul foloseşte timpul gerunziu cu valoare de prezent pentru a descrie statutul lor. Ei deja se apropiau de Muntele Sionului iar această nouă lume era ceva la care ei puteau lua parte. Nu era o lume contrastantă cu cerul şi pământul material, ci mai degrabă era în contrast cu lumea Iudaică. Este foarte uşor să nu înţelegi această diferenţă.


Lumea promisă lui Avraam şi seminţiei lui spirituale este în contrast cu lumea promisă seminţiei lui fireşti carnale, şi ea este „cerul şi pământul nou” care înlocuieşte „vechiul cer şi pământ”. Lumea materială prezentă nu are nimic de-a face cu vreo una din lumile implicate în schema de răscumpărare a lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele simbolizate prin Ismael şi Isaac. Evr. 12: 25-28 arată că clătinarea primului cer şi pământ (sistemul Vechiului Legământ), este necesară pentru a face loc cerului şi pământului nou care nu mai pot fi clătinate. Lucrurile care sunt clătinate, adică, „cele făcute” se referă la natura temporară a sistemului Iudaic, care era destinat distrugerii. Lucrurile care nu pot fi clătinate se referă la natura intangibilă, spirituală a lumii Creştine, sau sistemului Creştin care nu poate fi distrus de duşmani.


Evr. 12: 28 clarifică faptul că autorul epistolei vorbea de lumea Creştină – „Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică”. Distrugerea Ierusalimului a fost un punct crucial în schema de răscumpărare a lui Dumnezeu, pentru că ea a fost sfârşitul unei lumi şi desăvârşirea şi începutul alteia care s-a născut la Rusalii. Aceasta a fost lumea promisă lui Avraaam şi seminţiei sale (Rom. 4: 13). Tot ceea ce a fost promis lui Avraam s-a împlinit conform graficului, exact la termen.













4 views0 comments

Recent Posts

See All

Tipologie și Escatologia Legământului Don K. Preston original article trad. Iosif Dragomir Lezează oare Escatologia Legământului legea fundamentală a tipologiei biblice? Conform cu Wayne Jackson, Chri

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!

bottom of page