AVRAAM A AVUT DOI FI



Avraam a avut doi fii

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Dacă înţelegem modul în care Pavel foloseşte alegoria celor două neveste şi celor doi fii ai lui Avraam (Gal. 4: 24), am făcut paşi considerabili în înţelegerea profeţiei. Agar reprezintă Vechiul Legământ şi Ismael copii Vechiului Legământ – Israelul necredincios. Sara reprezintă Noul Legământ şi Isaac copii Noului Legământ – Biserica. Pentru ca Isaac să poată intra în posesia moştenirii, Ismael - întâiul născut – trebuia să fie izgonit. La fel şi Legămintele: pentruca Noul Legământ să poată fi intemeiat pe deplin, ca „cerul şi pământul nou” să fie la locul lor, sistemul Vechiului Legământ trebuia să fie înlăturat. Cerul şi pământul care trebuiau să treacă (au fugit dinaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, Apo. 20: 11), nu era universul spaţio-temporal, ci lumea Vechiului Legământ al Legii şi tipologiei ei.

În Gal. 4: 21-31, Pavel foloseşte alegoria celor doi fii ai lui Avraam care ne va ajuta foarte mult în înţelegerea profeţiei biblice. Aici găsim câteva chei importante, idei şi concepte importante care ne ajută să înţelegem şi să vedem sensul informaţiilor care ne sunt date. Pavel ne face o demonstraţie funcţională cu privire la noua înţelegere pe care Christos a adus-o interpretării profeţiei. Pavel însuşi scria, „Pentrucă oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul pentru gloria lui Dumnezeu prin noi”(2.Cor. 1: 20, Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001). Persoana lui Isus este importantă nu numai pentru mântuirea noastră ci şi pentru studiul interpretării sau hermeneuticii.

Este atrăgător şi pare destul de simplu, să iei Biblia literal ori de câte ori este posibil şi există un mare număr de teologi care sunt adepţii unei astfel de metode. O binecunoscută metodă empirică, spune să iei pasajul literal, în afară de cazul când este evident că folosirea lui este figurativă. Acest sistem are multe lucruri de lăudat dar trece cu vederea un fapt important: există o considerabilă prăpastie lingvistică şi culturală între Noul Testament şi cititorul contemporan. A discerne între limbaj figurativ şi non-figurativ nu este întotdeauna atât de uşor. Şi de fapt nu ne ajută în dilema noastră. Cineva poate spune Christos evident că nu s-a întors deci afirmaţiile temporale trebuiesc luate figurativ. Altcineva poate spune, Christos a zis că întoarcerea Lui va fi semnalată de distrugerea Ierusalimului, deci nu putem lua descrierea ca fiind literală. Proba fiecărui sistem de interpretare constă în consistenţa şi consecvenţa lui: poate el fi aplicat consecvent şi totuşi să rămână logic şi inteligibil? La fel ca o ipoteză în metoda ştiinţifică, încercăm să găsim logica tuturor datelor disponibile. Deja am văzut că există precedent biblic care ne permite să înţelegem limbajul discriptiv şi ca limbaj figurativ. În plus, pe lângă „literal versus figurativ,” mai există un alt obstacol care implică temporalul şi spiritualul.

Ceea ce ne oferă Pavel în Galateni 4 este o imagine a felului cum putem înţelege diferenţa dintre aceste concepte. „Spuneţi-mi voi, cari voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, - căci Agar este muntele Sinai din Arabia; -şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră.Fiindcă este scris: ,,Bucură-te, stearpo, care nu naşti de loc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? ,,Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode. De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii acelei roabe, ci ai femeii slobode. Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi” (Gal. 4: 21-31).

În efortul său de a arăta diferenţa esenţială dintre Lege şi Evanghelie, cu scopul de a opri pe credincioşi să se întoarcă de la credinţa lor, Pavel apelează la un argument alegoric din Vechiul Testament. El îi îndeamnă pe Galateni să ia în considerare o povestire bine cunoscută din istoria Iudaică. Pavel alegorizează povestea lui pentru a ajunge dincolo de înţelesul ei simplu istoric, pentru a scoate un al doilea înţeles pe care Dumnezeu L-a intenţionat pentru ei. Cu alte cuvinte el ia o povestire istorică şi face o aplicaţie figurativă a acelei povestiri. Scriind sub influenţa Duhului Sfânt, Pavel nu a ales pur şi simplu o metaforă potrivită, ci prin alegerea lui ne dă posibilitatea să aruncăm o privire fugară în bogata imagistică pe care Dumnezeu a aşezat-o în istoria Vechiului Testament. Ne putem gândi la Dumnezeu ca la un poet epic care foloseşte istoria poporului Evreu ca pe un agent. Ceea ce pare a fi o simplă povestire din viaţa lui Avraam se dovedeşte a avea o mare însemnătate spirituală în desfăşurarea planului de mântuire a lui Dumnezeu.

Mai întâi, Pavel ne spune că Avraam a avut doi fii. Aceştia s-au născut în aceiaşi familie dar din mame diferite. Fiecare mamă reprezintă un legământ diferit, iar fiecare fiu reprezintă un popor al unui legământ diferit. Agar a fost o roabă Egipteană în casa lui Avraam reprezentând Vechiul Legământ dat pe Mt. Sinai. Legământul Sinaitic deasemenea era reprezentat de Ierusalimul pămâmtesc fizic, care exista în vremea scrierii lui Pavel. Ismael reprezintă poporul acelui legământ, naţiunea lui Israel, care era sub robia păcatului şi a morţii (Gal. 5:1). Sara, femeia slobodă, repreznită Noul Legământ care a ieşit din Sion, şi care deasemenea este reprezentat de Noul Ierusalim, sau Ierusalimul Ceresc, care este liber împreună cu copii lui (Evr. 12:22; Gal. 4: 26). Isaac, fiul femeii slobode, reprezintă poporul Noului Legământ.

Scopul prezentării acestei alegorii este triplu. (1) să arate că Avraam a avut doi fii care au coexistat împreună pentru o bucată de vreme, în aceiaşi casă. Nu trebuie să pierdem accentul povestirii. Aceşti doi fii sunt tipurile celor două „Israel-uri” ale lui Dumnezeu, unul născut din firea pământească (Vechiul Legământ) şi celălalt născut din Duh (Noul Legământ). Cel spiritual urmează după cel temporal. Ismael era întâiul născut şi prin urmare în drept să primească moştenirea. Fără ca Ismael să fie dezmoştenit, Isaac nu putea primi partea de moştenire. Aceasta a fost sensul şi puterea cuvintelor lui Sara când azis, „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac” (Gen. 21: 10). Atâta timp cât Ismael şi Isaac coexistau împreună nici unul nu putea intra în posesia moştenirii, iar ca Isaac să poată primi întreaga moştenire, era necesar ca Ismael să fie izgonit.

Scopul lui Pavel era de a-i motiva pe toţi să devină şi să rămână fii ai femeii slobode, pentrucă moştenirea nu va fi împărţită cu fii roabei. Israelul firesc şi cel spiritual coexistau de la Rusalii (momentul naşterii lui Isaac) până la distrugerea Ierusalimului (momentul izgonirii lui Ismael). O Parte a misiunii lui Pavel era să încurajeze pe fii femeii libere să fie credincioşi în timp ce-i îndemna pe fii roabei să se pocăiască.

Exista o luptă crâncenă între Israelul firesc şi cel spiritual pe perioada coexistenţei lor după cum era simbolizată prin persecutarea lui Isaac de către Ismael. „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul tot aşa se întâmplă şi acum” (Gal. 4: 28-29).

O mare parte a Noului Testament a fost scrisă pentru a încuraja creştinii să reziste sub persecuţia iudaică, pentrucă eliberarea avea să vină în curând. Ismael va fi izgonit şi astfel Isaac va fi eliberat de batjocură şi va ajunge în poziţia în care va putea primi moştenirea promisă. Cei care predică că moştenirea Israelului spiritual este încă în viitor, nu au acordat atenţie suficientă acestei alegorii, nici elementelor temporale implicate în profeţii şi pasajele scripturale care au de-a face cu darea acestei moşteniri. Ei îl fac pe Isaac încă să mai aştepte (aproape 2000 de ani) ca să primească ceea ce este a lui, din momentul izgonirii lui Ismael.

Ori Isaac a primit înfierea şi prin urmare moştenirea, ori Ismael nu a fost încă izgonit, nu există pentru noi astăzi cale de mijloc.

Persecutorii simbolizaţi de Ismael au fost iudaizatorii, Iudeii care au încercat să convingă biserica timpurie că credincioşii dintre Neamuri trebuie să fie circumcişi şi să păzească Legea. Aceştia erau Iudeii născuţi din fire (carne) care căutau moştenirea sau binecuvântările legământului prin ritualurile carnale ale Vechiului Legământ. În Noul Testament se face frecvent referire la aceste crunte persecuţii direcţionate împotriva creştinilor din primul secol de către aceste grupuri. „Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, cari sunt în Hristos Isus, în Iudea; pentrucă şi voi aţi suferit din partea celor de un neam cu voi aceleaşi rele, pe cari le-au suferit ele din partea Iudeilor. Iudeii aceştia au omorât pe Domnul Isus şi pe prooroci, pe noi ne-au prigonit, nu plac lui Dumnezeu, şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim Neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna pun vârf păcatelor lor. Dar, la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu!” (1.Tes. 2: 14-16; vezi deasemena Evr. 10: 32-39; 2.Tes. 1: 4-10). Din perspectiva acestei persecuţii Pavel întreabă, „Dar ce zice Scriptura? ,,Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode” (Gal. 4: 30). Fără a da nici un indiciu cu privire la apropiata distrugere a Ierusalimului, prin adoptarea acestor cuvinte ale Sarei, Pavel, sublinează Galatenilor nevoia de a sta departe de un sistem sortit distrugerii. Exact aşa cum nu putea exista un punt de legătură între Isaac şi Ismael privind moştenirea, la fel nu putea exista fuziune sau amestec între Vechiul şi Noul Legământ. Israelul temporal nu putea fi amestecat cu Israelul spiritual.

În al doilea rând, scopul lui Pavel a fost să arate diferenţa esenţială dintre Vechiul şi Noul Testament, diferenţa dintre temporal şi spiritual, sau carne şi duh. Ismael a fost născut din carne (în chip firesc) iar Isaac a fost născut din Duh, în chip duhovnicesc (Gal. 4: 29). Acest contrast dintre carne şi duh legat de naşterea celor doi fii se bazează pe modul în care ei au venit în fiinţă. Ismael s-a născut din carne în sensul că naşterea lui a fost în conformitate cu cursul obişnuit al naturii, părinţii lui fiind de o vârstă rezonabilă, şi deci nu a fost nimic neobişnuit sau supranatural în naştera lui. Naşterea lui Isaac era deasupra şi dincolo de cursul obişnuit al naturii, implicând promisiunea lui Dumnezeu şi actul de credinţă din partea lui Avraam şi a Sarei. Ca răspuns la acest act de credinţă, prin scopul şi puterea lui Dumnezeu, Dumnezeu li l-a dat pe Isaac, făcând ca stearpa Sara să zămislească în chip miraculos (Rom. 4: 17-21; Evr. 11: 11). Amândoi s-au născut fizic dar puterea prin care s-au născut era diferită. Naşterea lui Ismael din roabă, în conformitate cu legile naturii, a devenit o reprezentare potrivită a descendenţilor fireşti ai lui Avraam şi a stării lor de robie sub Vechiul Legământ. Prin contrast, naşterea lui Isaac din femeia slobodă a fost simbolică pentru sămânţa spirituală a lui Avraam născută din credinţă prin Christos, şi libertatea lor sub Noul Legământ.

Robia şi moartea era statutul naţiunii lui Israel sub Lege, „Tot aşa şi noi, când eram nevârstnici, eram sub robia învăţăturilor începătoare ale lumii” (Gal. 4: 3). În contrast cu aceasta, era libertate şi viaţă pentru cei născuţi din Christos, sămânţa spirituală a lui Avraam. „Christos ne-a izbăvit să fim slobozi,” şi Pavel continuă, „Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei” (Gal. 5:1). Carne şi duh sunt termeni contrastanţi pentru Vechiul şi respectiv Noul Legământ. Noi obişnuim să aplicăm aceşti termeni la aspectele fizice şi spirituale ale umanităţii, dar Pavel le foloseşte aşa cum am văzut.

Un exemplu este Gal. 3: 3, „Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, (Noul Legământ) vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească (Vechiul Legământ)?” Termeni folosiţi în acelaşi mod sunt „slova” şi „duh” – „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa” (2.Cor. 3: 6; vezi şi Rom. 7: 6).

Părăsind deci Vechiul Legământ şi intrând în cel Nou, este o chestiune de renaştere, „fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1.Pet. 1: 23). „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Christos Isus. Toţi cari aţi fost botezaţi pentru Christos, v-aţi îmbrăcat cu Christos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Christos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Christos, sunteţi ,,sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal. 3: 26-29).

Un alt aspect al acestei povestiri care poate avea unele aplicaţii în studiul nostru este faptul că stearpa Sara va avea mai mulţi copii decât Agar. Atât Agar cât şi Sara urmau să aibă un mare număr de descendenţi, dar conform profeţiei Sara avea să aibă o familie mai mare. Acest lucru este implicat în promisiunea originală din Gen. 12: 3, „şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Profetul Isaia expune acest fapt mai explicit, ,,Bucură-te, stearpo, care nu mai naşti! Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie, tu care nu mai ai durerile naşterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulţi decât fiii celei măritate, zice Domnul.” ,,Lărgeşte locul cortului tău; şi întinde învelitoarele locuinţei tale: nu te opri! Lungeşte-ţi funiile, şi întăreşte-ţi ţăruşii! Căci te vei întinde la dreapta şi la stânga, sămânţa ta va cotropi neamurile, şi va locui cetăţile pustii” (Is. 54: 1-3). Numărul mai mare de copii ai celei lăsate de bărbat, sămânţa spirituală a lui Avraam, avea să includă atât Iudei cât şi Neamuri, un fapt care a fost învăluit în mister până la venirea lui Christos. Pavel a fost un apostol al acestei taine, „Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care vă scrisei în puţine cuvinte.... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Christos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaş făgăduinţă în Christos Isus, prin Evanghelia aceea,” (Ef. 3: 3, 5-6).

Pe măsură ce Pavel ne spune povestea, putem vedea că Ismael este naţiunea lui Israel din vremea scrierii lui Pavel. Isaac era biserica infantilă, acum formată din Iudei şi Neamuri, ambele grupuri aşteptând să fie reabilitate. Mama lui Isaac va aduce mai multă roadă, un mai mare număr de descendenţi. Mai rămânea doar ca Ismael să fie izgonit. Ismael şi Isaac nu mai puteau continua să coexiste. Fiul roabei nu putea să moştenească împreună cu fiul femeii slobode. În acelaşi fel, biserica primară aştepta înlăturarea sistemuliui Vehiului Legământ. Aceasta nu a fost un fel de bucurie macabră pentru pierderea de vieţi ale fraţilor şi surorilor dintre Iudei, ci faptul că semnul venirii apropiatei împărăţii era clar: Ierusalimul şi Templul vor fi distruse. Miezul şi inima profeţiei nu este atât de mult sărbătoarea Rusaliilor (naşterea lui Iasaac) pe cât este căderea Ierusalimului (izgonirea lui Ismael).

Cele două lumi ale lui Dumnezeu

Putem vedea din figura 2 că Avraam a dat naştere la două lumi. El a avut doi fii, fiecare simbolizând o lume viitoare. Ismael a simbolizat lumea Iudaică. Din moment ce Agar, roaba, a reprezentat Legământul Sinaitic, fiul ei Ismael a reprezentat copiii născuţi din acel legământ; descendenţi biologici ai lui Avraam. Nu era un lucru neobişnuit să te referi la acest popor, la cultura lui şi la sistemul legii în termenii unei lumi.

Isaac simboliza biserica primară şi lumea viitoare. Din moment ce Sara, femeia liberă, a reprezentat Noul Legământ de la Muntele Sionului, fiul ei a reprezentat Creştinii născuţi din acel Legământ, sau Lumea Creştină. Aceasta era o lume nouă, un cer şi un pământ nou. Învăţătura biblică, în special profeţia biblică petrece mult timp cu aceste două lumi. Neglijarea acestui fapt poate duce la tot felul de probleme de interpretare, şi a dus. Deasemenea o fuziune a unuia sau altuia dintre aceste lumi cu cerul şi pământul material poate rezulta într-o confuzie de masă în procesul de studiu al schemei lui Dumnezeu de răscumpărare.

Conform lui Pavel, lui Avraam a fost făcută o promisiune că el şi sămânţa lui vor moştenii lumea. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă” (Rom. 4: 13). Întrebarea care se naşte din acest verset este, ce lume va moşteni Avraam şi sămânţa lui? Unii vor spune că lumea în discuţie este această lume prezentă, materială, pământul cu tot ce este pe el. Alţi vor sugerea o nouă lume materială viitoare. Din context însă putem vedea că lumea pe carea avea s-o moştenească Avraam era simbolizată de Isaac în contrast cu cea simbolizată de Ismael. Această promisiune nu a fost dată şi nici nu avea să fie primită prin lege. Ea nu era lumea Iudaică a Vechiului Legământ. Din moment ce era o promisiune declarată să vină prin neprihănirea credinţei, sau a evangheliei, se pare logic că lumea din Rom. 4: 13 este lumea Creştină. Dacă acest lucru este corect, ne aşteptăm să găsim dovezi în sensul acesta undeva în Scriptură.

Există o dublă promisiune în Gen. 12: 1-3 care este în legătură cu alegoria celor doi fii ai lui Avraam. „Domnul zisese lui Avram: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12: 1-3). Acest pasaj conţine atât o promisiune temporală cât şi una spirituală, şi, aşa cum se vede din alegoria lui Pavel, promisiunea temporală va fi dezvoltată şi împlinită întâi. Acesta explică de ce de-a lungul Vechiului Testament promisiunea carnală (naturală) umbreşte promisiunea spirituală. În timp ce Agar naşte copii Sara este stearpă şi stă retrasă, în fundal. Totuşi, faptul că promisiunea temporală a fost prima şi a primit atenţia principală de-a lungul Vechiului Testament, nu înseamnă că are o valoare şi stabilitate mai mare decât promisiunea spirituală: din contră. Deja am văzut că scopul legii a fost să slujească ca o umbră sau tipar a bunurilor, sau a lucrurilor viitoare, mai bune.

Promisiunea temporală nu a fost cea asupra căreia Avraam şi-a fixat inima. Nădejdea lui a fost Isaac nu Ismael. Credinţa lui a trecut dincolo de ţara Canaan, moştenirea seminţei sale fireşti (carnale), la ţara simbolizată de Canaan care va fi moştenită de Isaac, sămânţa lui spirituală. Cu alte cuvinte el nu a căutat moştenirea în lumea Iudaică, ci mai degrabă în lumea Creştină, spre care indica lumea Iudaică. Acest adevăr este exprimat în Evr. 11 unde promisiunea spirituală este adusă în scenă, scoasă din anonimat şi i se dă un statut superior celui pe care l-a avut promisiunea temporală. Evr. 11: 8-16. „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat, şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaş făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra. În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”

Primul lucru la care am vrea să privim în textul acesta este vers. 9. Avraam Isaac şi Iacob au locuit în Ţara Promisă (Canaan) ca într-o ţară străină. Două lucruri ne spun că această ţară temporală nu era ţara pe care o căuta, o anticipa Avraam: el a considerat-o ca o ţară străină, şi el şi poporul lui au continuat să lociuască în corturi ca nomazi. Motivul pentru aceasta este explicat în vres. 10. „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” Ceea ce căuta într-adevăr Avraam nu se găsea în Canaan sau în promisiunea temporală, ci în cea spirituală. Ceea ce el îşi dorea cu adevărat nu venea prin Ismael ci prin Isaac. Ce-şi dorea el şi ce vedea el prin credinţă? Ce l-a făcut să mărturisească că era străin şi călător prin Canaan? Evrei spune în cap. 11: 14, că el căuta o ţară, dar nu Canaanul, pentrucă el deja era în ţara aceea. Nici nu a fost Chaldeea, pentrucă el „ar fi avut vreme să se întoarcă în ea” (v. 15). „Dar ei doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerescă. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evr. 11: 16).

Avraam căuta lumea pe care el şi sămânţa lui aveau să o moştenească iar această lume, spune Pavel nu a venit prin lege ci prin evanghelie. Cetatea pe care a căutat-o era Ierusalimul Ceresc (Evr. 12: 22) sau Ierusalimul de sus (Gal. 4: 26). Acesta este cerul şi pământul nou promis lui Avraam şi seminţiei lui, pentru care lumea Iudaică (vechiul cer şi pământ) era un înaintaş şi prevestitor. Sfinţii Noului Testament născuţi din sămânţa spirituală a lui Avraam aşteptau această nouă lume (2.Pet. 3: 13) în anticiparea momentului când Ismael va fi izgonit, sau vechiul cer şi pământ vor trece, vor pieri. Acest moment era foarte aproape când a fost scrisă Epistola către Evrei, „ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evr. 8: 13).

Evrei 12 deasemena vorbeşte de această deosebire în termenii a doi munţi diferiţi. „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întunerec, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că ceice l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentrucă nu puteau suferi porunca aceasta: ,,Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata.” Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: ,,Sunt îngrozit şi tremur!”). Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat ceice n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: ,,Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul.” Cuvintele acestea ,,încă odată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile cari nu se clatină. Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţămitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este ,,un foc mistuitor” (Evr. 12: 18-29).

Alegoria lui Pavel prezentată la începutul articolului ilustrează aceşti doi munţi. „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge ...” (Evr. 12: 18). Acesta era Mt. Sinai, muntele şi legământul seminției fireşti a lui Avraam. Cei care îl urmează pe Christos, totuşi, nu sunt copii roabei. În calitate de copii ai femeii libere, noi am venit la Mt. Sionului şi la „cetatea Dumnezeului celui viu, (cea pe care Avraam o aştepta în timp ce era în Canaan), Ierusalimul ceresc (cel care aparţine patriei cereşti menţionate în Evr. 11: 16). Observaţi că scriitorul foloseşte timpul gerunziu cu valoare de prezent pentru a descrie statutul lor. Ei deja se apropiau de Mt. Sionului iar această nouă lume era ceva la care ei puteau lua parte. Nu era o lume contrastantă cu cerul şi pământul material ci mai degrabă era în contrast cu lumea Iudaică. Este foarte uşor să nu înţelegi această diferenţă. Lumea promisă lui Avraam şi seminţiei lui spirituale este în contrast cu lumea promisă seminţiei lui fireşti carnale, şi ea este „cerul şi pământul nou” care înlocuieşte „vechiul cer şi pământ.” Lumea materială prezentă nu are nimic de-a face cu vreo una din lumile implicate în schema de răscumpărare a lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele simbolizate prin Ismael şi Isaac. Evr. 12: 25-28 arată că clătinarea primului cer şi pământ (sistemul Vechiului Legământ), este necesară pentru a face loc cerului şi pământului nou care nu mai pot fi clătinate. Lucrurile care sunt clătinate, adică, „cele făcute” se referă la natura temporală a sistemului Iudaic, care era destinat distrugerii. Lucrurile care nu pot fi clătinate se referă la natura intangibilă, spirituală a lumii Creştine, sau sistemului Creştin care nu poate fi distrus de duşmani. Evr. 12: 28 clarifică faptul că autorul epistolei vorbea de lumea Creştină – „Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică.”

Distrugerea Ierusalimului a fost un puct crucial în schmea de răscumpărare a lui Dumnezeu, pentru că ea a fost sfârşitul unei lumi şi desăvârşirea şi începutul alteia care s-a născut la Rusalii. Aceasta a fost lumea promisă lui Avraaam şi seminţiei sale (Rom. 4: 13). Tot cea ce a fost promis lui Avraam s-a împlinit conform graficului, exact la termen.

-

Prezența lui Dumnezeu 1Prezenţa lui Dumnezeu 1 de Max R. King trad. Iosif Dragomir În acest succint articol de deschidere, Max King ne prezintă (face cunoştiinţă cu) tema biblică a prezenţei lui Dumnezeu. Începând cu Genesa şi sfârşind în Apocalipsa, Max examinează prezenţa lui Dumnezeu de la Adam prin Christos. Una din temele cheie pe care le prezintă Max este „paradisul.” Paradisul din Grădina Eden slujeşte ca un precursor până la paradisul desăvârşit al lui Dumnezeu în Noul Ierusalim. Max abordează întrebări importante de genul CUM şi CÂND plinătatea prezenţei lui Dumnezeu ajunge la apogeu. De asemenea sugerează impactul cu bătaie lungă a prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru astăzi. Acesta este un eseu scurt dar substanţial. Este înţesat cu referinţe şi citate biblice. Păstrând Biblia prin preajmă se poate dovedi a fi de mare folos. Fă-ţi timp să lucrezi cu răbdare şi la sfârşit vei descoperi mina de aur a prezenţei lui Dumnezeu.În capitolele de deschidere a Bibliei, aceasta ne dă o înregistrare a creaţiei centrată în facerea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În capitolul 2 ni se face cunoştiinţă cu grădina sau „paradisul lui Dumnezeu” conceput a fi locul în care Dumnezeu să locuiască împreună cu omul. Capitolul trei descoperă păcatul lui Adam şi pierderea Prezenţei lui Dumnezeu. După cum se poate vedea din consecinţele căderii lui Adam, Prezenţa lui Dumnezeu era factorul determinant al paradisului şi extazului grădinii Edenului. Grandoarea acestei minunate grădini este pierdută din vedere dacă ea este căutată strict în termenii cadrului ei exterior, pământesc. Ce sunt râurile de apă, solul fertil, pomii roditori, aurul curat şi petrele preţioase (Gen. 2: 9-15) fără Prezenţa Dumnezeului Celui Viu?Cu amărăciune, Adam a descoperit în despărţirea lui de Dumnezeu o forţă distructivă care a penetrat însăşi miezul fiinţei lui spirituale, un duşman teribil, numit moarte. În conformitate cu pedeapsa expres afirmată, Adam a experimentat imediat durerile morţii păcatului, în ziua în care a încălcat legea lui Dumnezeu, Gen. 2: 17. Relaţia lui frântă cu Dumnezeu a atras după sine o pierdere a vieţii pe care existenţa lui pământească, biologică nu o putea compensa în calitate sau cantitate. El a învăţat că omul fără legătură cu Dumnezeu este om în legătură cu ţărâna „pentrucă ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” Gen. 3: 19. Aceasta a fost realitatea dureroasă a despărţirii lui Adam de Prezenţa Vie. Expulzarea lui Adam din grădină a fost pedeapsa pentru vina lui. Dar mai mult decât pedeapsa, a fost începutul unei lucrări răscumpărătoare centrată în Christos, sămânţa femeii, care la împlinirea vremii va zdrobi capul şarpelui şi va distruge stăpânirea păcatului şi a morţii (Gen. 3: 15; Rom. 6: 9-14; 2.Tin. 1: 9-10). Partea reversibilă a mâniei lui Dumnezeu este mila Lui. Dumnezeu a izgonit pe Adam din grădină (Gen. 3: 22-24) deoarece imortalitatea păcatuliui şi a putrezirii nu era în planul Său pentru om. Capitularea lui Adam în faţa păcatului a fost primul pas al milei lui Dumnezeu înspre răscumpărarea lui Adam din robia putrezirii, depravării. Respingerea absolută în vederea primirii absolute, este principiul fundamental al lui Dumnezeu în procesul de reabilitare a omului. În cele din urmă această lege a fost aplicată la Israel, care sub Lege, şi prin planul lui Dumnezeu, a fost Adam personificat până la venirea lui Christos. Evenimentul respingerii lui Isus de către Israel a fost evenimentul re-primirii lui de la sfârşitul veacului (Evr. 9: 15; Rom. 11: 15). De la căderea lui Adam în Gen. 3 la sfârşitul Apocalipsei, mesajul central al Bibliei este paradisul pierdut şi paradisul restituit, cu excepţia unei foarte importante diferenţe. Prin planificare divină, paradisul restaurat sau Cetatea lui Dumnezeu (Apo. 21-22) întrece şi transcende cadrul istoric şi pământesc al grădinii Edenului. Paradisul ultim, escatologic rezultă dintr-o restaurare de tip transformare/ re-creare care are loc pe fondul „omului al doilea din cer” (1.Cor. 15: 45-49). În şi prin Christosul înviat, toate lucrurile sunt făcute noi, Apo. 21: 5. Vorbind în mod reprezentativ de Israel şi deplin conştient de caracterul tranziţional al vremii sale, Pavel a spus: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” 1.Cor. 15: 49. Israel a fost ales să poarte chipul primului om Adam (care este din pământ, pământesc) până la venirea celui de al doilea om (care este Domnul din cer) vers. 47. Greşala lui Adam a fost duplicată şi mărită în Israelul sub Lege. Pavel a spus, „Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulţească greşala” Rom. 5: 20; Rom. 7: 12-13. În acest fel robia putrezirii a fost promovată, dusă mai departe de Israelul pământesc, fii roabei, Gal. 4: 21-31; Gal. 5: 1; Rom. 8: 15-23. Ca şi Adam, Israel a fost „supus deşertăciunii – nu de voie ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă” Rom. 8: 20. Nădejdea lui Israel era Christos „omul al doilea din cer” 1.Cor. 15: 47. Pavel a spus că „Christos a fost un slujitor al tăierii împrejur ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” Rom. 15: 8. Din această perspectivă, Pavel anticipând consumarea (finalul) lui Israel de la sfârşitul veacului, a făcut relevanta observaţie: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Aceasta este o reiterare a afirmaţiei lui Christos, „mântuirea vine de la Iudei” Io. 4: 22. În acest punct iese la suprafaţă natura tranziţională a paradisului mai mare, ceresc – Noul Ierusalim a Noii Creaţii în Christos – Apo. 21-22. Ţinta scopului etern a lui Dumnezeu în Christos nu a fost să se întoarcă la paradisul istoric iniţial. Nici nu a fost intenţia lui Dumnezeu să readucă Israelul la situaţia şi statutul din vremea Vechiului Testament. Direcţia promisiunii era progresivă, înainte şi ascendentă, Evr. 6: 1; 11: 9-16; Col. 3: 1-4. Lucrurile (componentele) paradisului pământesc erau o imagine a „lucrurilor viitoare” din paradisul „transcendent.” Între Adam şi Christos stătea Israelul Vechiului Testament în care imaginea pământească a fost luată şi diversificată în multiple tipuri, modele şi umbre ale Legii (Col. 2: 16-17; Evr. 8: 5; 9: 8-11; 10: 1. Nu în mod surprinzător îl găsim pe Ioan simbolizând în Apocalipsa paradisul mai mare extrăgând din profeţii Vechiului Testament care au zugrăvit viitoarea binecuvântare a lui Israel (şi a tuturor naţiunilor) folosind imagistica Grădinii Edenului. Isaia spre exemplu indica spre vremea când „Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului.” Is. 51: 3. La fel profetul Ezechiel a văzut un râu care curgea din templu, cu pomi pe ambele maluri. Prin urmare el scria, „Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac.” Ezech. 47: 12. Zaharia, în contextul judecăţii lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pământesc, (distrugere prin care Noul Ierusalim este descoperit) scria, „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” Zah. 14: 8-9. Starea ultimă de glorie Aşa cum deja am sugerat, simbolurile paradisului (extrase din Edenul istoric şi amestecate cu profeţiile şi umbrele Vechiului Testament) erau indicatori clari că paradisul restaurat al lui Dumnezeu este obţinut prin desăvârşirea lui Israel în Christos. Acest lucru se vede din dezvăluirea lui Ioan a stării perfecte a gloriei lui Dumnezeu. Apo. 21-22. În cap. 21 Noul Ierusalim (Nevasta Mieluliui) este descrisă în termenii specifici Ierusalimului pământesc din ţara Canaanului. În cap. 22 viaţa abundentă a cetăţii este prezentată în imagistica grădinii Edenului. Simbolurile grădinii şi cetăţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt combinate pentru a reda plinătatea şi gloria realităţilor spirituale în paradisul ceresc, în special prezenţa restaurată a lui Dumnezeu printre oameni. Cap. 21 se deschide cu viziunea lui Ioan a cerului şi pământului nou, cele vechi fiind fugite din faţa sau prezenţa Celui ce şedea pe scaunul de domnie mare şi alb. (20: 11) Noua Creaţie aduce Noul Ierusalim din cer de la Dumnezeu (21: 2). Fundalul venirii sale este distrugerea cetăţii cândva credincioase, (Is. 1: 21), care a devenit corupta, cetate-curvă, (Ierusalimul pământesc, Apo. 17: 1-6), în care „a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8. Noul Ierusalim este mireasa, nevasta Mielului (21: 9) La căderea cetăţii–curvă marea gloată anunţă, „a venit nunta Mielului; soţia lui s-a pregătit” (Apo. 19: 1-9). Ioan este dus pe „un munte mare şi înalt” pentru a „vedea cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu” (21: 9-11). Avea un zid mare şi înalt cu douăsprezece porţi pe care erau scrise numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel (vers. 12). Aceasta oglindeşte modul în care Noul Ierusalim al lui Israel ia locul vechiului Ierusalim. Această împlinire nou-testamentală este accentuată în vers. 14 unde aflăm că „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (21: 22). Fără îndoială acestea erau „temeliile” cetăţii pe care o aştepta Avraam „a cărei meşter şi ziditor era Dumnezeu” (Evr. 11: 10; Ef. 2: 20-22). Cetatea avea lungimea egală cu lăţimea şi înălţimea formând un cub perfect (21: 16) aşa cum era simbolizată de Sfânta Sfintelor (Locul Preasfânt) din vechiul Templu (1.Împ. 6:20). Totuşi spre deosebire de vechiul Templu, Ioan nu vede un templu (sanctuar) separat sau Casă a Domnului în Noul Ierusalim deoarece întreg oraşul este locuit de „Cel Atotputernic şi de Miel (21: 22). Nu mai este nevoie de soare sau lună din pricina strălucirii slavei lui Dumnezeu şi a făcliei Mielului (vers. 24). Naţiunile mântuite umblă în lumina ei. Cetatea este locuită de cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Nimic întinat nu va intra în ea (vers. 27; 22: 15). Şi asta nu-i tot! În primele cinci vers. din cap. 22 încă curg metafore ale paradisului. Ioan vede curatul râu al vieţii care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Pe ambele maluri ale râului este pomul vieţii care rodeşte douăsprezece feluri de rod în fiecare lună. Frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Abundenţa vieţii rezultă din lucrarea şi misiunea lui Christos (Io. 10: 10). Poziţia centrală şi predominarea „tronului lui Dumnezeu şi a Mielului” reflectă împlinirea tuturor profeţiilor privitoare la Împărăţie. Din perspectiva omului decăzut împărţia este restaurată. (Fpt. 1:6) şi întemeiată cu putere şi slavă (Mc. 9:1; Apo. 12: 10) astfel încât prin Christos sfinţii au luat în stăpânire împărăţia (Dan. 7: 22; Evr. 12: 28). Prin urmare „ei vor împărăţii în vecii vecilor”(Apo. 22: 5; 11: 15) pentrucă „Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7: 14; vezi Is. 9: 6-7; Luc. 1: 32-33; Evr. 1: 8; Apo. 11: 15). Prezenţa ViePână aici am făcut o călătorie scurtă (mult prea scurtă) prin secolele istoriei răscumpărătoare cu scopul de a aşeza temelia în vederea dezvoltării conceptului Prezenţei Vii. Se spune despre cei care intră în paradisul restaurat al lui Dumnezeu că „ei vor vedea faţa Lui” Apo. 22: 4. Faţa lui Dumnezeu înseamnă plinătatea prezenţei şi gloriei Lui. Înseamnă că omenirea a fost repusă în părtăşie cu Dumnezeu la cel mai înalt grad posibil. Întrebările predominante însă sunt CÂND şi CUM este atinsă această ţintă? A fost împlinită deja în Christos sau trebuie să aşteptăm o viitoare realizare a Prezenţei Vii a lui Dumnezeu în Noul Ierusalim? Răspunsul la aceste întrebări este extrem de important. Are un extraordinar impact asupra modului cum noi percepem starea şi condiţia noastră înaintea lui Dumnezu astăzi. La rândul lor acestea afectează fiecare aspect al vieţii noastre, felul în care simţim, gândim, trăim, înţelegem Biblia, ne închinăm lui Dumnezeu şi în general cum facem faţă problemelor zilnice presiunilor şi provocărilor vieţii. Adesea auzim sau citim afirmaţii de genul: „acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos dar într-o zi vom vedea faţă în faţă” ca şi cum ACUM-ul lui Pavel trebuie să fie acum-ul tuturora de-a lungul generaţiilor. (1Cor. 13: 12; 2Cor. 3: 18). Oricum, dacă lucrarea completă a Duhului Sfânt din vremurile apostolice nu a adus vederea „faţă-n faţă” a gloriei şi Prezenţei lui Dumnezu, înseamnă că Noul Ierusalim încă urmează să vină chiar dacă Vechiul Ierusalim (cetatea-curvă) a fost distrusă acum 2000 de ani. Mireasa încă se pregăteşte pentru nunta Mielului. Ar înseman că noi nu putem umbla în lumina cetăţii lui Dumnezeu, nu putem bea din apa vieţii şi nu putem mânca din pomul vieţii. Mai mult, dacă nu avem cetatea sau paradisul lui Dumnezeu astăzi, nu există frunze pentru vindecarea neamurilor (22:2). Şi ce facem cu invitaţia Duhului şi a Miresei adresată celor însetaţi să „vină şi să ia apa vieţii fără plată”? (22: 17). Este această invitaţie doar un vas cu apă atârnat prin care călătorul însetat este ademenit să treacă printrun loc secetos şi pustiu până când soseşte cetatea lui Dumnezeu întrun viitor prelungit? Suntem noi implicaţi întro lungă călătorie printrun pustiu spre Canaanul Ceresc? Noi ştim de ce Dumnezeu a făcut pe Israel să călătorească 40 de ani prin pustiu, dar ne-a făcut El să călătorim de 50 de ori mai mult (până la data curentă). Am păcătuit cumva de 50 de ori mai mult decât a făcut Israel? Sau este posibil să nu fi înţeles deplina însemnătate a perioadei de 40 de la Cruce la sfârşitul lui Israel la AD 70? Sunt pe deplin conştient că majoritatea creştinilor cred că Dumnezeu şi Christos sunt prezenţi astăzi prin Duhul - fără a ţine seama de dezacordul considerabil privitor la ce înseamnă prezenţa Duhului. Dar aceasta nu răspunde la întrebări privitoare la timpul şi însemnătatea absenţei lui Christos şi fundamentala prezenţă a lui Dumnezeu „faţă-n faţă.”Care este înţelesul lui Ioan 14: 1-6? Christos a plecat să pregătească un loc pentru ucenicii Lui cu promisiunea de a se întoarce şi a-i lua cu El. Christos pleacă şi este trimis Duhul (Io. 14: 26-29). Care este relaţia dintre prezenţa Duhului şi absenţa lui Christos? Are misiunea Duhului de a descoperi „lucrurile viitoare” (lucrurile lui Christos date Lui de către Tatăl, Io. 16: 12-15) ceva de-a face cu pregătirea locului de către Christos, loc în care să-i primească pe uceniciii Lui în casa prezenţei lui Dumnezeu? (în Casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri...) Este lucrarea „pregătitoare” a lui Christos legată de lucrarea „revelatoare” a Duhului? Mai departe, dacă Christos a plecat pentru a fi „descoperit din cer” (2.Tes. 1: 7), nu ar fi „cerul” „locul” sau domeniul (lumea de sus, lumea viitoare, noua creaţie sau făptură) în care se găsesc „lucrurile lui Christos” lucruri pe care Duhul a fost trimis să le descopere (Io. 16: 13-16) ? Prin urmare, nu ar fi lucrarea lui Christos de pregătire a unui loc pentru ucenicii Lui încheiată când lucrarea Duhului de descoperire a lucrurilor lui Christos a fost terminată? De ce altceva este nevoie pentru „descoperirea lui Christos” decât completa descoperire a „lucrurilor Sale” a „lumii Sale” în care se primesc binecuvântările paradisului descoperit lui Ioan în Apo. 21-22? Ioan a scris despre lucruri care erau „aproape” şi care urmau să se întâmple „în curând” (Apo. 1: 1-3; 22: 6-10) și care sunt numite „descoperirea lui Isus Christos” (Apo.1:1). Cortul lui Dumnezeu Întrebări de egală magnitudine despre CÂND-ul şi CUM-ul prezenţei lui Dumnezeu restaurate, se nasc şi în pasajele legate de „Cortul Lui Dumnezeu.” În legătură cu venirea Noului Ierusalim, Ioan a spus că a auzit un glas tare care zicea, ,,Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”(Apo. 21: 3). Aşteptăm noi încă acest Cort al prezenţei lui Dumnezeu restaurate? În Vechiul Testament cortul (mai întâi în pustie iar mai târziu în templu) era locul în care Dumnezeu locuia cu Israel (Lev. 26: 11). Prezenţa Lui însă era limitată la Sfânta Sfintelor (Ex.25:22; Is. 37:16), loc în care Marele Preot intra singur odată pe an cu sângele ispăşirii pentru el şi pentru păcatele lui Israel (Evr. 9:7). Locul Preasfânt pământesc era un simbol al unui Cort mai mare care avea să vină, în care toţi copiii lui Dumnezeu aveau acces în Prezenţa deschisă şi nerestricţionată a lui Dumnezeu. Apo. 21: 3 este împliniea lui Ezech. 37 unde Dumnezeu a promis să facă un „legământ de pace” cu Israel şi să Îşi aşeze „locaşul Lui cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna.” La aceea vreme Dumnezeu a zis, „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor”(vv. 27-28). Rusaliile(Fapte 2) nu pot fi împlinirea acestei promisiuni privitoare la Cort, din moment ce ani mai târziu ea este una din lucrurile descoperite lui Ioan care urma să se întâmple în curând. Dacă nu sunt Rusaliile împlinirea, singura alternativă ar putea fi presupusul sfârşit al Erei Creştine cândva în viitor? Sau ar putea împlinirea ei să fie legată de distrugerea vechiului templu şi trecerea locaşului pământesc? (Evr. 9)Din această perspectivă descoperim rolul lui Christos ca înainte-mergător care a intrat în Prezenţa de „dincolo de perdea” Evr. 6: 19-20. Aceasta corespunde cu intrarea Lui în „Locul prea sfânt .... cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini” (Evr. 9: 8-12). Mai mult, locul de „dincolo de perdeaua dinlăuntru” (sfânta sfintelor) este numit „cer” în Evr. 9: 24. Cortul Vechiului Legământ întruchipa acest sanctuar a Noului Legământ (Evr. 8: 1-6; 9: 23-24). În plus, citim că sfinţii acelor zile erau îndemnaţi să aibă îndrăzneală „să intre în Locul prea sfânt” prin sângele lui Isus (Evr. 10: 19-39). Acest îndemn se baza pe faptul că ei vedeau că „ziua se apropie” (10:25) şi condiția Vechiului Legământ era aproape de pieire (8: 13). La această încheiere-consumare de sfârşit de veac se referă Io. 14: 1-6 şi este împlinirea promisiunii lui Christos de a lua la El pe ucenicii Săi „ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Io. 14:3). Nu uitaţi că Isus în calitate de înainte-mergător a intrat în „cer” sau „dincolo de perdea.” Din această perspectivă a fi primit în „cer” în „sfânta sfintelor” în „locaşul” prezenţei lui Dumnezeu Evr. 9: 24 este împlinirea lui Io. 14: 1-6 şi Evr. 9:8; 10: 19-39. Din punct de vedere tradiţional am eşuat să vedem că uneori „cer” sau „ceresc” sunt folosite pentru a descrie domeniul Noului Legământ sau starea de glorie în contrast cu modul de existenţă a Israelului Vechiului Legământ. Dacă cortul pământesc al lui Israel a trecut şi antetipul ceresc nu a sosit încă nu înseamnă aceasta că noi astăzi suntem un popor fără cort situaţi între cortul pământesc al lui Israel şi cortul ceresc promis? Dar dacă Ezech. 37: 26-28 a devenit o realitate, cortul mai mare al Prezenţei lui Dumnezeu a sosit şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său (Apo. 21: 3). Ne vom ocupa cu acestea şi alte texte şi întrebări referitoare la venirea Noului Ierusalim şi prezenţa restaurată a Dumnezeului Celui viu de-a lungul acestor serii de articole. Vom examina cadrul Noului Testament pe fundalul Vechiul Testament privind sosirea escatologică a „lucrurilor viitoare” (Io. 16: 13) date lui Christos de către Tatăl, altfel cunoscute ca „lucrurile cereşti” sau „lucrurile din cer” (Evr. 9: 23). Aceasta are importanţă nu doar asupra înţelegerii noastre a timpului şi manierei împlinirii vechi-testamentale, ci este crucială în evaluarea semnificaţiei şi plinătăţii bogatei noastre moşteniri prin Christos astăzi.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Ai zis că ai dubii în privinţa guvernării lumii de către Isus de la Ierusalim? Dacă dubiile tale se referă şi la o şedere fizică pe tronul fizic al lui David atunci ele sunt justificate. Îţi mai dau u

About Me

I'm a paragraph. Click here to add your own text and edit me. It’s easy. Just click “Edit Text” or double click me to add your own content and make changes to the font. I’m a great place for you to tell a story and let your users know a little more about you.

#LeapofFaith

Posts Archive

Keep Your Friends
Close & My Posts Closer.

Thanks for submitting!