APOI VINE SFÂRȘITUL

„Apoi vine sfârșitul!”

original article

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Faza finală a venirii împărăției lui Dumnezeu și învierea morților are loc la sfârșitul domniei (Mesianice) de o mie de ani când Satan este învins iar moartea este înghițită de biruință. Sfârșitul din 1.Corinteni 15: 24 este același despre care a vorbit Christos în discursul de pe Muntele Măslinilor (Matei 24: 3,14). Biruința finală asupra lui Satan, păcatului și morții (pentru care Crucea a fost evenimentul decisiv), a fost concomitentă cu încheierea veacului Vechiului Legământ. Acest lucru ar trebui să fie destul de limpede, deoarece sfârșitul vechiului veac a însemnat sfârșitul domniei lui Satan asupra omului. Veacul Noului Legământ este slujba aducătoare de neprihănire (viață), și prin urmare puterile păcatului și ale morții sunt învinse în acest context al noului mod de existență în Christos.

Una din problemele din escatologia Mesianică s-a datorat faptului că a fost trecută cu vederea legătura dintre domnia lui Christos pre-parousia și încheierea veacului Vechiului Legământ. Domnia pre-parousia a lui Christos a avut două obiective care au fost inter-relaționate și prin urmare au fost realizate concomitent. El a domnit ca să încheie veacul vechi, încheiere care în schimb, a determinat venirea Noului Veac. Apogeul escatologic al acestui dublu obiectiv a fost punctul focal al venirii împărăției lui Dumnezeu în putere și slavă. În final Christos nu a încetat să mai domnească. Totuși, datorită cuceririi lui Satan, eveniment schimbător de veacuri, aspectul christocentric al domniei lui Dumnezeu a fost încheiat. În acest triumf Christos a înmânat împărăția Tatălui, astfel ca Dumnezeu să poată fi „totul în toți.” Domnia lui Dumnezeu a atins zenitul doar în biruința teocratică la sfârșitul veacului, dar asta nu înseamnă că Christos a încetat să domnească. În Luca 1: 33 și Evrei 1: 8 se clarifică faptul că domnia lui Christos este veșnică, așa cum o descrie Ioan în cetatea veșnică (Apocalipsa 22: 1-3). Pavel a înțeles că împărăția lui Dumnezeu este în același timp și împărăția lui Christos (Efes. 5: 5). Astfel, începând de la Rusalii împărăția lui Christos a fost împărăția lui Dumnezeu la fel cum slava lui Christos a fost slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce a venit Christos să facă și tot ceea ce El a realizat prin moartea, învierea și domnia Lui pre-parousia a avut în vedere venirea slavei și biruinței lui Dumnezeu în sfârșitul veacului.

Noi susținem prin urmare, că actul lui Dumnezeu prin care a consumat (încheiat) Israelul istoric prin Christos, a marcat sfârșitul istoriei. Bultmann a scris, „astăzi nu putem pretinde că cunoaștem scopul și sfârșitul istoriei. De aceea chestiunea sensului istoriei a devenit lipsită de sens.” Noi sugerăm faptul că problema constă în eșecul teologilor de a identifica istoria implicată în escatologia biblică. Istoria biblică are sens! Scopul ei a fost atins în Christos. Sfârșitul prezis de către profeți a sosit. Moartea a fost nimicită „pe muntele Domnului.” Domnia desăvârșită a lui Dumnezeu prin Christos a întemeiat „veacul viitor.”

Două observații sunt pertinente la acest punct. Mai întâi, Dacă împărăția lui Dumnezeu în dimensiunea ei teocratică nu a venit încă, așa cum ne învață Pavel în 1.Corinteni 15: 24-28 atunci predicțiile referitoare la împărăție ale lui Daniel au eșuat, fiindcă toate acestea trebuiau să aibă loc în zilele fiarei a patra. Întronarea lui Christos nu poate fi făcută împlinirea tuturor profețiilor lui Daniel atribuite venirii împărăției. Există o perspectivă post-Rusalii a împărăției în Daniel 7 care nu poate fi ignorată și care este în acord cu aceiași perspectivă viitoristă din Noul Testament.

În al doilea rând, dacă împărăția lui Dumnezeu și învierea morților (biruința finală asupra morții) nu s-a realizat încă atunci Vechiul Legământ nu s-a încheiat încă. Dar, dacă a fost încheiat, iar moartea încă mai domnește, care este diferența între Vechiul Legământ care este slujba aducătoare de moarte și Noul Legământ care este slujba aducătoare de viață? În ce sens a „supraviețuit” moartea sfârșitului veacului determinat de Cruce și a izbutit să se stabilească în veacul învierii lui Christos? De ce nu a fost învinsă moartea când veacul puterii ei a fost încheiat? De ce trebuie Christos să se întoarcă să încheie veacul pe care l-a întemeiat prin învierea Sa? Este nevoie ca veacul Noului Legământ, pentru care a murit Christos, să fie încheiat pentru ca moartea să poată fi nimicită?

Sugerăm că este momentul ca teologii să reconsidere traducerile și să recunoască timpul prezent al verbelor în texte cum sunt, 2.Corinteni 3: 7, 11, 14 și Evrei 12: 28 în perspectiva unei încheieri iminente, și să se confrunte cu impactul escatologic al evenimentului Crucii asupra schimbării veacurilor (și legămintele aferente), în vremea post-Cruce. Conceptul consumării (încheierii) la Cruce în locul conceptului prin intermediul Crucii, a dus la distorsionarea sensului și cadrului temporal real al domniei pre-parousia a lui Christos, și în consecință întregul plan al escatologiei Mesianice de întemeiere a împărăției lui Dumnezeu a fost aruncat într-o dezordine totală. Este vremea să corelăm istoria biblică cu escatologia biblică pentru a permite termenilor biblici să fie definiți, nu cu mintea „omului natural” ci, în conformitate cu înțelegerea pe care o dă Duhul lui Dumnezeu (1.Corinteni 2: 9-16).