A fost Împărăția amânată sau împlinită? - Partea Întâi

Don K. Preston

După estimarea mea, pretenția milenistă a împărăției amânate, din cauza respingerii iudaice, este una dintre cele mai mari tragedii teologice din toate timpurile. A sugera că Dumnezeu în omnisciența Sa, a privit de-a lungul timpului, a ales ceea ce El a considerat a fi „împlinirea vremii” (Rom. 5: 6; Gal. 4: 4; 1.Tim. 2: 6, etc), și-a trimis propriul Fiu ca să întemeieze împărăția, doar ca să descopere că nu putea fi făcut acest lucru din cauza recalcitranței Iudaice, mai mult ca sigur pune sub semnul întrebării omnisciența Sa. Oricum, după cum spune prietenul meu John Anderson, „OOPS!” este unul din cuvintele care nu există în vocabularul lui Dumnezeu!”

Dacă împărăția avea să vină la sfârșitul săptămânii a 70-a, și dacă Isus a spus că împărăția a fost aproape, atunci sfârșitul săptămânii a 70-a a fost aproape! Scriptura spune că Dumnezeu a fixat vremea pentru împărăție (Dan. 2: 9) și că YHWH a știut că Fiul Său avea să fie respins (Ps. 2; Dan. 9: 26), dar în ciuda acestui fapt, El a spus că nu-Și va schimba cuvântul, și de fapt, râde de încercările lor de a-i zădărnicii planul (Ps. 2; 89: 34 și cont.).

Isus Și-a trimis ucenicii cu mesajul apropierii împărăției, știind foarte bine că mesajul avea să fie respins. Dar, El le-a spus să spună cetăților răzvrătite la care au fost trimiși, „totuşi (în ciuda răzvrătirii și respingerii mesajului, DKP) să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” (Luc. 10: 9-11). Isus a predicat că respingerea ofertei împărăției de către Iudei nu va amâna împărăția! Cuvântul totuși în contextul respingeri iudaice, denotă intenția lui Dumnezeu să continue în ciuda acelei respingeri. Iudeii nu au putut deraia planurile lui Dumnezeu referitoare la împărăție.

Chiar și cele mai renumite profeții ale împărăției din Vechiul Testament, Daniel 9, cu schițarea celor 70 de săptămâni, au anticipat respingerea lui Isus, fiindcă a prezis, „Unsul va fi stârpit.” Mileniștii insistă că săptămâna a 70-a a fost suspendată din cauza respingerii Iudaice (neprevăzute) a planului lui Dumnezeu. Totuși, pasajul a profețit respingerea lui Isus și a inclus-o în predicția pivot a celei de a 70 săptămână. Acum, dacă cele 70 de săptămâni au fost rânduite și hotărâte să împlinească scopurile lui Dumnezeu, și au inclus moartea lui Isus, cu greu se poate sugera că respingerea iudaică a putut opri ceasul profetic. Este clar, prin urmare, că Dumnezeu a trimis pe fiul Său ca să întemeieze împărăția știind foarte bine că Iudeii îl vor respinge și crucifica. Oricum, această respingere nu avea să amâne împărăția, ea a fost mijlocul prin care Dumnezeu avea să-și îndeplinească misiunea (Fapte 2: 29-34).

Sugestia lui Ice cum că Isus ar fi întemeiat împărăția dacă Iudeii nu L-ar fi respins, sugerează că Crucea s-a pus în calea planului lui Dumnezeu!

Adevărul scriptural este că Crucea a fost planul lui Dumnezeu din eternitate. (1.Petru 1: 20 și cont.).[1] Acest fapt pune sub semnul întrebării poziția părintelui dispensațio-nalismului modern, Darby, care a spus despre Cruce,

„Satan și nu Christos, este acum prințul și dumnezeul lumii acesteia ... Crucea a fost marea demonstrație – și nu a mai existat o astfel de demonstrație înainte – că Satan este prințul și dumnezeul lumii acesteia. Înainte ca Christos să fie respins, Satan niciodată nu a fost numit prințul acestei lumi. Înainte de aceasta, Isus a fost pe pământ și în templu a fost gloria Shekinah. Dar când El, în final a venit în această lume în persoana lui Christos, și lumea L-a respins, din acel moment Satan este prințul acestei lumi.”[2]

Este clar că Darby a crezut că Crucea a fost înfrângerea lui Dumnezeu, mai degrabă decât instrumentul lui YHWH prin care Și-a dus la îndeplinire scopurile Sale.

Săptămâna a 70-a din profeția lui Daniel a inclus respingerea lui Isus (v. 26). Acea respingere, prin urmare, nu a fost o surpriză pentru Dumnezeu, ci a fost parte a calculului săptămânii a-70-a! Crucificarea nu a suspendat „ceasul profetic”, a fost parte a numărătorii inverse!! Cum a putut Crucea să demonstreze că Satan este dumnezeul acestei lumi, dacă YHWH, în scripturile profetice a prezis Crucea, și de fapt, Isus a fost Mielul junghiat de la întemeierea lumii (1.Petru 1: 20 cont; Apoc. 13: 8, etc.)? Dumnezeu nu a știut numai că Fiul Lui avea să moară, ciEl l-a trimis să moară. Deci, Crucea nu a arătat că Satan a fost/este în control, Crucea a fost mijlocul prin care Isus a triumfat asupra lui Satan (Col. 2: 14-16).

Faptul că Dumnezeu a intenționat să folosească Răstignirea ca mijloc de întronare a Fiului Său ca împărat este o mărturie puternică a faptului că împărăția pe care El avea să o întemeieze nu a fost felul de împărăție dorit de Iudeii. Ei și-au dorit un războinic cuceritor care să măcelărească Romanii și să restabilească geniul național. Aceasta au oferit ei în Ioan 6. Cert este că Iudeii, în Ioan 6, au recunoscut în Isus pe cel pe care l-au dorit ca împărat! Totuși, Isus a fost cel care a respins acea mișcare populistă. Pretenția cum că Isus ar fi întemeiat împărăția dacă Iudeii l-ar fi recunoscut ca Mesia, contravine cu planul lui Dumnezeu, fiindcă respingerea lui Isus a fost parte integrantă a planului lui Dumnezeu.

Haideți să reiterăm: Iudeii nu au respins oferta lui Isus privind împărăția decât după ce Isus mai întâi a refuzat oferta iudeilor. Acum, dacă Isus a venit să devină un împărat politic peste Israel așa cum susțin mileniștii, trebuie să ne gândim profund și adânc ca să explicăm de ce Iudeii au cerut sângele lui Isus. Dacă Isus a venit să devină tipul de împărat pe care l-au dorit Iudeii, atunci pur și simplu nu există explicație logică pentru refuzul lor de mai târziu.

Dacă Isus a venit să fie un împărat politic, de ce El a refuzat oferta când Iudeii au încercat să-L facă împărat? Nu pentru asta a venit El? A fost Isus sau Iudei confuzi cu privire la natura împărăției? Nu în mod surprinzător Ioan 6: 15 este aproape ignorat în literatura milenistă. Pentecost îl ignoră, după cum face și Beiderwolf în Second Coming Bible. Blaising and Bock, destul de interesant, sugerează că în Ioan 6: 9-14 Isus a confirmat așteptările iudaice, dar ei ignoră în totalitate versetul 15.[3] Chestiunea care se află la rădăcina respingerii lui Isus de către Iudei este natura împărăției pe care ei i-au oferit-o lui Isus. Dacă Isus a venit să fie un împărat național/politic, și dacă Iudeii i-au oferit acel fel de împărăție, nu există nicio cale să explici logic refuzul ofertei iudaice de către Isus, și nici respingerea lui Isus de către Iudei. Întrebarea este, cum anume a confirmat (aprobat) Isus așteptările iudaice a unei restaurări naționale prin respingerea ofertei lor de a fi un împărat militar? Dacă Isus ar fi vrut să-și pună ștampila de aprobare pe așteptările lor naționale, nu ar fi trebuit El să accepte oferta lor? Nu ar fi trebuit El să meargă cu ei, nu să se retragă din mijlocul lor?

[1] Puțini par să realizeze că paradigma milenistă susține că respingerea lui Isus a creat nevoia de a doua Venire. După cum am văzut, mileniștii pretind că Isus a venit să întemeieze o împărăție pământească (Prophecy, 231) și ar fi întemeiat-o dacă nu l-ar fi respins Iudeii! Totuși, din moment ce Iudeii l-au respins, El s-a întors în cer până la o vreme când Iudeii vor fi mai receptivi. La a Doua Venire „Ceea ce a fost respins la vremea primei Sale veniri va fi acum acceptat și realizat deplin în timp ce El domnește 1000 de ani pe pământ (Prophecy, 260). Deci, dacă Iudeii nu l-ar fi respins nu ar fi fost nevoie de a „doua Venire.” Christos nu ar fi părăsit pământul în primul rând! În acest scenariu, a Doua Venire ar fi speranța lui Israel nu a bisericii, din moment ce biserica și Israel sunt două entități total separate cu diferite perspective și speranțe, per milenism. Totuși, Scriptura spune că parousia a fost nădejdea biserici din primul secol, și Creștinismul modern spune că rămâne speranța bisericii. Biserica, prin urmare, se presupune așteaptă cu nerăbdare a Doua Venire, care este necesară doar fiindcă Isus a eșuat prima dată. Ideea este că în paradigma milenistă, a Doua Venire nu ar trebui să fie speranța bisericii, ci a lui Israel. [2] J. N. Darby, Lectures on the Second Coming, (London, Paternoster Row, 1868) 31 [3] Craig Blaising and Darrel Bock, Progressive Dispensationalism, (Wheaton, Ill. Vixtor Books, 1993) 242