2 TESALONICENI 2: 3 : OMUL FĂRĂDELEGII

2.Tesaloniceni 2: 3: Omul fărădelegii

de Don K. Preston

original article

trad Iosif Dragomir

Indiferent cine ar fi fost enigmaticul om al fărădelegii, fiul pierzării, și accentuăm, a fost, putem fi siguri de câteva evidențe care militează împotriva oricărei apariții viitoare.

1). Pavel categoric spune, „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.” (2.Tesaloniceni 2: 7). Deci, Omul păcatului era deja în viață. Din moment ce Omul Păcatului este chiar expresia acelui duh al fărădelegii, aceasta este dovadă evidentă că omul păcatului a fost deja în viață.

2). Imobilizatorul, lucrul care îl ținea, indiferent cine, sau ce a fost, probabil ambele, deja îl ținea (reținea) pe omul păcatului (v. 6). Este imposibil să reții (ții) pe cineva sau ceva care nu este prezent!

3). Omul păcatului avea să șadă în templul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că indiferent cine era, el opera în contextul națiunii lui Israel al Vechiului Legământ. Unii încearcă să spună că templul lui Dumnezeu la care se referă Pavel aici este biserica, și bineînțeles că în acest scenariu omul păcatului este considerat a fi o persoană încă în viitor care duce biserica în adâncimile apostaziei menționată în 2.Tesalonioceni 2: 3. Acest lucru este de nesusținut și trece cu vederea câteva evidențe:

a). Nu încape îndoială că Pavel se referă la biserică ca la templul lui Dumnezeu (ex. 1.Corinteni 3: 6; 2.Corinteni 6: 16; Efes. 2 etc.). Oricum eu nu cunosc nici un text în care Pavel se referă la templul lui Dumnezeu când are de fapt în minte biserica, fără ca mai întâi să identifice contextual că subiectul este biserica. El nu face nimic de felul acesta în 2.Tesaloniceni 2.

b). În scrierile lui Pavel există un constant conflict între templul Vechiului Legământ, Ierusalimul Vechiului Legământ, lumea Vechiului Legământ și biserică. Davies bine a observat că în scrierile lui Pavel Israelul Vechiului Legământ, cultul lui, cetatea lui, etc., toate încă dețin un important și vital rol în schema escatologică.

Apostolul prezintă un conflict continuu dintre lumea Vechiului Legământ și lumea Noului, și el vede Ierusalimul Vechiului Legământ – care include și templul – ca pe sursa persecuției (Galateni 4: 22). Aceasta se potrivește cu imagistica din 2.Tesaloniceni 2 unde omul păcatului, datorită faptului că șade în templul lui Dumnezeu, este sursa corupției și cauza apostaziei. Isus a zis că datorită înmulțirii fărădelegii și persecuției – instigată de Iudei – dragostea multora avea să se răcească (Matei 24: 9-13). În 2.Tesaloniceni 2 Pavel s-a „inspirat” din Discursul lui Isus. DeMar a furnizat cel puțin nouă paralele directe între Discurs și 2.Tesaloniceni 2. Paralelele demonstrează că conflictul a fost motivat de Iudei. A trece cu vederea fundalul discuției lui Pavel înseamnă a pierde cheia interpretativă a lui 2.Tesaloniceni.

Deci, referirea lui Pavel la faptul că omul păcatului avea să șadă în templul lui Dumnezeu și la faptul că omul păcatului era deja în viață și era constrâns (reținut), plasează 2.Tesaloniceni în contextul primului secol.

Acest context al primului secol este confirmat când examinăm ideea Urâciunii Pustiirii. Virtual, toți comentatorii sunt de acord că apariția omului păcatului duce direct la urâciunea pustiirii. Ceea ce este însă omis în aceste discuții este faptul că dacă locația omului păcatului și a urâciunii pustiirii este Templul din Ierusalim, nu poate fi negat faptul că Urâciunea Pustiirii trebuie privită ca o încălcare oribilă a Torei iar Necazul cel Mare ca o consecință a acestei încălcări și o aplicare a Mâniei stipulate în Vechiul Legământ. Pitre cu abilitate enumeră trei caracteristici ale Urâciunii din Daniel care bineînțeles este sursa lui Matei 24: 15 cont și 2. Tesaloniceni 2:

– întotdeauna se referă la o profanare a templului din Ierusalim iar această profanare „este săvârșită prin încetarea forțată a jertfelor.

– Profanarea este întotdeauna săvârșită de o figură regală „el va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.”

– Profanarea Templului, „aduce cu sine distrugerea templului și a cetății Ierusalimului” (Daniel 9: 27). „Este un sacrilegiu ne mai pomenit care coboară mânia divină și distrugerea atât peste Templu cât și peste cetate.”

Deci, din perspectiva lui Pitre, și eu cred că a punctat corect, o urâciune a pustiirii este ceva comis din interior, adică de Iudei, fapt care aduce judecata lui YHWH prin mâna păgânilor în conformitate cu prevederile Legământului. Acest lucru se potrivește exact cu legea Binecuvântării și Blestemului (Deuteronom 28-30) care a reglementat relația lui Israel cu Dumnezeu, păcatul lui Israel aducând mânia lui Dumnezeu iar ascultarea, binecuvântarea asupra lor. Un lucru este sigur, că din punct de vedere biblic YHWH niciodată nu a permis nici n-a adus desacralizare și pustiire păgână decât în momentul în care Israel a încălcat Tora. Acest lucru este exprimat în numeroase pasaje, însă două dintre ele sunt suficiente pentru a demonstra validitatea a ceea ce spunem. 2.Cronici 6: 24 „Când poporul Tău, Israel, va fi bătut de vrăjmaş, pentru că a păcătuit împotriva Ta …” Psalmul 41: 11 „Prin aceasta voi cunoaşte că mă iubeşti, dacă nu mă va birui vrăjmaşul meu.” Solomon și psalmistul și-au exprimat același sentiment. Păcatul lui Israel ducea la judecata lui Israel. Deci, biblic vorbind, judecata asupra lui Israel era rezultatul direct al încălcării Torei și aplicarea mâniei lui YHWH prevăzută în Legământ. Acesta este punctul în care conceptul milenist se clatină. Iată de ce:

Conceptul milenist susține în esență că în timpul Necazului celui mare, care urmează după răpire, Israel este din motive practice, „victima inocentă” a omului păcatului. Israel a semnat orbește un tratat de pace cu el iar acesta s-a întors împotriva lui. Omul păcatului așează urâciunea pustiirii în Templu și persecută nemilos pe Israel. Dacă perspectiva modernă asupra Urâciunii Pustiirii și a omului păcatului este corectă acest lucru cere ca Tora să fie încă în vigoare astăzi și în timpului Marelui Necaz. Totuși, chiar și mileniștii admit că legea Mozaică a fost înlăturată în Christos. Aceasta este o problemă de proporții uriașe. Dacă Legea lui Moise a fost împlinită pentru totdeauna și înlăturată în Christos atunci postulatul om al păcatului și schema milenistă a Urâciunii pustiirii este invalidă, infirmată. Tot ceea ce Pavel – și Isus în discursul Său de pe Muntele Măslinilor – au prezis, aparține unei perioade în care Tora este în vigoare. Iar aceasta cere o împlinire în primul secol a lui 2.Tesaloniceni 2.

Amilenistul cât și postmilenistul au aceiași problemă cu 2.Tesaloniceni 2. Este un lucru obișnuit pentru cele două tabere să vadă în 2.Tesaloniceni 2 o predicție a distrugerii papalității la parousia, datorită atrocităților comise împotriva bisericii. Însă aceasta nu este folosirea contextuală a templului lui Dumnezeu. Și cu siguranță contravine cu ceea ce tocmai am văzut cu privire la faptul că Tora trebuia să fie în vigoare în vremea omului păcatului. Nu poți separa 2.Tesaloniceni 2 de contextul istoric în care Tora era încă în vigoare. Trebuie să respectăm acești indicatori contextuali care ne spun că 2.Tesaloniceni 2 vorbește despre oameni din primul secol, probleme și împlinire.

Deci, în Tesaloniceni fiecare referire la venirea Domnului s-a aplicat la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel care a sosit la căderea Ierusalimului în AD 70. Prin urmare este onest să întrebi pe ce bază ar schimba cineva acea aplicare în cap. 4? Nu ar trebui să găsim unele semne de demarcație care ar cere o astfel de schimbare în înțelegere? În mod clar nu există vreo sugestie cum că venirea din cap. 4 este diferită de cea din restul epistolelor lui Pavel către Tesaloniceni. Toate aceste nu cer altceva decât că venirea Domnului din 1.Tesaloniceni 4 trebuie să fie, în ciuda tuturor presupunerilor tradiționaliste, venirea din AD 70. Scurta noastră examinare a epistolelor către Tesaloniceni constată o doctrină unită armonioasă a parousiei lui Christos. Fiecare text până la - și după – 1.Tesaloniceni 4 descoperă următoarele:

1. Pavel a predicat același mesaj ca și Ioan Botezătorul, mânia amenințătoare care avea să vină. Dar această mânie iminentă nu a fost un eveniment care să pună capăt timpului și să incendieze pământul. A fost sfârșitul veacului Vechiului Legământ.

2. Pavel le-a amintit Tesalonicenilor că suferința lor a fost prezisă de către Isus ca parte a scenariului vremii sfârșitului în Discursul de pe Muntele Măslinilor, și ca atare să nu se lase clătinați în credința lor.

3. Pavel citează în mod direct o profeție a zilei Domnului împotriva lui Israel (Zaharia 14: 5 în 1.Tesaloniceni 3: 13).

4. Pavel fără echivoc a predicat că parousia din 1.Tesaloniceni 4 a fost aproape. Tesalonicenii aveau să „rămână până” în acea Măreață Zi.

5. Pavel a predicat – bazat pe profețiile V.T. - că venirea lui Christos în vederea răzbunării suferinței sfinților avea să aibă loc în timp ce ei – Tesalonicenii – se aflau în văpaia persecuției. Aceasta este o dovadă clară că parousia nu poate fi un eveniment încă în viitor. Tesalonicenii trebuiau să fie în viață și persecutați la vremea parousiei. Eu cred că ești în siguranță să spui că acei Tesaloniceni nu mai sunt astăzi în viață, cu atât mai puțin sub prigoană.

6. Pavel a predicat că Omul Păcatului, și prin urmare apostazia, era atunci prezente, însă el era re-ținut.

Aceste evidențe contextuale ne obligă să re-evaluăm interpretările tradiționaliste a lui 1.Tesaloniceni 4. Dacă acest capitol vorbește despre o Zi a Domnului diferită de evenimentul din primul secol descris în alte texte din Tesaloniceni, unde este dovada? Care sunt indicatorii care ar arăta că Pavel se îndepărtează de ceea ce spune în fiecare pasaj din carte? Ca buni cercetători ai Cuvântului se cuvine să privim dincolo de crezuri, tradiții și presupuneri și să ne bazăm interpretarea pe text, context și o corectă hermeneutică.