1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul veacului

 

de Don K. Preston

capitolul orginal

 

trad. Iosif Dragomir

 

 

Dorim acum să privim puțin mai adânc la textul nostru în lumina unui subiect specific, sfârșitul veacului. Deja am văzut că toate escatologiile viitoriste presupun că 1.Tesaloniceni descrie evenimente care trebuie să aibă loc la sfârșitul prezentei Ere Creștine.

Am arătat deja că din punct de vedere biblic nu va exista un sfârșit al prezentei Ere Creștine (Luca 1: 32-33; Efeseni 3: 20-21; Evrei 12: 25-28). Dacă Era Crestină nu se va sfârși niciodată este cam îndrăzneț să spui că Tesaloniceni descrie sfârșitul Veacului Creștin. Deci, ceea ce dorim să facem la acest moment este să comparăm Tesaloniceni cu alte pasaje referitoare la sfârșitul veacului demonstrând două lucruri.

A), că Tesaloniceni și celălalte texte sunt paralele și

B), că celălalte pasaje clar se referă la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70. Odată stabilite aceste două lucruri vom fi și plasat ferm cadrul temporal al lui 1.Tesaloniceni 4 în generația primului secol și căderea Ierusalimului din AD 70. Pentru a ne ajuta să vizualizăm aceste chestiuni, prezentăm următoarea schemă:

 

Matei 13: 30-43 Venirea Fiului Omului → cu îngerii → Strângerea laolaltă a aleșilor/separarea → sfârșitul veacului.

Matei 24: 2-3, 29-34 Venirea Fiului Omului → Cu îngerii → strângerea aleșilor →sfârșitul veacului.

1.Corinteni 15 Venirea Fiului Omului (v. 23 și cont.) → strângerea aleșilor (intrarea în împărătie, v. 50-51) → vremea sfârșitului (v. 24).

1.Tesaloniceni 4: 13-18 Venirea Fiului Omului → cu îngerii → Strângerea aleșilor → sfârșitul veacului.

 

Desigur puteam să includem și alte pasaje în studiul nostru dar ne limităm la acestea din moment ce ele sunt acceptate de catre toți cercetătorii Bibliei că fiind textele importante de bază. Haideți să privim acum la fiecare din aceste texte în comparație cu Tesaloniceni.

1). Matei 13: 30-43 Există un consens aproape unanim printre viitoriști că Matei 13 și Tesaloniceni sunt pasaje paralele vorbind despre sfârșitul prezentei Erei Creștine. Mileniștii spun că ambele pasaje se referă la răpire, și, „Scopul răpirii este de a termina/încheia Era Bisericii” (Fast Facts, 158). Din moment ce nu există controversă cu privire la faptul dacă sunt sau nu paralele, vom trece mai departe să demonstrăm cadrul temporal al împlinirii. A stabili când avea să fie împlinit Matei 13 este egal cu a stabili când avea să se împlinească 1.Tesaloniceni.

Observați că Isus a spus că venirea Să cu îngerii va avea loc la „sfârșitul acestui veac” (Matei 13: 40). Aici este una dintre cele mai simple dar importante întrebări pe care le putem pune, În ce veac a trăit Isus? El nu a trăit în veacul Creștin. El a trăit în veacul Vechiului Legământ al lui Moise și al Legii. Isus de fapt s-a „născut din femeie, născut sub lege” (Gal. 4: 4). A nega statutul temporal al lui Isus este exegetic și hermeneutic vorbind, de neiertat. Trebuie ținut minte că, atât Iudeii cât și Isus, au crezut doar în două veacuri. Ei au crezut în „acest veac” și „veacul care va să vina sau viitor.” Ei au crezut că „veacul acesta” era veacul lui Moise și al Legii iar „veacul viitor” era veacul lui Mesia și al Noului Legământ. Ei deasemenea au crezut că „veacul acesta” era destinat să se sfârșească în timp ce veacul lui Mesia avea să fie fără sfârșit.

Observași cuvintele lui Isus „Cerul și Pământul” vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24: 35). Aceasta este o afirmare a naturii nesfârșite a evangheliei și a veacului evangheliei. Cu aceste lucruri în minte, când Isus a spus că va venirea Lui cu îngerii va avea loc la „sfârșitul acestui veac” ce justificare există să spui că El s-a gândit la Era Creștina? De ce nu a spus, „Așa va fi la sfârșitul veacului viitor?” El nu a spus aceasta deoarece „veacul viitor” este fără sfârșit.

Printr-o uimitoare afirmație Gentry admite că așteptările Iudaice cât și predicțiile Vechiului Testament spuneau că veacul viitor avea să sosească la sfârșitul Veacului Mozaic: „Din perspectiva lineară a Vechiului Testament, Israelul antic credea că „veacul viitor” va fi veacul Mesianic care va sosi pe deplin după ce veacul lor prezent se va fi sfârșit. Totuși, în V.T. învățăm că „veacul viitor” va începe în principiu cu venirea lui Isus din primul secol, se suprapune cu „veacul acesta” care începe în Christos. Deci, noi nu suntem doar copii ai „acestui veac” (prezent, istorie plină de păcat), ci suntem și copii spirituali ai „veacului viitor,” veacul final, etern desăvârșit). Noi avem picioarele în ambele lumi.” (Dominion, 2009, 326, accentuarea mea). Aceasta este o afirmație uluitoare. Gentry susține că așteptările profetice ale V.T. erau că „veacul viitor” „va sosi deplin după ce veacul lor curent se va fi sfârșit.” Escatologia lui Gentry nu poate suporta aceasta, pentruca contrazice viitorismul lui și afirmă paradigma preteristă, prin faptul că el introduce acel „totuși”! El inserează idea negăsită în credeuri cum că „veacul viitor” „începe în principiu” atunci când trebuia, dar așteptarea și prezicerea V.T. nu erau înca realizate! Nu treceți fără se vedeți puterea a ceea ce a făcut Gentry. El a adoptat (cu modificări) doctrina dispesaționalistă a amânării. Observați dilema pe care Gentry și-a creat-o singur: V.T. a prezis sosirea deplină a veacului viitor la sfârșitul veacului Mozaic (Gentry). Dar, veacul viitor a fost doar „în principiu” întemeiat – nu a sosit deplin la sfârșitul veacului Mozaic (Gentry). Prin urmare, predicțiile V.T. cum că veacul viitor avea să vina la sfârșitul veacului Mozaic au eșuat. Afirmația și admiterea lui Gentry că V.T. a prezis că veacul viitor va sosi deplin la sfârșitul veacului mozaic nu este altceva decât o afirmare a adevăratei paradigme preteriste. Pur și simplu nu poți exegetic și logic să afirmi că profeții V.T. au prezis ceva și apoi să afirmi că ceea ce au prezis nu a avut loc la scadența prezisă de ei, fără că prin aceasta să afirmi eșecul profețiilor lor! Acesta este dispensaționalism. Gentry ar fi de acord cu aceasta dacă chestiunea în discuție ar fi fost dispensaționalismul. El critică lumea dispensaționalistă pentru doctrina „amânării” care spune că Daniel a prezis întemeierea împărăției în primul secol. Dar deși aceasta este ceea ce a prezis V.T., datorită respingerii lui Isus de către Iudei, acele profeții acum rămân neîmplinite. Gentry spune că aceasta pune Scriptura sub semnul întrebării, și el insistă că Scripturile V.T. trebuiau împlinite la timp. Putem doar spune „Amin!” Gentry categoric respinge pretenția milenistă cum că biserica nu a fost prevestită în V.T., și totuși acum, el spune că deși profeții V.T. au anticipat deplina sosire a veacului viitor la sfârșitul veacului Mozaic, noi acum înțelegem că nu va sosi deplin decât la sfârșitul Erei Creștine. Aceasta înseamnă că, la fel ca și mileniștii, Gentry afirmă că profețiile V.T. nu au prezis era bisericii.

Dacă profeții Vechiului Legământ au prezis – mai mult ca sigur că au facut-o - că veacul viitor, Noua Creație, învierea etc., va sosi deplin la sfârșitul veacului Iudaic, atunci a spune că împlinirea efectivă a acestor profeții este încă în viitor, înseamnă a spune că Vechiul Legământ al lui Israel rămâne valabil, iar Israel rămâne poporul ales al lui Dumnezeu, poporul Legământului. Acest lucru este pur și simplu inevitabil.

Considerați Matei 13 în lumina afirmației lui Gentry. Isus a spus că la sfârșitul veacului când cei neprihăniți vor fi adunați în împărăție la seceriș (învierea) „atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (v. 43). Aceasta este o aluzie directă la Daniel 12: 3. Daniel 12 vorbește despre sfârșitul veacului (v. 4, 9, 13) și despre vremea învierii „când cei din țărâna Pământului se vor scula” (v. 2). Matei 13 vorbește despre venirea Domnului și despre învierea de la sfârșitul veacului ca împlinire a lui Daniel 12, iar 1.Tesaloniceni 4 vorbește despre venirea Domnului și învierea la sfârșitul veacului. În Daniel 12: 6 Daniel a văzut și auzit doi îngeri vorbind despre evenimentele prezise. Un înger a întrebat pe un altul „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” Răspunsul cerului se găsește în versetul 7: toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” Când a fost puterea poporului sfânt coplet sfărâmatâ? Aceasta nu se poate referi la sfârșitul Erei Creștine cum pretinde Mathison, pentrucă conform lui Daniel împărăția lui Christos nu va fi distrusă niciodată (Dan. 2: 44; 7: 13-14). Țineți minte ce tocmai am observat în legătură cu cele două veacuri. Veacul Vechiului Legământ avea să se sfârșească iar veacul lui Mesia nu avea să se sfârșească. Ei bine, avem în Daniel, Matei 13 și Tesaloniceni o discuție despre sfârșitul veacului. Dar nu poate fi vorba despre sfârșitul Erei Creștine, adică distrugerea completă a bisericii. Este o discuție despre sfârșitul veacului lui Moise și al Profeților, veacul Vechiului Legământ.

Dacă acest lucru este adevărat atunci, din moment ce Daniel 12, Matei 13 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre aceiași vreme, sfârșitul veacului, despre același eveniment, învierea, atunci din moment ce Daniel 12 în mod pozitiv plasează învierea și sfârșitul veacului când „puterea poporului sfânt va fi zdobită de tot” aceasta înseamnă că 1.Tesaloniceni a fost împlinită când Israel a fost distrus în AD 70. Dar, ce face Dr. Gentry acum? După cum am observat mai sus, deși Gentry a aplicat cândva Daniel 12 la „sfârșitul istoriei umane” el acum aplică Daniel 12 la AD 70. Noi aplaudăm mișcarea sa spre adevărata paradigmă preteristă a lui Daniel 12, dar ar trebui observat că adoptând această perspectivă privitoare la Daniel 12, el s-a dezbrăcat de orice suport al credeurilor și de apelarea sa viitorista la Matei 13. Dati-mi voie să o spun altfel:

· Învierea de la sfârșitul veacului din Matei 13: 39f avea să aibă loc când cei neprihăniți vor strălucii în împărăție, ca împlinire a lui Daniel 12: 2-3.

· Dar, învierea de la sfârșitul veacului când cei neprihăniți vor strălucii cum a prezis Daniel, avea să se împlinească la căderea Ierusalimului în AD 70 (Gentry, Dominion, 2009, 538f).

· Prin urmare, învierea de la sfârșitul veacului când cei neprihăniți aveau să strălucească (Matei 13: 30-43) a fost împlinită la căderea Ierusalimului în AD 70.

Isus clarifică că sfârșitul veacului pe care El îl anticipa și prezicea este sfârșitul veacului prezis de către Daniel. Legătura dintre Daniel și Matei nu poate fi ignorată în nici o exegeză pozitivă. Și totusi, Gentry ignoră aceea legătură afirmând împlinirea lui Daniel la AD 70, în timp ce extrapolează Matei 13 la sfârșitul Erei Creștine. Daniel a prezis exact ceea ce Gentry a spus că au prezis profeții, învierea, adică veacul viitor, la sfârșitul veacului Mozaic, nu la sfârșitul Erei Creștine. Gentry nu vrea să-l urmeze pe Daniel datorită fidelității sale față de credeuri. El alege să creeze o escatologie necunoscută lui Daniel și celorlalți profeți ai V.T. și își exacerbează autocontradicția.

Comentând asupra lui Fapte 3 și asupra „așezării din nou a (apokatastasis) tuturor lucrurilor” la a Doua Venire, Gentry apoi spune, „Așezarea din nou a tuturor lucrurilor este o reformă care înlocuiește vechea ordine (Evrei 9: 10)” (Dominion, 2009, 502). Sincer, nu putem să nu fim de acord cu poziția lui Gentry, dar din nou el oferă un argument preterist! Observați ce cere argumentul lui Gentry:

· Așezarea din nou a tuturor lucrurilor din Fapte 3: 21-24 este reforma din Evrei 9: 10 (Gentry).

· Așezarea din nou a tuturor lucrurilor este desăvârșită la a Doua Venire (Gentry).

· Prin urmare, a Doua Venire este reforma din Evrei 9: 10.

Până aici toate bune, sau cel puțin așa se pare dacă nu ai fi familiarizat cu Evrei 9: 8-10. Este extrem de important să vedem ce spune textul de fapt: „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date, că toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare.” Observați că autorul spune că Cultul V.T., întregul sistem, era impus, va rămânea valabil până la vremea așezării din nou a tuturor lucrurilor! Deci, dați-mi voie să-mi structurez gândurile folosind concluzia la care tocmai am ajuns.

· A Doua Venire a lui Christos are loc la – reforma din Evrei 9: 10. (fiind aceiași cu așezarea din nou a tuturor lucrurilor, Gentry).

· Dar, Legea Mozaică și ritualurile, întregul sistem mozaic, era impus până la vremea reformei.

· Prin urmare, Legea Mozaică și Ritualurile, întregul sistem Mozaic, rămân valabile (impuse) până la a Doua Venire a lui Christos.

Dați-mi voie să reformulez argumentul astfel:

· A Doua Venire a lui Christos avea să fie la așezarea din nou a tuturor lucrurilor, adica la vremea reformei (Gentry).

· Dar, vremea reformei avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic.

· Prin urmare, a Doua Venire a lui Christos avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic, adică la AD 70.

Aceste concluzii sunt inevitabile, date fiind propriile argumente ale lui Gentry. Este adevărat că așezarea tuturor lucrurilor este identică cu reforma. Este limpede că conform lui Fapte 3 a doua venire a lui Christos va desăvârși așezarea tuturor lucrurilor. Dar din moment ce așezarea este reforma, aceasta cere ca a doua venire a lui Christos să fi avut loc la sfârșitul sistemului Vechiului Legământ.

Deci, Gentry admite că profeții V.T. au prezis deplina sosire a „veacului viitor” la sfârșitul veacului Mozaic. El apoi afirmă că a doua venire a lui Christos la sfârșitul veacului este așezarea tuturor lucrurilor, vremea reformei. Dar din nou, Evrei 9 textul pe care chiar Genrty îl asociază cu așezarea din nou a tuturor lucrurilor la parousia, spune că reforma avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic. Gentry a oferit un foarte puternic – am putea spune inatacabil – argument preterist. Fie a Doua Venire de la sfârșitul veacului a avut loc, fie Legea Mozaică rămâne în vigoare.

2). Matei 24: 29-34 Deja am stabilit prin tabelele de mai sus că Matei 24 și 1.Tesaloniceni sunt paralele. Ambele texte vorbesc despre sfârșitul veacului. Deci, Matei 24 vorbește despre sfârșitul veacului. 1.Tesaloniceni vorbește despre sfârșitul veacului. Prin urmare, în afară de cazul în care pasajele vorbesc de sfârșituri ale unor ere diferite, trebuie să concludem că Matei și Tesaloniceni vorbesc ambele despre sfârșitul aceluiaș veac. Aceasta poate doar însemna că în Tesaloniceni este vorba despre sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Acest lucru este confirmat de faptul că discuția din Matei 24 se referă clar la sfârșitul veacului Vechiului Legământ, asa cum a stabilit. Ucenicii au legat sfârșitul veacului de căderea Templului. Iar așa cum am observat, singurul veac asociat cu templul a fost veacul Mozaic.

Am dovedit că Discursul de pe Mt. Măslinilor nu vorbește despre sfârșitul a doua veacuri sau despre două veniri ale lui Christos. Este un discurs unitar despre venirea lui Christos pentru a pune capăt lumii Vechiului Legământ și pentru a strânge la Sine pe poporul Noului Legământ.

Am arătat că nici Isus, nici apostolii Săi și nici Iudeii nu așteptau ca veacul Mesianic să se sfârșească. Prin urmare, a sugerea că Matei și Tesaloniceni vorbesc despre sfârșitul erei fără sfârșit a lui Mesia este inducere în eroare.

3).1.Corinteni 15. Nimeni nu contestă faptul că 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 sunt pasaje paralele. Cu aceste lucruri în minte dorim să stabilim cadrul lui Corinteni. Evident 1.Corinteni vorbește despre vremea sfârșitului (v. 24). Ce este la fel de limpede, dar este fie ignorat fie negat, este faptul că Pavel a spus că sfârșitul veacului a venit peste ei când el a scris. În capitolul 10: 11 Pavel îi încuraja pe Corinteni să rămână credincioși, amintindu-le că ei sunt generația „peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” Pavel folosește două cuvinte care sunt semnificative. Pentru cuvântul „sfârșit,” Pavel a folosit tele. Acest cuvânt adesea înseamnă terminare, încheiere. Totuși, telos deasemenea poartă semnificația de țel sau împlinire. Aceasta înseamnă că dacă ceva și-a atins telos-ul, atunci a ajuns la țelul intenționat și dorit. Deci, chiar dacă este prezentă ideea de terminare sau încheiere, mai este adesea și o altă idee prezentă și aceasta este că țelul a ceea ce a fost încheiat, scos în evidență și anticipat, a fost atins. Deci, a spune că ceva se apropie de sfârșit indică faptul că se sfârșea pentrucă și-a atins scopul sau țelul profetic. Pavel a spus că Christos a fost „sfârşitul Legii, pentru că oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Ro. 10: 4). Nu doar că Isus avea să fie sfârșitul Legii în mod obiectiv din moment ce El a adus acel veac al Vechiului Legământ la finalul lui, dar El era și țelul acelei vechi lumi. După cum spune Galateni 3: 23, „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.” Când acel sistem, adică credința, a fost așezat deplin în poziție, Legea și tot ce ea reprezenta trebuia să se sfârșească. Astfel, sfârșitul (telos) Legii nu era doar terminarea sau încheierea Legii ci și țelul Legii.

Mai departe, când Pavel a spus că sfârșitul veacurilor a venit el a folosit un alt cuvânt distinctiv pentru verbul a venit. El folosește timpul trecut a lui katantao. Acest cuvânt este folosit de douăsprezece ori în N.T. și înseamnă „a ajunge la ceva, a ajunge la o destinație.” Acest cuvânt este folosit pentru a vorbi de ajungerea la o destinație de călătorie. Ceea ce Pavel spunea este că așteptatul țel al tuturor veacurilor precedente a sosit! Care a fost așteptatul țel profețit? Pentru a ne ajuta să răspundem și să înțelegem această întrebare, să întrebăm mai întâi, ce a fost speranța sau nădejdea lui Israel, din moment ce Pavel a spus că evanghelia și nădejdea lui nu erau altceva decât nădejdea lui Israel? Ca să reformulăm puțin întrebarea, ce a fost acel ceva dupa care tânjea Israel? Care a fost nădejdea lui Israel, țelul veacurilor? Cineva ar putea să facă un catalog al elementelor care au constituit nădejdea lui Israel. De fapt ar fi benefic să se facă. Pentru a fi conciși vom lista doar câteva din cele mai proeminente elemente ale speranței lui Israel, țelul tuturor veacurilor. Vom oferi și textele N.T. care comentează aceea nădejde.

· Mesia a fost nădejdea lui Israel (Isaia 11; Hagai 2: 7). Petru a spus că Isus a fost făcut – nu va fi într-o buna zi făcut – „Domn și Christos” (Mesia!, Fapt 2: 36ff).

· Nădejdea lui Israel a fost și restaurarea/reabilitarea lui în, „ziua mântuirii” (Isaia 49: 6f). Observați că în 2.Corinteni 6: 1-2, Pavel, care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus, „Acum este vremea potrivită, acum este ziua mântuirii!” Petru a fost de acord că mântuirea lui Israel era în curs de desfășurare. Adresându-se diasporei, el citează cuvânt cu cuvânt din promisiunea lui Osea 1:9f, și spune că audiența lui experimenta atunci ceea ce a fost promis.

· Nădejdea lui Israel a fost Noul Legământ (Ieremia 31; Isaia 51: 55; Ezech. 37; Osea 2: 18). Isus a murit ca să întărească acel Nou Legământ promis (Matei 26: 26f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus că Vechiul Legământ era în procesul de trecere (2.Corinteni 3: 10f; Evrei 8: 13), și că lucrarea lui era în vederea transformării de la Vechiul Legământ la Noul Legământ (2.Corinteni 3: 15- 4: 1-2).

· Nădejdea lui Israel a fost Templul Mesianic (Ezech. 37; Zah. 6: 1). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus bisericii din Corint, „Voi sunteți Templul lui Dumnezeu, după cum este scris, Eu voi locui în mijlocul lor, voi fii Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (2.Corinteni 6: 16). Deasemenea, el a spus că Templul lui Dumnezeu era, prin Duhul, în construcție (Efes. 2: 20f). Petru a contribuit la aceasta (1.Petru2: 4f).

· Nădejdea lui Israel a fost să se recăsătorească cu Dumnezeul lui (Osea 2: 19f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus bisericii din Corint, „v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2.Corinteni 11: 2). Desigur Ioan a fost de acord cu aceasta și a proclamat că în iminenta distrugere a cetății Babilon, va fi vremea prezentării,înfățișării, va avea loc Nunta (Apoc. 19: 6-7).

· Nădejdea lui Israel, fie că credeți fie că nu, a fost chemarea Neamurilor (Deuteronom 32: 21; Isaia 49: 6f; 61: 1f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a fost apostolul Neamurilor și el a spus că misiunea lui era o împlinire directă a profețiilor Vechiului Legământ (Rom. 10: 19-21).

· Nădejdea lui Israel a fost revărsarea Duhului pentru a-l învia din morți (Ezech. 37: 12f; Ioel 2: 28f). Petru a afirmat în cei mai clari termeni posibili, „aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” (Fapte. 2: 15), atunci când a descris evenimentele de la Rusalii. Deasemenea, Pavel a spus în 2.Corinteni 3: 3f, că lucrarea Duhului îi transforma de la slujba aducătoare de moarte la slujba aducătoare de neprihănire.”

· Nădejdea lui Israel a fost Noua Creație (Isaia 65-66), iar Pavel în mod repetat a predicat că Noua Creație era o realitate – deși aștepta desăvârșirea ei - în Christos: „căci dacă este cineva în Christos este o făptură nouă” (2.Corinteni 5:17, vezi Efeseni 4; Coloseni 3 etc.). Ioan a anticipat Noua Creație promisă și a prezentat-o ca rezultat direct al distrugerii Babilonului, cetatea „unde a fost răstignit Domnul lor” (Apoc. 18; 21:1f). El a spus că aceste lucruri erau aproape și aveau să se împlinească în curând. Evident că nădejdea Noii Creații a lui Israel a fost legată nu de sfârșitul timpului sau al istoriei umane, ci de sfârșitul veacului lui Israel. Conform lui Isaia, Noua Creație avea să vină doar după ce Israelul Vechiului Legământ avea să fie distrus (Isaia 65: 13f). Acesta este sfârșitul lumii lui Israel nu sfârșitul lumii. Țineți minte că Gentry este de acord că așteptările profetice ale Vechiului Testament susțineau că „veacul viitor” va sosi deplin la sfârșitul veacului Vechiului Legământ.

· Țelul veacurilor precedente și scopul etern al lui Dumnezeu a fost ca El să-Și unească într-unul singur toate lucrurile (Ef. 1: 10). Acest lucru avea să fie realizat „la împlinirea vremii.” Cunoaștem din Efeseni 2: 11f că acest lucru se realiza, nu prin restaurarea națională a lui Isral ci în trupul lui Christos! Isus s-a arătat la împlinirea vremii (Gal. 4: 4).

· Țelul veacurilor a fost Veacul Viitor (Luc. 20: 33f), când „veacul acesta” se va sfârși (Matei 13: 39-40). Pentru Pavel, prin urmare, a spune că sfârșitul veacului a venit peste ei a fost incredibil de semnificativ. Pentruca veacul viitor să fie deplin așezat la loc, „veacul acesta” trebuia să se sfârșească. Dar „veacul acesta” al lui Isus și al lui Pavel nu a fost lumea materială. A fost lumea Vechiului Legământ al lui Israel. Vezi discuția noastră referitoare la Matei 13. Observați cum afirmația lui Pavel lovește în admiterea lui Gentry de mai sus cum că profeții au prezis deplina sosire a nădejdii lor la sfârșitul veacului Mozaic. Pentru Pavel a spune că țelul tuturor veacurilor a sosit în primul secol contrazice pretenția lui Gentry conform căreia veacul viitor va veni doar la sfârșitul Erei Creștine (fără sfârșit). Ceea ce se întâmpla în zilele lui Pavel a fost consumarea acelor speranțe ale V.T., exact cum a spus Petru, „toți prorocii de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după el şi au vorbit, au vestit zilele acestea” (Fapte. 3: 21f). Paradigma lui Gentry cere ca profeții să fi vorbit nu numai de zilele lui Petru ci și despre zilele la mii și mii de ani depărtare.

Pavel a spus că cele douăsprezce seminții aşteptau împlinirea și slujeau lui Dumnezeu necurmat zi și noapte (Fapte. 26: 7). Destinația dorită a veacurilor trecute a fost veacul viitor, veacul învierii (Luc. 20: 33f), în care fiii lui Dumnezeu aveau să fie născuți prin înviere (nu prin căsătorie cum era sub Torra), și nu vor putea muri niciodată. În mod repetat Pavel a spus că credincioșii erau legați de moartea, îngroparea și învierea lui Christos prin botez, înviați să trăiască o viață nouă, iertați de păcate, și prin urmare fii ai lui Dumnezeu prin credință (Gal. 3: 26-28; Rom. 6: 3f; Coloseni 2: 11-13). El, deasemenea, a spus că în Christos „nu este condamnare” (Rom. 8: 1f), în contrast cu existența sub Lege – „Veacul Acesta” al lui Pavel – unde „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea” (Rom. 7: 7f). Veacul, atunci încă prezent, al Legii era slujba aducătoare de moarte (2.Corinteni 3: 6f) dar era „aproape de pieire” (Evrei 8: 13).

· Destinația anticipată de veacurile precedente, și nădejdea lui Israel era într-un cuvânt, împărăția cu toate nuanțele și elementele ei. Acest lucru este crucial: Israel ca popor, țara lui, cetatea lui, templul lui, ritualurile lui, erau toate simboluri și umbre anticipatori ale lucrurilor viitoare mai bune (Col. 2: 14f; Evrei 9: 24; 10: 1-3). Lucrurile viitoare mai bune erau țelul, erau lucrurile după care Israel tânjea. Aceasta nu înseamnă nici o clipă că Israel din zilele lui Isus a înțeles cum trebuie aceste lucruri, dar nici nu schimbă faptul că aceste elemente erau lucrurile prezise de către profeți.

Israel a avut un scop nobil, regesc în calitate de popor al lui Dumnezeu și acel scop era să indice înspre poporul spiritual, patria cerească, cetatea, templul și închinarea! YHWY nu avea să-l părăsească pe Israel până nu avea să împlinească toate scopurile și promisiunile făcute față de el și prin el (Gen. 28: 15f). Dar, când Israel și-a împlinit scopul și când țelul existenței lui a fost atins, el nu avea să mai dețină acel loc distins. Sosirea Trupului, substanța a ceea ce el a simbolizat, a însemnat că umbra trebuia să treacă. Deși, neaștepat și respins de către mulți în Israel (și astăzi!) care au dorit să țină de forma Vechiului Legământ, acesta a fost planul lui Dumnezeu din totdeauna.

Pentru scopul nostru prezent este important să ne dăm seama că țelul veacurilor trecute a fost sfârșitul vechii lumi și deplina sosire a celei noi. Țelul era vremea învierii. Deci, pentru Pavel a spune că a sosit sfârșitul veacurilor, este egal cu a spune că a sosit vremea învierii! Sfârșitul din 1.Corinteni 15: 24 nu este o vreme a sfârșitului diferită de cea din 1.Corinteni 10: 11. Nici învierea din capitolul 15 nu este o anticipare a veacurilor diferită de cea din capitolul 10. Aceasta înseamnă, fără echivoc, că vremea învierii – sfârșitul din 1.Corinteni 15: 19f era iminent.

Considerați din nou Romani 11:7, un text amintit mai sus. Pavel a spus: „Israel nu a căpătat ce căuta iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi.” Când afirmația aceasta este legată de afirmația lui Pavel cum că țelul tuturor veacurilor a sosit, ea are o forță incredibilă. Amintiți-va că mileniștii nu cred că veacul bisericii a fost anticipat sau prezis în veacurile trecute. Conform mileniștilor de frunte veacul biserici intemeiat de către Isus prin sângele Lui și proclamat de către Pavel, a fost un mister total pentru veacurile trecute. Pentecost spune, „Existenta acestui veac prezent care avea să întrerupă programul lui Dumnezeustabilit cu Israel, a fost o taină” (Matei 13: 11). El continuă și spune că veacul bisericii nu a fost prezis de către profeții V.T. La pagina 137 a aceleiași lucrări, Pentecost spune, „Conceptul, cum că acest întreg veac cu programul lui nu a fost descoperit în V.T., ci constituie un nou program și o nouă linie de revelație în acest veac prezent, trebuie să stea în picioare. S-a ilustrat cum acest întreg veac a existat în mintea lui Dumnezeu fără să fie descoperit în V.T.” Contradicțiile din lumea milenistă sunt evidente în acest punct. Tim LaHaye și Thomas Ice se alătură lui Pentecost în afirmația că biserica nu a fost prezisă de profeții V.T. Cel puțin ei spun aceasta în unele ocazii. Totuși în alte ocazii ei spun ceva total diferit! În Charting (28), LaHaye și Ice spun că atunci când Isus s-a ridicat în sinagoga din Capernaum și a citit din Isaia 61: „Expresia „vestesc anul de îndurare al lui Dumnezeu” se referă la împlinirea profeției lui Isus din Matei 16: 18-19 de a zidi biserica.” La pagina 30, din nou cu referire la folosirea de către Isus a textului din Isaia 61, ei spun, „Aceasta este o referire la veacul bisericii.” Deci pe de-o parte noi trebuie să credem că veacul bisericii a fost un mister total, necunoscut și ne-profețit în V.T. De cealaltă parte, Isaia 61 a prezis întemeierea bisericii și veacului bisericii. Aceasta este o contradicție ireconciliabilă. Dată fiind perspectiva milenistă cu privire la biserică și era bisericii, considerați următoarele:

· Profețiile V.T. conțin „nădejdea lui Israel.”

· Biserica, trupul lui Christos, nu a fost prezisă nicăieri în V.T. (dispensaționalism)

· Prin urmare, biserica nu a fost - și nu putea fi - nădejdea lui Israel, per milenism.

Problema desigur, este că Pavel a spus că rămășița primea (atunci) lucrul după care tânjea Israel, când el a scris epistola. Dar rămășița intra, făcea parte din Trupul lui Christos! Rămășița intra – compunea, forma templul spiritual. Rămășița aducea jertfe duhovnicești. Rămășița intra în Noul Legământ. Rămășița devenea parte din Omul Nou (Efeseni 2: 13f). Rămășița primea harul, mila și înfierea. Aceasta înseamnă fie că Pavel (și restul scriitorilor V.T.) nu au înțeles adevărata natură a nădejdii lui Israel, fie, evanghelicii moderni nu înțeleg natura nădejdii lui Israel așa cum au definit-o apostolii inspirați. Dați-mi voie să formulez astfel:

· Pavel a predicat biserica, trupul lui Christos

· Pavel nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel.

· Prin urmare, biserica într-adevar a fost nădejdea lui Israel, interpretată divin de către Duhul prin Pavel.

Sau, dați-mi voie să reformulez:

· Promisiunea vechitestmentală a împărăției (cu toate nuanțele și elementele ei) a fost nădejdea lui Israel.

· Rămășița primea (era în proces de primire) nădejdea lui Israel, dupa care tânjea Israel, în primul secol (Rom. 11: 7).

· Prin urmare, rămășița primea împărăția promisă de profeții V.T.

Acum dacă cineva consideră că învierea a fost, cu precădere, nădejdea lui Israel (Fapte. 26: 6f), atunci afirmația lui Pavel cum că rămășița deja primea lucrul după care a tânjit Israel este dovada clară nu doar a naturii spirituale a împărăției și învierii, ci și a iminentei învieri – și a sfârșitului veacului – în primul secol. Afirmația lui Pavel din Romani 11: 7 înseamnă că într-adevăr nu contează care este conceptul nostru despre împărăție și înviere. Dacă împărăția și învierea au fost nădejdea lui Israel, și cine poate nega acest lucru, atunci afirmația lui Pavel cum că rămășița deja intra în nădejdea lui Israel cere ca noi să ne aducem conceptele noastre despre împărăție și înviere în conformitate cu afirmația sa. Indiferent ce a fost nădejdea lui Israel, ea se împlinea când a scris Pavel.

Toate acestea sunt în acord cu ceea ce spune Pavel în 1.Corinteni 15: 50. Scriind aceleiași audiențe căreia tocmai i-a spus că țelul veacurilor a sosit, el spune, „Fraților va spun o taină nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi.” Acesta este un eufemism prin care el spune că nu vom muri cu toți înainte de înviere.” Acest lucru, deși provocator are înțeles deplin. Cu aceste lucruri în minte, afirmăm din nou că sfârșitul veacului, vremea învierii erau iminente când a scris Pavel.

Mai departe, Pavel a crezut că venirea lui Isus pentru înviere era aproape (Filip. 3: 20-21; 4: 5). Faptul că Pavel a accentuat că Isus a fost „întâiul rod,” cere ca Pavel să fi crezut că învierea era prezentă deși nu deplină. Imaginea primului rod este luată direct din sfera agricolă a zilelor lui Pavel. Când recolta era gata, marele preot intra într-un câmp special pregătit și tăia un snop simbolic de grâu sau orz pe care apoi îl jertfea lui Dumnezeu în scop de mulțumire pentru recolta gata să fie recoltată. Cincizeci de zile mai tarziu, la Rusalii snopul era oferit lui YHWH ca „dar legănat.” Ideea este că exista un interval temporal, o separație nu mare, între primul rod și recolta generală. Întâiul rod și recolta sunt inseparabile. Deci, pentru Pavel a spune că Isus a fost primul rod dintre cei morți, era egal cu a spune în cel mai puternic mod, că recolta învierii era pe punctul de a fi desăvârșită. Este deplasat să inserezi un interval de două milenii plus, între culegerea întâiului rod și strângerea recoltei. Isus s-a aratat „la sfârșitul veacului” (Evrei 9:26). Acesta era fără îndoială veacul Vechiului Legământ (Gal. 4: 4). El, deasemenea, a și crescut la sfârșitul veacului.

Amintiti-vă de Daniel 12. Profetul a spus că învierea avea să aiba loc la sfârșitul veacului când Israel avea să fie distrus complet. Dacă Isus a fost întâiul rod al recoltei, și dacă învierea a avut loc la sfârșitul veacului Vechiului Legământ, și dacă Daniel a plasat învierea ca având loc la sfârșitul veacului lui Israel, atunci avem dovada pozitivă că învierea este limitată la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Aceasta înseamnă desigur că din moment ce 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre înviere, ambele pasaje trebuie plasate în cadrul sfârșitului de aeon al lui Israel. Acest lucru este confirmat în 1.Corinteni 15. Pavel ne spune că învierea, atunci când „trupurile muritoare se vor îmbrăca cu nemurirea” și când „putrezirea se va îmbrăca în neputrezire,” va avea loc când „legea,” care „este puterea păcatului” și când boldul păcatului vor fi îndepărtate ca împlinire a predicțiilor lui Isaia 25 și Osea 13: 14. Aici ar fi două întrebări de bază. Mai întâi, ce este „legea” care a slujit ca putere a păcatului? W.D. Davies ne ajută să răspundem la această întrebare, „prin lege sau legea N.T. de obicei se referă la Legea lui Dumnezeu descoperită în V.T. El fără îndoială are dreptate. Termenul legea este folosit cam de 117 ori în N.T. și sunt doar 10 instanțe în care nu se referă la Torra. În fiecare din aceste excepții contextul clarifică din abundență că nu Torra este în discuție. Ceea ce înseamnă aceasta este că pentru Pavel învierea avea să aiba loc când Vechea Lege, care a fost puterea păcatului avea să fie înlăturată. Acest lucru este în acord perfect cu ceea ce spune Daniel despre când apare învierea. În al doilea rând, Pavel spune că învierea va avea loc când „boldul morții,” adică păcatul, avea să fie înlăturat (1.Corinteni 15: 56). Trebuie să înțelegem că pentru Pavel, ca un bun Iudeu ce era, promisiunea îndepărtări păcatului a fost promisiunea Noului Legământ: „Acesta este Legământul Meu când le voi îndepărta păcatul (Rom. 11: 26f). Pavel a fost categoric când a spus că Vechea Lege niciodată nu putea da viața și neprihănirea (Gal. 3: 20-21). Legea a fost slujba aducătoare de moarte (2.Corinteni 3: 6f). Nimeni nu putea fi justificat prin Lege (Gal. 2: 10f). Indiferent câte jertfe aducea cineva, „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele (Evrei 10: 1-4). Neascultarea față de Lege aducea doar moarte, despărțire de Dumnezeu, „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Rom. 7: 9f). Oricum, Ieremia a promis că vine ziua când Dumnezeu va face un nou Legământ și în baza acelui Legământ „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31: 29f). Noul Legământ va procura îndepărtarea păcatelor, boldul morții!

Cineva ar putea spune, „În Corinteni ei deja aveau Noul Legământ și Pavel totuși spune că învierea era în viitor.” Prin urmare, el vorbește de învierea fizică, câtă vreme moartea care trebuia biruită prin Noul Legământ a fost moarte spirituală.” Aceasta este o obiecție falsă deoarece presupune că ar exista două feluri de moarte ce trebuiau biruite de către Isus. Deasemenea, în mod limpede neagă faptul că Pavel plasează învierea la momentul când Legea care a fost puterea păcatului avea să fie abolită. Aceasta înseamnă că indiferent care ar fi conceptul cuiva despre moarte, învierea trebuie plasată în limitele trecerii Vechii Legi, sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Moise. Totusi, Noul Legământ nu fusese încă implementat și Vechiul Legământ încă nu trecuse când a scris Pavel Corintenii. (vezi Evrei 8: 13; 10: 12-17). Mântuirea nu era încă desăvârșită. Ispășirea nu era încă încheiată. Acest lucru poate fi dovedit printr-o privire asupra lui Evrei 9. În Evrei 9 scriitorul atrage atenția asupra naturii tipologice /profetice a slujbei Marelui Preot. El spune că slujbele liturgice ale Marelui Preot erau oglindite în acțiunile lui Isus ca Mare Preot. Vechiul templu era un simbol al Templului ceresc iar slujbele preoțești ale Marelui Preot erau o umbră a slujirii spirituale a lui Isus. (Evrei 9: 6f, 24). Deci Isus s-a arătat la sfârșitul veacului pentru a se aduce jertfă pe Sine (v. 26). El a intrat în Sfânta Sfintelor, S-a dat pe Sine ca jertfă (24), și El avea să se arate a două oară ca să aducă mântuirea (v.28). Scriitorul apoi atrage atenția asupra naturii profetice ale acestor acțiuni, „În adevăr, (gar, fiindcă, nota. trad) Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie” (Evrei 10: 1). Cuvântul „fiindcă” este un cuvant de legatura care arată că acțiunile lui Isus erau, și aveau să fie, împlinirea acțiunilor Marelui Preot. Procesul nu era încă complet deoarece Isus încă nu se întorsese.

Considerați importanța tiplogică a acțiunilor Marelui Preot oglindite în acțiunile lui Isus. La care moment din Ziua Ispășirii afla Israel că Dumnezeu a acceptat închinarea lui? Era momentul când animalul era sacrificat? Nu, acela era inițierea procesului. Era când Marele Preot intra în Locul Preasfânt? Nu, acela era „mijlocul procesului” și timpul înfricoșător de așteptare a adunării adunate în fața Templului. Deci, când știa Israel că YHWH a acceptat jertfa și slujba Marelui Preot? În momentul în care Marele Preot se întorcea din Sfânta Sfintelor! Aceasta este ideea din Evrei 9-10. Isus a încheiat aducerea jertfei dar încă nu se întorsese să anunțe Ispășirea realizată. Trebuie să observăm corelarea dintre Daniel 9, Evrei 9 și 1.Tesaloniceni 4, în măsura în care se raportează la lucrarea de ispășire a lui Isus. Ea este zidită pe ceea ce am prezentat mai devreme.

· 1.Tesaloniceni 4: 13-18 este a doua venire a lui Christos

· A doua venire a lui Christos avea să desăvârșească slujba de ispășire a Marelui Preot (Evrei 9: 24-28).

· Ispășirea este limitată la cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9 (Daniel 9: 24).

· Prin urmare, a doua venire a lui Christos din 1.Tesaloniceni 4 este limitată la cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9: 24.

Un argument corelat ar suna astfel:

· 1.Tesaloniceni 4: 13-18 este a doua venire a lui Christos

· A doua venire a lui Christos avea să împlinească slujba de ispășire a marelui Preot (Evrei 9: 24-28).

· Dar slujba de ispășire a Marelui Preot avea să fie împlinită la sfârșitul sistemului tiplogic al Vechiului Legământ (Evrei 9: 10).

· Prin urmare, a doua venire a lui Christos avea să aibă loc la sfârșitul sistemului tipologic al Vechiului Legământ.

Observați prima parte a celor două argumente. Daniel 9: 24 spune că cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte (determinate) pentru ispășirea păcatelor. Acum, dacă este adevărat că ispășirea a inclus nu doar aducerea jertfei (adică moartea lui Isus), ci și intrarea Marelui Preot și ieșirea lui din Sfânta Sfintelor, atunci avem o dovadă de prima mână că întoarcerea lui Isus trebuia să aibă loc la sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel 9, iar sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni a fost marcată de căderea Ierusalimului în AD 70 – șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra cetății tale” (Daniel 9: 24).

A sugera că întoarcerea Marelui Preot nu făcea parte din procesul Ispășirii este greșit. Scriitorul lui Evrei spune clar că acțiunile lui Isus erau împlinirea acțiunilor Marelui Preot sub Vechiul Legământ. Deci, a sugera că Ispășirea a fost încheiata la Cruce scurtcircuitează procesul biblic al Ispășirii. Dacă Daniel 9 spune că Dumnezeu avea să facă „ispășire pentru păcate” în cadrul celor șaptezeci de săptămâni aceasta cere ca a Doua Venire a lui Christos pentru mântuire, să încheie procesul de ispășire, așadar, trebuia să aiba loc la sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni, în AD 70. Nu putem supra-accentua cât de devastator este acest lucru pentru perspectiva milenistă. Dispensaționaliștii sustin că săptămâna șaptezeci a fost amânată datorită respingerii lui Isus de către Israel. Ei pretind că săptămâna șasezecișinoua s-a sfârșit la momentul intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim și săptămâna șaptezeici va fi reluată din nou la Răpire sau foarte curând după. Cât de importantă este teoria intervalului pentru milenism? Thomas Ice spune, „Fără o viitorizată (adică amânată, dkp), săptămână șaptezeci sistemul dispensaționalist se prăbușește. Nu poate exista răpirea pre-tribulaționistă, Marele Necaz sau un templu reconstruit fără acest interval.” În conformitate cu perspectiva milenistă, Crucea nu a avut loc în cadrul celor șaptezeci de săptămâni. Totuși lui Daniel i s-a spus că șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la Ispășirea păcatelor, și Daniel 9: 26 spune că moartea lui Isus avea să aiba loc după săptămâna șasezecișinouă! Dacă numeri săptămânile până la 70 ce urmează după 69? Dacă moartea lui Isus care avea să facă ispășirea a avut loc după săptămâna șasezecișinouă, dar era limitată la intervlul celor șaptezeci, a sugera că moartea lui Isus a declanșat întreruperea numărătorii inverse a săptămânilor este o negare a textului. Crucea lui Isus nu a întrerupt numărătoarea inversă a săptămânilor deoarece ea era parte integrantă a lor. Afirmația lui Ice este adevărată cum că fără amânarea săptămânii șapteazeci nu există dispensaționalism. Dar Crucea dovedește că nu există un interval (de 2000 mi de ani)! Dispesaționalismul se prăbușește la piciorul Crucii!

O scurtă notă de margine aici. Faptul că Ispășirea nu a putut fi încheiată decât la parousia (Evrei 9: 28), umbrește perspectiva conform căreia căderea Ierusalimului a avut loc de fapt după perioada celor 70 de săptămâni. Se pretinde că doar „hotărârea” pentru distrugere apraține perioadei celor 70 de săptămâni, dar că reala pustiire este dincolo de împlinirea celor 70 de săptămâni (Gentry, Dominion, 1992, 322). Aceasta nu este ceea ce spune Daniel. Lui Daniel i s-a spus că „șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra cetății tale.” Nu poți despărți soarta cetății de numărătoarea inversă. Din moment ce Daniel 9: 24 categoric plasează facerea ispășirii în cadrul celor 70 de săptămâni, și din moment ce parousia este cea care încheie ispășirea, aceasta cere ca parousia lui Christos de fapt să aparțină celor 70 de săptămâni.

Discuția despre Ispășire ne aduce înapoi la 1.Corinteni 15: 54-56. Parousia lui Christos în vederea Ispășirii și Învierea sunt evenimente concomitente. Învierea este în vedera înlăturării Legii care era puterea păcatului, iar păcatul este boldul morții. Ispășirea este înlăturarea păcatului. Se vede corelarea dintre încheierea ispașirii și înviere? Apocalupsis lui Isus avea ca scop finalizarea, declararea și prezentarea înlăturării păcatului! Legea veche nu putea înlătura păcatul, boldul morții, însă Noul Legământ confirmat prin moartea lui Isus (Evrei 9: 16f), înlătura păcatul, boldul morții, pentrucă Noul Său Legământ a fost desăvârșit de către parousia Lui. Pusă altfel, dacă un copil al lui Dumnezeu are într-adevăr iertarea astăzi, prin sângele lui Isus, el nu are păcat. Dar dacă o persoană nu are păcat, atunci moartea nu are bold (indiferent cum definești „moartea”), ceea ce înseamnă că aceea persoană a intrat în viața învierii! Cum poate o persoană care nu este „sub Lege,” izbăvită de puterea ei de condamnare prin Christos (Rom. 6: 1-10; 7: 1-10), și iertată de păcate să fie supusă morții? Nu a spus Isus „dacă păzește cineva cuvântul Meu în veac nu va vedea moartea”? (Ioan 8: 51). Să privim argumentul nostru în formă simplificată.

· Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la „înlăturarea păcatului” (Daniel 9: 24).

· Vremea înlăturării păcatului este vremea învierii (1.Corinteni15: 54-56).

· Prin urmare, cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la înviere.

Acum, observați un argument corolar:

· Cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte pentru înviere, adică înlăturarea păcatului.

· Dar cele șaptezeci de săptămâni aveau să se sfârșească la căderea Ierusalimului în AD 70.

· Prin urmare, învierea avea să aibă loc la momentul sau aproape de vremea distrugerii Ierusalimului în AD 70.

Tocmai am observat implicațiile extraordinare ale acestor adevăruri pentru filozofia milenistă. Oricum, doctrina Ispășirii și a înlăturării păcatului deasemenea, are implicații incredibile și pentru perspectivele amileniste și postmileniste. Ambele paradigme cred că Ispășirea și înlăturarea finală a păcatului sunt de domeniul viitorului, la înviere, la vremea sfârșitului (1.Corinteni 15: 24-28 și 54-56). Întâmplător, este fascinant că atât perspectiva amilenistă cât și cea postmilenistă condamnă pradigma milenistă pentru teoria intervalului, adică idea că numărătoarea inversă a spătămânilor a fost întreruptă și amânată. Totuși, în realitate ambele paradigme au un „gol” la fel de mare în teologia lor ca și mileniștii. Iată de ce. Atât amileniștii cât și postmileniștii spun că Isus nu a murit ca să înlăture păcatele. Ei spun apoi că înlăturarea finală a păcatului se află la sfârșitul Erei Creștine, când Isus se întoarce să pună capăt istoriei umane. Problema este că Daniel 9 limitează înlăturarea păcatului la săptămâna șaptezeci! Daniel nu știe nimic despre o breșă sau gol de 2000 de ani între inițierea și finalizarea Ispășirii. Plasând învierea în viitor, la 2000 de ani distanță de generația în care s-a adus jertfa ispășirii, amileniștii și postmileniștii au dat mâna cu mileniștii în inserarea unei spărturi de 2000 de ani între săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci!

Am dezvoltat pe scurt aceste idei pentru a arăta că în 1.Corinteni 15 Pavel categoric plasează învierea la sfârșitul veacului Vechiului Legământ. El plasează învierea la momentul înlăturării Legii care a fost puterea păcatului, când boldul păcatului a fost distrus. A sugera că viața învierii nu este o realitate prezentă în Christos, este să spui că Legea care a fost puterea păcatului este încă în vigoare, și că sângele lui Christos de fapt nu înlătură păcatul din viața credincioșului. A spune că viața învierii nu este o realitate astăzi înseamnă a spune că nu există iertare de păcat astăzi!La ce bun atunci ispășirea lui Christos?

Dați-mi voie să dezvolt acest lucru bazat pe Evrei 2: 14-15. „Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.” Observați misiunea lui Isus de a distruge pe cel care deținea puterea morții. Trebuie să ne întrebăm: ce este „puterea morții” menționată de autor? A fost puterea morții puterea de a ucide relamente în sensul în care noi ne gândim la ucidere? Probabil că nu, bazați pe povestea lui Iov. Aceasta, deasemenea sugerează că moartea fizică nu este puterea diavolului în Evrei 2. Eu sugerez că puterea morții din mintea autorului este „puterea păcatului” și „boldul morții” din 1.Corinteni 15: 54-56. Torra a fost puterea păcatului! Prin impunerea a ceea ce de fapt trebuia să dea viața a venit moartea (Rom. 7: 10-12). Dar în Romani este foarte clar că nu moartea fizică este în discuție din moment ce Pavel a spus că datorită Legii el a murit așa cum a murit Adam. Frica morții – deci moartea însăși - a fost amplificată prin cerințele Legii (Rom. 5: 21). Aceasta a fost puterea morții! Vlachos observă că comentatorii sunt uimiți de legătura din 1.Corinteni 15: 54-56 unde Pavel - aparent fără nici o justificare per comentatori, - spune că învierea avea să aibă loc atunci când Dumnezeu avea să distrugă (de la katargeo) moartea. Aceasta ar fi când „legea care este puterea păcatului” avea să fie înlăturată. Comentatorii sunt uimiți de această legătură doar pentrucă comenatorii nu cinstesc conceptul lui Pavel privitor la moarte. Pentru Pavel Torra a fost slujba aducătoare de moarte (2.Corinterni 3: 4f), care nu a putut niciodată să izbăvească pe om de păcat, boldul morții (Gal. 2: 10f; Evrei 10: 1-4). Deci, pentru Pavel puterea morții a fost Torra pentrucă Torra a produs păcat iar păcatul a adus condamnarea, adică moartea (Rom. 6: 23; 7: 4-14).

Întrebarea atunci este validă. Are Creștinul iertare autentică de ceea ce aduce moartea astăzi? A fost Creștinul izbăvit de puterea păcatului? Este Creștinul eliberat de frica morții? Trebuie notat faptul că Pavel a spus că Christos era deja în procesul de distrugere a morții (1.Corinteni 15: 25- Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi - în orig. un prezent continuu - nimicit, este moartea.). La fel, apostolul a afirmat că Christos a nimicit moartea și a adus viața și neputrezirea la lumină prin Evanghelie” (1.Tim. 1: 12). Când cineva desface discuția lui Pavel din aceste versete în două, o parte referitoare la moartea spirituală și alta la moarte fizică, se ajunge la o mulțime de implicații nescripturale și ilogice. Pavel discută inițierea lucrării învierii, procesul în derulare a învierii și anticiparea încheierii învierii. El nu a vorbit de două tipuri de înviere. Deci, dacă iertarea și împăcarea sunt astăzi obiective, atunci trebuie să fie adevărat că Christos a distrus pe cel care ținea puterea morții, exact cum spune Evrei 2. Afară de cazul în care Christos a eșuat să vină „în curand” să zdrobească pe Satan după cum a spus Pavel că El era pe punctul s-o facă (Rom. 16: 20), atunci cel care deținea puterea morții este distrus.

Dacă cineva spune că moartea fizică este puterea diavolului atunci moartea chiar a celui mai credincios copil al lui Dumnezeu este o demonstrație a eșecului lui Christos, pentrucă aceasta este o dovadă clară că diavolul încă deține puterea morții. Dacă diavolul încă are puterea morții atunci evanghelia nu l-a izbavit pe Creștin de legea păcatului și a morții (Rom. 8: 1-3), și nu este mai eficientă decât Torra. Aceasta înseamnă că evanghelia a înlocuit Torra, puterea păcatului și împuternicește boldul morții. A înlocuit Christos o lege care condamnă cu alta? Negarea parousiei împlinite a lui Christos duce implacabil la convingerea că Satan încă domnește, că noi suntem în „acest veac rău,” după cum Gentry afirmă (2009, 326), iar Christos nu a realizat practic nimic! La urma urmei, dacă binecuvântarea iertării, izbăvirii de frica morții, izbăvire de moartea însăși nu este o realitate, iar noi trebuie să așteptăm până la terminarea veacului evangheliei pentru a primi aceste lucruri cum afirmă Gentry, atunci aceasta înseamnă că veacul evangheliei stă între noi și mult doritele binecuvântări. Ce nu este în regulă cu Era Creștina de trebuie să se termine?

Se obiectează adesea că Creștinii nu sunt eliberați de frica morții fiindcă Pavel spune „mângâiați-va cu aceste cuvinte” (1.Tesaloniceni 4: 18). Bine-nțeles că Pavel rostește aceste cuvinte însă Pavel le-a rostit în contextul venirii iminente a lui Christos să distrugă pe cel ce deținea puterea morții. El nu a anticipat o întârziere a parousiei cu două milenii pentru a încheia aceea lucrare! Dacă Creștinii nu trebuie să se teamă de moarte cum se face asta? Ideea lui Pavel în Evrei este că prin sdrobirea celui care avea puterea morții frica morții este și ea distrusă! Este ilogic să susți că Creștinii nu mai trebuie să se teama de moarte dar apoi să afirmi că cel care detinea puterea morții încă detine aceasta putere.

Ca să reiterăm ideea noastră: 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre aceiași vreme și de același eveniment, venirea lui Christos la sfârșitul veacului ca să aducă viața învierii. Până aici există consens între aproape toți cercetătorii Bibliei. Oricum, în 1.Corinteni 15 Pavel plasează învierea la momentul când Legea Veche avea să treacă (când se va fi împlinit), și când boldul morții avea să fie îndepărtat. După cum am văzut, acest lucru este în acord perfect cu predicția din Daniel 9. A sugera că învierea nu a avut loc încă este egal cu a spune că Vechea Lege rămâne validă astăzi și cu a spune că sângele lui Christos nu oferă iertare reală. Înseamnă să sugerezi că Ispășirea nu a fost realizată. Vedem deci că Corinteni este în acord cu toate celălalte dovezi pe care le-am examinat până la acest punct. Învierea din 1.Tesaloniceni 4 aparține sfârșitului veacului Vechiului Legământ, iar acesta s-a încheiat odată cu căderea Ierusalimului în AD 70.

Dorim să ne întoarcem la Daniel 9 ca să prezentăm aici un argument final în legătură cu învierea, Tesaloniceni și sfârșitul veacului. Argumentul nostru este următorul:

· 1.Tesaloniceni 4: 13-18 vorbește despre înviere

· Vremea învierii este vremea când boldul morții, păcatului avea să fie înlăturat (1.Corinteni 15: 54-56).

· Păcatul avea să fie înlăturat la sfârșitul celor 70 de săptămâni din Daniel 9: 24.

· Săptămâna șaptezeci din Daniel 9: 24 vorbește despre sfârșitul Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70.

· Prin urmare, învierea avea să aiba loc la sfârșitul săptămânii șaptezeci din Daniel 9: 24 adică la vremea sfârșitului Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70.

Nimeni nu contestă punctul 1 și 2. Mai departe, punctul 3 nu poate fi negat eficient din moment ce lui Daniel i s-a spus că au fost hotărâte 70 de săptămâni până la „ispășirea fărădelegii,” însemnând că YHWH va oferi o soluție finală la problema omului, păcatul, în cadrul acelei perioade. Astfel nici punctul 3 nu pate fi contestat de nimeni. Punctul 4 este aproape de necontestat. Profeția celor 70 de săptămâni se referă la Israel „șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale sfinte” adică Ierusalim. După cum corect observă Goldingay, Daniel 9 nu vorbește de sfârșitul întregii istorii. Pasajul are de-a face cu încheierea promisiunilor făcute lui Israel. Nu este aici nimic referitor la sfârșitul Erei Creștine. Trebuie văzut că Daniel 9 se referă clar la vremea sfârșitului. Aceea este cu siguranța terminarea celor 70 de săptămâni. Nu exista îndoială cu privire la acest fapt. Care avea să fi sfârșitul săptămânii șaptezeci? Avea să fie vremea urâciunii pustiirii, „sfârșitul războiului,” când pustiirile vor continua chiar până la sfârșit.” (Este semnificativ faptul că mileniștii nu au loc în schema lor pentru o distrugere totală a lui Israel în zilele din urmă. Ei prevăd o vreme de necaz desigur, dar ei văd eliberarea din acel necaz. Problema este că Daniel a văzut vremea pustiirii care avea să ducă la pustiire și încheiere totală). Ideea este că Daniel 9 are de-a face cu sfârșitul veacului lui Israel. Săptămâna șaptezeci avea să aducă lumea lui Israel la consumarea anticipată. Sfârșitul celor 70 de săptămâni avea să fie așteptatul „sfârșit (țel) al veacurilor” discutat mai devreme. Avea să fie vremea când YHWH avea să aducă „încetarea, terminarea fărădelegii.” Dumnezeu avea să procure în mod eficient o soluție pentru problema păcatului!

Aceasta ne aduce la punctul 5. Din moment ce vremea învierii, vremea lui 1.Tesaloniceni 4 :13-18, este când Dumnezeu va rezolva în cele din urma păcatul, și din moment ce săptămâna 70 este punctul terminus când Dumnezeu înlătură în sfârșit păcatul, reiese că învierea este legată intrinsec de sfârșitul săptămânii 70 din Daniel. Aceasta înseamnă că învierea este legată de sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Ea a avut loc la căderea Ierusalimului din AD 70.

Singurul mod de a contracara forța acestui argument este să poți stabili că oricare din aceste premize sau afirmații este greșită. Oricum, asa cum tocmai am văzut, punctele 1-4 sunt incontestabile, și sunt admise de aproape fiecare paradigmă escatologică. Singura cale de a slăbi argumentul nostru este să dovedești dincolo de orice îndoială că promisiunea încetării fărădelegii din Daniel 9 nu are nici o legătură cu ideea învierii. Oricum, Pavel a spus că învierea avea să devină o realitate când problema păcatului avea să fie rezolvată. Astfel, Daniel 9 are de-a face cu învierea.

Aș dori să mai adaug un ultim punct în legatură cu sfârșitul veacului, învierea, Daniel și 1.Corinteni 15. Voi fi pe cât posibil de scurt prezentând un tabel de comparație dintre Daniel 12 și 1.Corinteni 15.

 

 

Aceste paralele sunt mai mult decât simple asemănări ale limbajului. Subiectul este același, tema este aceiași, contextul este același. Dar bine-nțeles, afirmațiile temporale sunt radical diferite! Ce a fost la mare departare când a scris Daniel era acum aproape când a scris Pavel. (1.Corinteni 10: 11). Mai mult legat de aceasta imediat. După cum am văzut mai sus, Gentry acum aderă la adevărata perspectivă preteristă a profeției din Daniel 12. Date fiind paralelele directe dintre Daniel și 1.Corinteni 15 aceasta logic cer ca Gentry acum să aplice învierea din 1.Corinteni deasemenea la AD 70. Totuși Gentry încearcă să nege forța acestor paralele pur și simplu acuzând adevărații preteriști că nu sunt ortodoxi. El reclamă că preteriștii cred că simpla asemănare a limbajului dovedește egalitate. Aceasta este o flagrantă denaturare a hermeneuticii preteriste. Nu cunosc preteriști adevărați care să folosească hermeneutica pe care Gentry ne-o atribuie nouă. Remarcabil și revelator este faptul că Gentry nu a citat nici o lucrare preteristă pentru a-și susține pretenția. Acest fapt este necuvincios și neacademic. Pentru a-și apăra paradigma Gentry trebuie să dovedească că există două învieri diferite, de două naturi diferite, la două vremi a două sfârșituri diferite. Și totuși fiecare din aceste presupuse diferite învieri este o înviere pentru viața veșnică și răsplată! Gentry nu face nici un efort pentru a aduce dovezi în susținerea unei astfel de dihotomizări.

 

Rezumatul secțiunii

 

Ce am văzut până aici? Am văzut că Biblia în mod consistent ne învață că „sfârșitul veacului” se referă la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel și s-a încheiat odată cu căderea Ierusalimului în AD 70.

Am arătat că Biblia ne învață că venirea lui Christos la sfârșitul veacului, venirea din 1.Tesaloniceni 4 a fost prin urmare, la sfârșitul veacului Vechiului Legământ în AD 70. Am arătat că Pavel în mod accentuat declară că sfârșitul, țelul veacurilor a sosit și că rămășița lui Israel intra în nădejdea „sfârșitului veacului” profețită de către profeții V.T. Am analizat corelarea dintre Daniel 9, 1.Corinteni 15, Evrei 9 și Tesaloniceni și am arătat că încheierea Ispășirii, îndepărtarea păcatului și venirea lui Christos în Tesaloniceni sunt incluse în numărătoarea inversă a celor șaptezeci de săptămâni din Daniel 9. Ea s-a împlinit la sfârșitul lumii lui Israel al Vechiului Legământ în AD 70. În afară de cazul în care cineva poate arăta că venirea din 1.Tesaloniceni aparține de sfârșitul altui veac, adică sfârșitul Erei Creștine, (care așa cum am arătat nu are sfârșit), noi suntem obligați să aplicăm Tesaloniceni la sfârșitul veacului Vechiului Legământ. În afară de cazul în care cineva poate arăta că parousia din Tesaloniceni nu are legătură cu îndepărtarea păcatului și încheierea Ispășirii, venirea din Tesaloniceni a fost împlinită în AD 70. Sugerez că ori ce discuție legată de 1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul lumii trebuie ținută în cadrul sfârșitului lumii lui Israel al Vechiului Legământ, nu al cosmosului fizic.